ALBINA contre la ROUMANIE

ALBINA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2004)

SECȚIA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 57808/00

formulate de Mircea Alexandru ALBINA

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită la 3 februarie 2004 într-o cameră compusă din:

domnii J.-P. Costa, președinte,

A.B. Baka,

L. Loucaides,

C. Bîrsan,

K. Jungwiert,

M. Ugrekhelidze,

doamna A. Mularoni, judecători,

și doamna S. Dollé, grefier de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 5 februarie 2000 și înregistrată la 31 mai 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, Mircea Alexandru Albina, este un cetățean român, născut în 1935 și care locuiește la București. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul Bogdan Aurescu, Subsecretar de Stat.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (denumită în continuare „Comisia") acordarea unei despăgubiri pentru un imobil naționalizat în temeiul decretului nr. 92/1950, care aparținuse părinților săi și al cărui unic moștenitor era.

Prin decizia din 16 aprilie 1998, Comisia i-a admis în parte cererea și i-a acordat o despăgubire pentru o parte din imobilul litigios, compusă dintr-un teren de 441,80 m² și clădirea aflată pe acest teren.

Cu privire la cealaltă parte a imobilului, compusă dintr-un teren de 346,70 m² și clădirea aflată pe acest teren, Comisia a apreciat că aceasta nu putea face obiectul unei despăgubiri, deoarece, după cum reieșea dintr-un raport de expertiză realizat de Comisie, era un local comercial, căruia măsurile de reparație prevăzute de legea nr. 112/1995 nu i se aplicau, prin urmare. Întemeindu-se apoi pe articolul 1 din legea nr. 112/1995, astfel cum a fost modificat și completat respectiv prin articolele 1 și 3 din hotărârile Guvernului nr. 20/1996 și 11/1997, Comisia a indicat reclamantului calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Deși susceptibilă de recurs, această decizie nu a fost contestată, astfel încât a rămas definitivă.

În 1998, reclamantul a chemat în judecată în fața judecătoriei Brăila Consiliul local, Direcția de administrare a târgurilor și piețelor și Direcția serviciilor publice Brăila, pentru a revendica partea din imobil pentru care Comisia respinsese cererea sa de despăgubire.

Acesta susținea că partea respectivă a imobilului fusese naționalizată în mod ilegal, având în vedere utilizarea sa ca local comercial la data naționalizării și având în vedere, de asemenea, faptul că părinții săi erau excluși de la naționalizare, fiind funcționar, respectiv casnică. El se întemeia pe articolul 1 din legea nr. 112/1995, modificat și completat respectiv prin articolele 1 și 3 din hotărârile Guvernului nr. 20/1996 și 11/1997.

Prin sentința din 24 februarie 1999, judecătoria i-a admis cererea. Aceasta a apreciat mai întâi că reclamantul făcuse dovada că era moștenitorul foștilor proprietari ai imobilului în litigiu și că acesta era un local comercial la data naționalizării, după cum rezulta dintr-un act dotal, transcris la 22 ianuarie 1930, cu ocazia căsătoriei părinților săi, la tribunalul județean Brăila.

Aceasta a constatat apoi că, prin decizia din 16 aprilie 1998, Comisia apreciase că măsurile de despăgubire ale legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile pentru această parte a imobilului, având în vedere utilizarea sa, la data naționalizării, ca local comercial.

A hotărât, în final, că naționalizarea părții din imobil revendicate era ilegală, având în vedere destinația imobilului la data naționalizării sale și având în vedere, de asemenea, că tatăl reclamantului era ofițer la acea dată. Or, potrivit judecătoriei, o astfel de calitate îl excludea de la naționalizare, în temeiul articolului 2 din decretul nr. 92/1950.

Părțile pârâte au declarat apel împotriva acestei sentințe.

La 22 iunie 1999, tribunalul județean Brăila a admis apelul și a respins acțiunea reclamantului pe motiv că întregul imobil pe care îl moștenise, și nu doar o parte, după cum apreciaseră Comisia și judecătoria în lipsa probelor, fusese naționalizat în mod legal. Acesta a constatat că, în acest caz, reclamantul ar fi putut primi o despăgubire în aplicarea legii nr. 112/1995, inclusiv pentru partea din imobil pe care o revendica. Tribunalul i-a reproșat în această privință reclamantului că nu contestase decizia Comisiei de a refuza acordarea unei despăgubiri pentru întregul imobil.

Reclamantul și Direcția de administrare a târgurilor și piețelor Brăila au formulat recurs împotriva acestei decizii. Reclamantul susținea că, pentru partea din imobil pe care o revendica, nu putea beneficia de o despăgubire, deoarece, potrivit legii, doar proprietarii imobilelor naționalizate în mod legal puteau solicita restituirea imobilului sau acordarea unei despăgubiri. Or, partea din imobil pe care o revendica fiind, la data naționalizării, un local comercial, naționalizarea sa fusese ilegală.

Cât privește Direcția de administrare a târgurilor și piețelor Brăila, aceasta se plângea că tribunalul nu îl obligase pe reclamant să îi plătească cheltuielile de expertiză pe care le angajase în fața primilor judecători.

Prin decizia definitivă din 8 septembrie 1999, curtea de apel Galați a respins recursul formulat de Direcția de administrare, considerând că aceasta era obligată la plata sumei pentru expertiză, având în vedere că această măsură de instrucție fusese dispusă la cererea sa.

Cât privește recursul formulat de reclamant, curtea de apel l-a respins, fără a oferi nicio explicație, ca vădit nefondat.

La 1 august 2001, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantul a notificat Consiliul local Brăila pentru a-i fi restituită în natură partea din imobilul său pentru care nu primise despăgubire prin decizia Comisiei din 16 aprilie 1998, respectiv un teren de 346,70 m² și clădirea aflată pe acest teren (a se vedea mai sus, nr. 1).

Prin decizia executorie din 25 februarie 2002, primarul orașului Brăila i-a admis cererea în parte și a dispus restituirea în natură a unui teren de 160,47 m² și a clădirii aflate pe acest teren, fără a preciza totuși amplasamentul concret al terenului respectiv.

Reclamantul precizează că a solicitat ulterior la primăria Brăila restituirea integrală a terenului său și clarificări privind amplasamentul celor 160,47 m² care îi fuseseră restituiți. Reiese din elementele de care dispune Curtea că această procedură este încă pendinte în fața autorităților administrative competente.

B. Dreptul intern pertinent

Articolul II

„Imobilele muncitorilor, funcționarilor, micilor meșteșugari, intelectualilor și pensionarilor nu fac obiectul decretului și nu vor fi naționalizate."

Articolul 1

„Foștii proprietari ai imobilelor cu folosință de locuință, trecute ca atare în proprietatea Statului după 6 martie 1945, cu titlu, (...) beneficiază de măsurile de reparație prevăzute de prezenta lege."

Articolul 1

„§ 1. Numai foștii proprietari ai imobilelor cu folosință de locuință, trecute ca atare în proprietatea Statului, cu titlu, (...), precum și moștenitorii lor (...) beneficiază de măsurile de reparație prevăzute de legea nr. 112/1995.

Articolul 3

„Articolul 1 (din legea nr. 112/1995) se va completa cu următoarele paragrafe:

Titlul V Căile extraordinare de atac

Articolul 318

„Cel interesat poate introduce o contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate de tribunalul care a judecat recursul (...) când acesta a omis din eroare să se pronunțe asupra unuia dintre motivele de recurs invocate (....)"

CAPETE DE CERERE

ÎN DREPT

A. Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului

Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii susținând, pe de o parte, lipsa calității de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenție, și, pe de altă parte, neepuizarea căilor de recurs interne, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Acesta subliniază mai întâi că, prin decizia Comisiei din 16 aprilie 1998, reclamantul a primit despăgubiri pentru o parte a imobilului său și că poate obține restituirea restului bunului său pe calea cererii sale întemeiate pe noua lege nr. 10/2001.

Susține apoi că reclamantul a omis să introducă, în temeiul articolului 318 din Codul de procedură civilă, o contestație în anulare împotriva deciziei curții de apel Galați din 8 septembrie 1999, pentru a invoca lipsa sa de motivare.

Reclamantul respinge tezele Guvernului, susținând, în primul rând, că partea din imobil pentru care a primit despăgubiri prin decizia Comisiei nu a făcut deloc obiectul acțiunii sale în revendicare imobiliară, al cărei rezultat îl contestă în procedura în fața Curții. El subliniază cu privire la acest punct că obiectul cererii sale introduse la 5 februarie 2000 este partea din imobilul pe care l-a moștenit care era un local comercial la data naționalizării, și pentru care nu putea primi despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995. Or, susține că în prezent nu i-a fost restituită întreaga parte respectivă a imobilului litigios. Acesta consideră că, în orice caz, rămâne victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, pentru intervalul de timp scurs între 8 septembrie 1999, data la care acțiunea sa în revendicare imobiliară a fost respinsă prin decizie definitivă și irevocabilă, și data la care i se va restitui integral bunul său.

Reclamantul consideră că a epuizat toate căile de recurs naționale accesibile și eficiente, după cum prevede articolul 35 § 1 din Convenție.

Curtea observă că prezenta cauză privește, într-adevăr, partea din bunul moștenit de reclamant pentru care nu a primit despăgubire prin decizia Comisiei. Or, deși elementele furnizate de părți arată că reclamantului i-a fost deja restituită o parte din acesta pe temeiul noii legi nr. 10/2001, această restituire, bazată pe un alt temei legal decât cel care se află la originea litigiului dedus judecății Curții, nu acoperă întregul bun litigios și, pe de altă parte, a avut loc în februarie 2002, adică la mai mult de doi ani după data la care acțiunea sa în revendicare a fost respinsă prin hotărârea definitivă a curții de apel.

În plus, Curtea observă că capetele de cerere ale reclamantului nu se limitează la ingerința autorităților în dreptul său de proprietate, ci privesc, de asemenea, încălcarea pretinsă a art. 6, §1 din Convenție din cauza, în special, a lipsei de motivare a deciziei definitive a curții de apel din 8 septembrie 1999. Or, în lipsa oricărei recunoașteri, explicite sau în substanță, urmate de o reparație, de către autorități, a unei astfel de încălcări a Convenției, reclamantul se poate pretinde incontestabil victimă a încălcărilor pretinse, în sensul articolului 34 din Convenție.

Curtea observă, în final, că reclamantul a făcut în speță o utilizare normală a căilor de recurs aparent eficiente, suficiente și accesibile, după cum impune articolul 35 § 1 din Convenție (Buscarini și alții c. San Marino [MC], nr. 246454/94, § 26, CEDO 1999-1; Assenov și alții c. Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3286, § 85) și consideră, prin urmare, că nu i se poate reproșa, după cum o face Guvernul, că nu s-a prevalat în plus de o cale de recurs extraordinară, precum contestația în anulare.

În consecință, excepțiile preliminare ale Guvernului nu pot fi reținute.

B. Cu privire la temeinicia capetelor de cerere

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...), de către un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"

Acesta susține că, în apel și în recurs, jurisdicțiile naționale nu au luat în considerare probele prin care el stabilise că imobilul revendicat fusese naționalizat în mod ilegal, curtea de apel respingându-i în plus recursul fără nicio motivare.

Guvernul consideră că nu există motive să se pună la îndoială faptul că deciziile jurisdicțiilor naționale pronunțate în procedura de revendicare imobiliară nu ar fi conforme cu dispozițiile dreptului intern. Amintind că, pentru a analiza în speță dacă cerințele art. 6, §1 din Convenție au fost respectate, trebuie să se ia în considerare ansamblul procedurii și că această dispoziție nu poate fi interpretată ca cerând, din partea instanțelor, un răspuns detaliat la fiecare argument al părților (Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, § 29, și pp. 29-30, § 27, și Higgins și alții c. Franței, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 60, § 42), Guvernul este de părere că faptul că decizia definitivă din 8 septembrie 1999 nu oferă un răspuns explicit la toate susținerile reclamantului nu înseamnă că cauza sa nu ar fi fost judecată în mod echitabil, curtea de apel pronunțând-o întemeindu-se pe o selecție a argumentelor părților.

Reclamantul respinge teza Guvernului.

Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest capăt de cerere ridică chestiuni serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost reținut.

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."

Acesta susține că măsurile de reparație prevăzute de legea nr. 112/1995 nu privesc decât bunurile ieșite în mod legal din patrimoniul celui interesat, ceea ce nu era cazul părții din imobil constituind un local comercial, care făcea obiectul acțiunii sale în revendicare imobiliară. Consideră, prin urmare, că nu i se poate reproșa, după cum a făcut-o tribunalul județean Brăila, la 22 iunie 1999, faptul că nu a atacat decizia prin care Comisia refuzase să îi acorde o despăgubire.

Guvernul subliniază că prezenta cauză este diferită de cauza Brumărescu, citată mai jos, în măsura în care, în speță, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost recunoscut prin nicio decizie judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât acesta să poată avea un „bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al jurisprudenței sale (Brumărescu c. României [MC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII; Anagnostopoulos și alții c. Greciei (dec.), nr. 39374/98, 13 noiembrie 1999). Acesta consideră că nu a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, instanțele care s-au pronunțat în apel și în recurs împotriva sentinței din 24 februarie 1999 - care admisese acțiunea sa în revendicare imobiliară - interpretând pur și simplu dreptul intern. Observă, în final, că viciul de procedură invocat de reclamant, respectiv lipsa de motivare a deciziei curții de apel Galați, nu poate constitui, în sine, o atingere a dreptului său de proprietate.

Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că acest capăt de cerere ridică chestiuni serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost reținut.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea admisibilă, sub rezerva tuturor motivelor de fond.

S. Dollé

J.-P. Costa

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

57808/00

par Mircea Alexandru ALBINA

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 février 2004 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 février 2000 et enregistrée le 31 mai 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Mircea Alexandru Albina, est un ressortissant roumain, né en 1935 et résidant à Bucarest. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Bogdan Aurescu, Sous-secrétaire d’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Action en dédommagement fondée sur la loi n

o

112/1995

En 1996, le requérant demanda à la Commission pour l’application de la loi n

o

112/1995 (ci-après «

la Commission

») l’octroi d’un dédommagement pour un immeuble nationalisé en vertu du décret n

o

92/1950, qui avait appartenu à ses parents et dont il était l’unique héritier.

Par décision du 16 avril 1998, la Commission accueillit en partie sa demande et lui octroya un dédommagement pour une partie de l’immeuble litigieux composée d’un terrain de 441,80 m

2

et du bâtiment sis sur ce terrain.

Quant à l’autre partie de l’immeuble, composée d’un terrain de 346,70

m

2

et du bâtiment sis sur ce terrain, la Commission jugea qu’elle ne pouvait pas faire l’objet d’un dédommagement, car, ainsi qu’il ressortait d’un rapport d’expertise réalisé par la Commission, elle était un local commercial, auquel les mesures de réparation prévues par la loi n

o

112/1995 n’étaient pas, dès lors, applicables. S’appuyant ensuite sur l’article

1

er

de la loi n

o

112/1995, tel que modifié et complété respectivement par les articles

1 et 3 des décisions du Gouvernement n

os

20/1996 et 11/1997, la Commission indiqua au requérant la voie de l’action en revendication, fondée sur les dispositions du droit commun.

Bien que susceptible de recours, cette décision ne fut pas contestée, de sorte qu’elle devint définitive.

2.

Action en revendication immobilière

En 1998, le requérant assigna devant le tribunal de première instance de Brăila le Conseil local, la Direction de l’administration des foires et des marchés et la Direction des services publics de Brăila, afin de revendiquer la partie de l’immeuble pour laquelle la Commission avait rejeté sa demande de dédommagement.

Il faisait valoir que ladite partie de l’immeuble avait été illégalement nationalisée, compte tenu de son utilisation en tant que local commercial à la date de la nationalisation et eu égard aussi au fait que ses parents étaient exclus de la nationalisation, étant respectivement fonctionnaire et femme au foyer. Il s’appuyait sur l’article

1

er

de la loi n

o

112/1995, modifié et complété respectivement par les articles 1 et 3 des décisions du Gouvernement n

os

20/1996 et 11/1997.

Par jugement du 24 février 1999, le tribunal fit droit à sa demande. Il estima tout d’abord que le requérant avait fait la preuve de ce qu’il était l’héritier des anciens propriétaires de l’immeuble en litige et que celui

‑

ci était un local commercial à la date de la nationalisation, ainsi qu’il résultait d’un acte dotal, transcrit le 22 janvier 1930, à l’occasion du mariage de ses parents, auprès du tribunal départemental de Brăila.

Il constata ensuite que, par décision du 16 avril 1998, la Commission avait estimé que les mesures d’indemnisation de la loi n

o

112/1995 n’étaient pas applicables pour cette partie de l’immeuble, compte tenu de son utilisation, à la date de la nationalisation, en tant que local commercial.

Il jugea, enfin, que la nationalisation de la partie de l’immeuble revendiquée était illégale, eu égard à l’affectation de l’immeuble à la date de sa nationalisation et compte tenu aussi de ce que le père du requérant était officier à cette date. Or, selon le tribunal, une telle qualité l’excluait de la nationalisation, en vertu de l’article 2 du décret n

o

92/1950.

Les parties défenderesses firent appel de ce jugement.

Le 22 juin 1999, le tribunal départemental de Brăila fit droit à l’appel et rejeta l’action du requérant au motif que tout l’immeuble dont il avait hérité, et non pas seulement une partie, ainsi que la Commission et le tribunal de première instance avaient estimé en l’absence de preuves, avait été nationalisé légalement. Il releva que, dans ce cas, le requérant aurait pu se voir octroyer un dédommagement en application de la loi n

o

112/1995 y compris pour la partie de l’immeuble qu’il revendiquait. Le tribunal reprocha à cet égard au requérant de ne pas avoir contesté la décision de la Commission refusant de lui allouer un dédommagement pour l’ensemble de l’immeuble.

Le requérant et la Direction de l’administration des foires et des marchés de Brăila formèrent un recours contre cette décision. Le requérant faisait valoir que, pour la partie de l’immeuble qu’il revendiquait, il ne pouvait pas bénéficier d’un dédommagement, car, selon la loi, il n’était loisible qu’aux propriétaires des immeubles légalement nationalisés de solliciter la restitution de l’immeuble ou l’octroi d’un dédommagement. Or, la partie de l’immeuble qu’il revendiquait étant, à la date de la nationalisation, un local commercial, sa nationalisation avait été illégale.

Quant à la Direction de l’administration des foires et des marchés de Brăila, elle se plaignait de ce que le tribunal n’avait pas obligé le requérant à lui verser les frais d’expertise qu’elle avait engagés devant les premiers juges.

Par arrêt définitif du 8 septembre 1999, la cour d’appel de Galați rejeta le recours formé par la Direction de l’administration qu’elle était tenue au paiement du montant de l’expertise compte tenu de ce que cette mesure d’instruction avait été ordonnée sur sa demande.

Quant au recours formé par le requérant, la cour d’appel le rejeta, sans fournir aucune explication, comme étant manifestement mal fondé.

3.

Action en restitution fondée sur la loi n

o

10/2001

Le 1

er

août 2001, après l’entrée en vigueur de la loi n

o

10/2001 sur le régime juridique des immeubles pris abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, le requérant notifia le Conseil local de Brăila afin de se voir restituer en nature la partie de son immeuble pour laquelle il n’avait pas reçu de dédommagement par décision de la Commission du 16

avril 1998, à savoir un terrain de 346,70 m

2

et le bâtiment sis sur ce terrain (voir ci

‑

dessus, n

o

1).

Par décision exécutoire du 25 février 2002, le maire de Brăila fit droit en partie à sa demande et ordonna la restitution en nature d’un terrain de 160,47 m

2

et du bâtiment sis sur ce terrain, sans toutefois préciser l’emplacement concret dudit terrain.

Le requérant indique avoir demandé par la suite auprès de la mairie de Brăila de se voir restituer l’intégralité de son terrain et des clarifications concernant l’emplacement des 160,47 m

2

qu’il s’était vu restituer. Il ressort des éléments dont dispose la Cour que cette procédure est toujours pendante devant les autorités administratives compétentes.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Décret de nationalisation n

o

92/1950

Article II

«

Les immeubles des travailleurs, des fonctionnaires, des petits artisans, des intellectuels et des retraités ne font pas l’objet du décret et ils ne seront pas nationalisés.

»

2.

Loi n

o

112/1995 - publiée au Moniteur Officiel n

o

279 du 29

novembre

1995 (sur la réglementation de la situation juridique des immeubles à destination d’habitation, devenus propriété d’État)

Article 1

«

Les anciens propriétaires des immeubles à usage d’habitation, devenus en tant que tels propriété d’Etat après le 6

mars 1945, avec titre, (...) bénéficient des mesures de réparation prévues par la loi.

»

3.

Décision du Gouvernement n

o

20/1996 publiée au Moniteur Officiel n

o

16 du 23 janvier 1996 (sur l’établissement des normes méthodologiques pour l’application de la loi n

o

112/95)

Article 1

«

§

1.

Seuls les anciens propriétaires des immeubles à usage d’habitation, devenus comme tels propriété de l’Etat, avec titre, (...), ainsi que leurs héritiers (...) bénéficient des mesures de réparation de la loi n

o

112/1995.

§

2.

Les immeubles à usage d’habitation devenus comme tels propriété de l’Etat, avec titre, sont les immeubles qui ont été nationalisés en tant qu’immeubles destinés à l’habitation en application d’une disposition légale en vigueur à la date à laquelle ils sont rentrés dans le patrimoine de l’Etat, tels que

: le décret n

o

92/1950 (...).

»

4.

Décision du Gouvernement n

o

11/1997 publiée au Moniteur Officiel n

o

16 du 4 février 1997 (pour modifier et compléter les normes méthodologiques pour l’application de la loi n

o

112/1995, établies par la décision du gouvernement n

o

20/1996)

Article 3

«

L’article 1 (de la loi n

o

112/1995) sera complété avec les paragraphes suivants

:

§

4.

Les immeubles à usage d’habitation qui étaient devenus propriété d’Etat en violation des dispositions légales en vigueur à la date de leur entrée dans le patrimoine de l’Etat, ou en l’absence d’une réglementation légale qui constitue le fondement juridique du droit de propriété de l’Etat sont considérés comme étant devenus propriété d’Etat sans titre et ne rentrent pas dans le champ d’application de la loi n

o

112/1995.

§

5.

Les immeubles qui ne rentrent pas dans le champ d’application de la loi n

o

112/1995 et pour lesquels l’Etat n’a pas un titre valable de propriété peuvent faire l’objet d’une demande en restitution ou en dédommagement selon le droit commun. »

5.

Code de procédure civile

Titre V Les voies extraordinaires de recours

Article 318

«

L’intéressé peut introduire une contestation en annulation contre la décision prononcée par le tribunal statuant en recours (...) quand celui-ci a omis par erreur de se prononcer sur l’un des motifs de recours soulevés (....)

»

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint de ce que sa cause en revendication immobilière n’a pas été jugée équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu de ce que les juridictions ayant rejeté sa demande n’ont pas pris en compte les preuves établissant que la partie de son bien revendiquée avait été nationalisée illégalement. Il allègue aussi, sous l’angle de la même disposition de la Convention, le manque de motivation de l’arrêt de la cour d’appel de Galati du 8 septembre 1999.

2.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, le requérant se plaint d’avoir subi une atteinte à son droit au respect des biens en raison de l’arrêt précité de la cour d’appel, refusant de lui reconnaître son droit de propriété sur la partie de l’immeuble affectée, à la date de la nationalisation, à une activité commerciale.

EN DROIT

A.

Sur les exceptions préliminaires du Gouvernement

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête en alléguant, d’une part, du défaut de la qualité de victime du requérant, au sens de l’article 34 de la Convention, et, d’autre part, du non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il souligne tout d’abord que, par décision de la Commission du 16 avril 1998, le requérant s’est vu octroyer des dédommagements pour une partie de son immeuble et qu’il lui est loisible d’obtenir la restitution du restant de son bien par la voie de sa demande fondée sur la nouvelle loi n

o

10/2001.

Il fait valoir ensuite que le requérant a omis d’introduire, en vertu de l’article 318 du Code de procédure civile, une contestation en annulation contre l’arrêt de la cour d’appel de Galati du 8 septembre 1999, afin d’alléguer de son manque de motivation.

Le requérant réfute les thèses du Gouvernement, en faisant valoir, en premier lieu, que la partie de l’immeuble pour laquelle il a reçu des dédommagements par décision de la Commission n’a nullement fait l’objet de son action en revendication immobilière, dont il conteste l’issue dans la procédure devant la Cour. Il souligne sur ce point que l’objet de sa requête introduite le 5 février 2000 est la partie de l’immeuble dont il a hérité qui était un local commercial à la date de la nationalisation, et pour laquelle il ne lui était pas loisible de recevoir des dédommagements en vertu de la loi n

o

112/1995. Or, il fait valoir qu’à l’heure actuelle, il ne s’est pas vu restituer l’intégralité de ladite partie de l’immeuble litigieux. Il considère qu’en tout état de cause, il demeure victime, au sens de l’article 34 de la Convention, pour l’intervalle de temps écoulé entre le 8 septembre 1999, date à laquelle son action en revendication immobilière a été rejetée par décision définitive et irrévocable, et la date à laquelle il se verra restituer l’intégralité de son bien.

Le requérant considère avoir épuisé toutes les voies de recours nationales accessibles et efficaces, tel que prévu par l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour note que la présente affaire porte, en effet, sur la partie du bien hérité par le requérant pour laquelle il n’a pas reçu de dédommagement par décision de la Commission. Or, si les éléments fournis par les parties font état de ce que le requérant s’en est déjà vu restituer une partie sur le fondement de la nouvelle loi n

o

10/2001, il n’en reste pas moins que cette restitution, reposant sur une autre base légale que celle qui se trouve à l’origine du litige porté devant la Cour, ne couvre pas l’intégralité du bien litigieux et, d’autre part, qu’elle a eu lieu en février 2002, soit plus de deux ans après la date à laquelle son action en revendication a été rejetée par l’arrêt définitif de la cour d’appel.

De surcroît, la Cour observe que les griefs du requérant ne se limitent pas à l’ingérence des autorités dans son droit de propriété, mais concernent également la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention en raison notamment du manque de motivation de la décision définitive de la cour d’appel du 8 septembre 1999. Or, en l’absence de toute reconnaissance, explicitement ou en substance, puis d’une réparation, par les autorités, d’une telle violation de la Convention, le requérant peut incontestablement se prétendre victime des violations alléguées, au sens de l’article 34 de la Convention.

La Cour note, enfin, que le requérant a fait en l’espèce un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention (

Buscarini et autres c. Saint Marin

[GC], n

o

246454/94, § 26, CEDH 1999-1

;

Assenov et autres c. Bulgarie

du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VIII, p. 3286, § 85) et considère, dès lors, qu’il ne saurait lui être reproché, à l’instar du Gouvernement, de ne pas s’être prévalu en plus d’une voie de recours extraordinaire, telle la contestation en annulation.

Partant, les exceptions préliminaires du Gouvernement ne sauraient être retenues.

B.

Sur le bien-fondé des griefs

1.

Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été jugé équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ainsi dans ses parties pertinentes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) , par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Il fait valoir qu’en appel et en recours, les juridictions nationales n’ont pas pris en compte les preuves par lesquelles il avait établi que l’immeuble revendiqué avait été nationalisé illégalement, la cour d’appel ayant rejeté de surcroît son recours sans aucune motivation.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas de raison de douter de ce que les décisions des juridictions nationales prononcées dans la procédure en revendication immobilière ne soient pas conformes aux dispositions du droit interne. Rappelant que, pour analyser en l’occurrence si les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention avaient été respectées, il convenait de prendre en considération l’ensemble de la procédure et que cette disposition ne saurait être interprétée comme exigeant, de la part des tribunaux, une réponse détaillée à chaque argument des parties (

Ruiz Torija et Hiro Balani c.

Espagne

, arrêt du 9 décembre 1994, série A n

os

303-A et 303-B, p. 12, §

29, et pp. 29-30, § 27, et

Higgins et autres c. France

, arrêt du 19

février

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, p. 60, § 42), le Gouvernement est d’avis que le fait que la décision définitive du 8

septembre 1999 n’apporte pas une réponse explicite à toutes les allégations du requérant ne signifie pas que sa cause n’aurait pas été entendue équitablement, la cour d’appel l’ayant rendue en se fondant sur une sélection des arguments des parties.

Le requérant réfute la thèse du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant se plaint d’avoir subi une atteinte à son droit au respect des biens en raison de l’arrêt de la cour d’appel refusant d’accueillir son action en revendication de la partie illégalement nationalisée de l’immeuble dont il a hérité. Il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui est libellé comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Il fait valoir que les mesures de réparation prévues par la loi n

o

112/1995 ne concernent que les biens sortis légalement du patrimoine de l’intéressé, ce qui n’était pas le cas de la partie de l’immeuble constituant un local commercial, qui faisait l’objet de son action en revendication immobilière. Il considère, dès lors, qu’il ne saurait se voir reprocher, comme l’a fait le tribunal départemental de Brăila, le 22

juin

1999, le fait de ne pas avoir attaqué la décision par laquelle la Commission avait refusé de lui en octroyer un dédommagement.

Le Gouvernement souligne que la présente affaire est différente de l’affaire

Brumarescu,

citée ci-dessous, dans la mesure où, en l’espèce, le droit de propriété du requérant n’a été reconnu par aucune décision judiciaire définitive et irrévocable, de manière à ce qu’il puisse avoir un «

bien

», au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 et de sa jurisprudence (

Brumărescu c.

Roumanie

[GC], n

o

28342/95, CEDH 1999

‑

VII

;

Anagnostopoulos et autres c.

Grèce

(déc.), n

o

39374/98, 13

novembre

1999). Il considère qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens, les juridictions statuant en appel et en recours contre le jugement du 24 février 1999 - qui avait fait droit à son action en revendication immobilière - ayant simplement interprété le droit interne. Il note, enfin, que le vice de procédure allégué par le requérant, à savoir le défaut de motivation de l’arrêt de la cour d’appel de Galati, ne saurait constituer, en soi, une atteinte à son droit de propriété.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président