POENARU contre la ROUMANIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51864/99 prezentate de Liciniu POENARU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători T.L. Early grefier adjunct Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 iunie 1999 și înregistrată la 14 octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Liciniu Poenaru, este un resortisant român, născut în 1954 și rezident la Milano. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei să pună în aplicare Legea nr. 112/1995 (denumită în continuare "Comisia") acordarea unei despăgubiri pentru proprietatea asupra căreia a fost confiscată în 1988 în temeiul Decretului nr. 223/1974 și în urma stabilirii sale în Italia. Prin decizia din 22 septembrie 1997, Comisia și-a respins cererea pe motiv că reclamantul nu îndeplinește cerința prevăzută la art. 4 din Legea nr. 112/1995, conform căreia cetățenii români erau îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege. La 25 noiembrie 1997, reclamantul a contestat această decizie în fața Tribunalului de Primă Instanță din Cluj-Napoca și a susținut că, la data la care Comisia și-a exprimat cererea, a dobândit cetățenia română și, prin urmare, a considerat că are dreptul de a primi despăgubiri. Prin hotărârea din 3 februarie 1998, Tribunalul și-a respins acțiunea și a constatat mai întâi că, la data depunerii cererii sale la Comisie, reclamantul nu era cetățean român, și că a dobândit această calitate la 9 mai 1997, după data prevăzută de lege. El a constatat apoi că nici reclamantul nu a demonstrat în fața Comisiei, în termenul prevăzut la art. 14 din lege, că a făcut demersurile necesare pentru a obține cetățenia română. Prin urmare, s-a considerat că decizia Comisiei era legală, întrucât reclamantul nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 4 din Legea nr. 112/95, coroborat cu articolele 2 din deciziile guvernului nr. 20/1996 și 11/1997. Prin Decizia din 28 mai 1998, tribunalul departamental da El se plângea de interpretarea greșită și aplicarea legii nr. 112/95 de către instanțele inferioare și considera că cerința prevăzută de lege de a avea naționalitatea română trebuia îndeplinită în momentul acordării efective a despăgubirilor; cu toate acestea, el susținea că, atunci când Comisia se pronunța asupra cererii sale, dobândise naționalitatea română. Prin Hotărârea din 12 ianuarie 1999, Curtea de apel a Clujului a respins recursul său și a confirmat hotărârile instanțelor inferioare, considerând că reclamantul nu a dobândit cetățenia română în momentul sesizării Comisiei și nici nu a demonstrat, în termenul prevăzut de lege, că a făcut demersurile necesare pentru obținerea acesteia. (1) Legea nr. 112/1995 - publicată în cadrul Monitorului Oficial nr. 279 din 29 noiembrie 1995 (privind reglementarea situației juridice a clădirilor cu destinație de reședință, care au devenit proprietate da') art. 1 Fostii proprietari ai imobilelor (...) care au devenit în mod legal proprietate de stat după 6 martie 1945 (...) beneficiază de măsurile de reparație prevăzute de lege.art. 4 art. 14 Persoanele interesate trebuie să depună o cerere de restituire în natură sau să dea despăgubiri în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii. 2. Decizia guvernului nr. 20/1996, publicată către Monitor Oficial nr. 16 din 23 ianuarie 1996 (în ceea ce privește stabilirea standardelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/95) În sensul articolului 4 din lege (nr. 112/1995), cetățenii români, atât cei care au reședința sau reședința în România, cât și cei care au reședința sau reședința în străinătate. Calitatea de cetățean român trebuie să existe la data intrării în vigoare a legii. 3. Decizia guvernului nr. 11/1997, publicată în Monitor Oficial nr. 16 din 4 februarie 1997 (pentru a modifica și completa standardele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin Decizia nr. 20/1996 a guvernului) art. 2 În sensul articolului 4 din Legea nr. 112/1995, cetățenii români, atât cei care au reședința sau reședința în România, cât și cei care au reședința sau reședința în străinătate, beneficiază de dispozițiile legii. (2) Fostul proprietar trebuie să aibă naționalitatea română la data depunerii cererii sau trebuie să demonstreze că a declanșat procedura legală pentru obținerea naționalității românești în termenul prevăzut la art. 14 din Legea (1) Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de proprietatea sa în 1988, ca urmare a stabilirii sale în Italia. De asemenea, în conformitate cu același articol din Convenție, a declarat că a încălcat dreptul la respectarea proprietăților sale care decurg din refuzul autorităților de a-i acorda o despăgubire în temeiul Legii nr. 112/95. (2) De asemenea, Comitetul consideră că refuzul autorităților de a-i acorda despăgubiri pe motiv că nu avea naționalitatea română la data sesizării Comisiei constituie o încălcare a dreptului de a se stabili pe teritoriul unui stat străin și de a dobândi naționalitatea acestei țări. 1. (a) Reclamantul se plânge în primul rând că a suferit o privare de clădire în urma unității sale din Italia, în 1988. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește, în primul rând, că nu poate examina o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente în care sunt produse după intrarea în vigoare a Convenției privind partea contractantă în cauză. În speță, privarea de proprietate a avut loc în 1988, fie înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la România. În acest sens, Comisia reamintește că exercitarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real constituie, în principiu, un act instant și nu creează o situație continuă de preț al unui drept (a se vedea, de exemplu, Brezny c. Slovacia, Tribunalul nr. 23131/93, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85-A, p. 65 și Malhous c. Republica Cehă (dec) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții. În consecință, această parte a fondului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (b) În acest sens, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de "bunuri" în sensul art. 1 menționat anterior poate cuprinde atât de multe bunuri în prezent Belgia din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48), numai valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o 23, § 51, și Pressos Compania Naviera S.A. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21, § 31). În speță, reclamantul a introdus în fața autorităților naționale competente o procedură în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a obține o despăgubire pentru imobilul care a devenit proprietate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974. Prin urmare, obiectul procedurii inițiate nu se referea la un mai actual, ci la o creanță în despăgubire. Rămâne de examinat dacă reclamantul ar putea avea o speranță legitimă de a o vedea concretizată. Curtea observă mai întâi că măsurile de despăgubire prevăzute de lege 112/1995 puteau beneficia numai de persoanele cu cetățenie română la data sesizării Comisiei și de cele care au stabilit că au făcut demersurile necesare pentru a obține obținerea acestora în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii. Comisia observă apoi că autoritățile administrative și judiciare au decis să nu acorde despăgubiri reclamantului, pe motiv că dobândise cetățenia română după data prevăzută prin lege. Comisia observă, de asemenea, că autoritățile menționate au considerat că nici reclamantul nu a demonstrat că a făcut demersurile necesare pentru a obține cetățenia română și că acest lucru nu este contestat, în speță, de către solicitant. Curtea nu percepe niciun element de natură să îl facă să creadă că încheierea autorităților naționale era arbitrară sau contrară dispozițiilor dreptului intern aplicate de acestea. De fapt, autoritățile nu au făcut decât să pună în aplicare dispozițiile legale în vigoare, în temeiul cărora dreptul la restituire era supus condiției ca persoana respectivă să fie cetățean român sau să dovedească că a făcut demersurile necesare pentru obținerea naționalității române, condiție care nu era îndeplinită în cazul reclamantului. Curtea concluzionează că recurentul nu putea avea o speranță legitimă mai degrabă decât să obțină o despăgubire pentru imobilul său (a se vedea mutatis mutandis Malhous c. Republica Cehă (dec) [GC], citată anterior) Prin urmare, această parte a spătarului trebuie, de asemenea, respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din Convenție, pentru incompatibilitate materială cu dispozițiile Convenției. (2) Reclamantul consideră că refuzul autorităților de a-i acorda despăgubiri pe motiv că nu avea naționalitatea română la data sesizării Comisiei aduce atingere dreptului de a se stabili pe teritoriul unui stat străin și de a dobândi naționalitatea acestei țări. Curtea amintește că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-o anumită țară, nici dreptul de a dobândi o cetățenie determinată (a se vedea Familia K. și W. c. Țările de Jos, cererea nr. 11278/84, Decizia Comisiei din 1 iulie 1985, DR. 43, p. 216). cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 3, și trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul Cu aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51864/99

présentée par Liciniu POENARU

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2001 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M.

T.L. Early

,

greffier adjoint

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juin 1999 et enregistrée le 14 octobre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant,

Liciniu Poenaru, est un ressortissant roumain, né en 1954 et résidant à Milan.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1996, le requérant demanda à la Commission pour l’application de la loi n° 112/1995 (ci-après la Commission) l’octroi d’un dédommagement pour l’immeuble qu’il s’était vu confisquer en 1988 en vertu du décret n°

223/1974 et à la suite de son établissement en Italie.

Par décision du 22 septembre 1997, la Commission rejeta sa demande au motif que le requérant ne remplissait pas l’exigence prévue par l’article 4 de la loi n° 112/1995, aux termes duquel il n’était loisible qu’aux citoyens roumains de bénéficier des mesures de réparation prévues par la loi.

Le 25 novembre 1997, le requérant contesta cette décision devant le tribunal de première instance de Cluj-Napoca. Il faisait valoir qu’à la date à laquelle la Commission s’était prononcée sur sa demande, il avait acquis la nationalité roumaine et estimait, dès lors, avoir le droit de se voir octroyer un dédommagement. Il s’appuyait sur l’article 2 de la décision du Gouvernement n° 11/1997.

Par jugement du 3 février 1998, le tribunal rejeta son action. Il constata tout d’abord qu’à la date de l’introduction de sa demande auprès de la Commission, le requérant n’était pas citoyen roumain, et qu’il avait acquis cette qualité le 9 mai 1997, après la date prévue par la loi. Il constata ensuite que le requérant n’avait pas non plus prouvé devant la Commission, dans le délai prévu par l’article 14 de la loi, avoir fait les démarches nécessaires en vue d’obtenir la nationalité roumaine. Il estima, dès lors, que la décision de la Commission était légale, le requérant n’ayant pas rempli les exigences requises par l’article 4 de la loi n° 112/95, combiné avec les articles 2 des décisions du Gouvernement nos 20/1996 et 11/1997.

Par décision du 28 mai 1998, le tribunal départemental d’Arad confirma ce jugement.

Le requérant contesta ces décisions devant la cour d’appel. Il se plaignait de la mauvaise interprétation et application de la loi n° 112/95 par les tribunaux inférieurs et estimait que l’exigence prévue par la loi d’avoir la nationalité roumaine devait être remplie au moment de l’octroi effectif des dédommagements. Or, il faisait valoir que, lorsque la Commission s’était prononcée sur sa demande, il avait acquis la nationalité roumaine.

Par arrêt du 12 janvier 1999, la cour d’appel de Cluj rejeta son recours. Elle confirma les décisions des tribunaux inférieurs, estimant que le requérant n’avait pas acquis la nationalité roumaine lors de la saisine de la Commission, ni n’avait prouvé, dans le délai prévu par la loi, avoir fait les démarches nécessaires en vue de son obtention.

Le droit interne pertinent

novembre

1995 (sur la réglementation de la situation juridique des immeubles à destination d’habitation, devenus propriété d’Etat)

Article 1

«

Les anciens propriétaires des immeubles (...) devenus légalement propriété d’Etat après le 6

mars 1945, (...) bénéficient des mesures de réparation prévues par la loi.

»

Article 4

«

Les citoyens roumains bénéficient des dispositions de la loi.

»

Article 14

«

Les intéressés doivent faire une demande de restitution en nature ou d’octroi de dédommagements dans un délai de six mois à compter de la date de l’entrée en vigueur de la loi.

»

16 du 23 janvier 1996 (sur l’établissement des normes méthodologiques pour l’application de la loi n° 112/95)

Article 2

«

Au sens de l’article 4 de la loi (n° 112/1995), bénéficient des dispositions de la loi les citoyens roumains, tant ceux qui sont domiciliés ou résidents en Roumanie, que ceux qui sont domiciliés ou résidents à l’étranger. La qualité de citoyen roumain doit exister à la date de l’entrée en vigueur de la loi.

»

16 du 4 février 1997 (pour modifier et compléter les normes méthodologiques pour l’application de la loi n° 112/1995, établies par la décision du gouvernement n° 20/1996)

Article 2

« (1) Au sens de l’article 4 de la loi (n° 112/1995), bénéficient des dispositions de la loi les citoyens roumains, tant ceux qui sont domiciliés ou résidents en Roumanie, que ceux qui sont domiciliés ou résidents à l’étranger.

(2) L’ancien propriétaire doit avoir la nationalité roumaine à la date de l’introduction de la demande ou il doit faire la preuve d’avoir déclenché la procédure légale pour l’obtention de la nationalité roumaine dans le délai prévu par l’article 14 de la loi »

GRIEFS

Il allègue aussi, eu égard au même article de la Convention, une atteinte au droit au respect de ses biens découlant du refus des autorités de lui octroyer une réparation en vertu de la loi n° 112/95.

EN DROIT

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle, premièrement, qu’elle ne peut examiner une requête que dans la mesure où elle se rapporte à des événements s’étant produits après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Partie contractante concernée. En l’espèce, la privation de propriété a eu lieu en 1988, soit avant le 20 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Roumanie.

A ce propos, elle rappelle que la privation d’un droit de propriété ou d’un autre droit réel constitue en principe un acte instantané et ne crée pas une situation continue de « privation d’un droit » (voir, par exemple, Brezny c.

Slovaquie, requête n° 23131/93, décision de la Commission du 4 mars 1996, DR 85-A, p. 65 et

Malhous c. République tchèque

(déc) [GC], n°

33071/96, 13 décembre 2000, à paraître dans le recueil officiel de la Cour).

Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible

ratione temporis

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35 §

3 et doit être rejeté en application de l’article

35 §

4.

b) Le requérant allègue ensuite que son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1 précité, a été violé dans la procédure en restitution.

A cet égard, la Cour rappelle que, d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « biens » au sens de l’article 1 précité peut recouvrir tant des « biens actuels » (arrêt Van der Mussele c.

Belgique du 23 novembre 1983, série A n° 70, p. 23, § 48) que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir les arrêts Pine Valley Developments Limited et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n° 222, p. 23, § 51, et Pressos Compania Naviera S.A. c. Belgique du 20 novembre 1995, série A n° 332, p. 21, § 31).

En l’espèce, le requérant a intenté devant les autorités nationales compétentes une procédure en application de la loi n° 112/1995, afin d’obtenir un dédommagement pour l’immeuble qui était devenu propriété d’Etat en vertu du décret n° 223/1974. L’objet de la procédure engagée ne portait donc pas sur un « bien actuel », mais sur une créance en réparation. Il reste à examiner si le requérant pouvait avoir une « espérance légitime » de la voir concrétiser.

La Cour note tout d’abord que les mesures de réparation prévues par la loi

n°

112/1995 pouvaient bénéficier seulement aux personnes ayant la nationalité roumaine à la date de la saisine de la Commission et à celles qui établissaient avoir fait les démarches nécessaires afin de l’obtenir dans un délai de six mois à compter de la date d’entrée en vigueur de la loi. Elle observe ensuite que les autorités administratives et judiciaires ont décidé de ne pas octroyer de dédommagement au requérant, au motif qu’il avait acquis la nationalité roumaine après la date prévue par loi. Elle note aussi que lesdites autorités ont estimé que le requérant n’avait pas non plus prouvé avoir fait les démarches nécessaires en vue d’obtenir la nationalité roumaine, et que cela n’est pas contesté, en l’espèce, par le requérant.

La Cour n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion des autorités nationales était arbitraire ou contraire aux dispositions du droit interne appliquées par elles. En fait, les autorités n’ont fait que donner effet aux dispositions légales en vigueur, en vertu desquelles le droit à restitution était soumis à la condition que l’intéressé soit citoyen roumain ou qu’il prouve avoir fait les démarches nécessaires en vue de l’obtention de la nationalité roumaine, condition qui n’était pas remplie dans le cas du requérant.

La Cour conclut que le requérant ne pouvait avoir une «

espérance légitime » d’obtenir un dédommagement pour son immeuble (cf.

mutatis mutandis

,

Malhous c. République tchèque

(déc) [GC], précitée)

.

Partant, cette partie du grief doit être également rejetée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention, pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

La Cour rappelle que la Convention ne garantit pas, comme tel, le droit pour un étranger de rentrer ou de résider dans un pays déterminé, ni celui d’acquérir une nationalité déterminée (cf. Famille K. et W. c. Pays-Bas, requête n°11278/84, décision de la Commission du 1er juillet 1985, DR. 43, p. 216).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article

35

§

3, et doit être rejetée en application de l’article

35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

T.L. Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président