DECIZIE
cererii n° 29972/96 depusă de Ioan PONOVA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 30 aprilie 2002 într-o cameră alcătuită din Dumnii J.-P. Costa , președinte , A.B. Baka , Gaukur Jörundsson , C. Bîrsan , K. Jungwiert M. Ugrekhelidze , Doamna A. Mularoni , judecători , și Doamna S. Dollé , grefier de secțiune , Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 25 decembrie 1995, Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul n° 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant, După ce s-a deliberat, pronunță următoarea decizie : ÎN FAPT Reclamantul, Domnul Ioan Ponova, este un cetățean român, născut în 1925 și rezidând la București.
Guvernul pârât era reprezentat de Doamna Roxana Rizoiu. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Acțiuni referitoare la titlul de proprietate asupra casei a) Prima acțiune de constatare a nulității naționalizării Pe 19 ianuarie 1993, reclamantul, în calitate de moștenitor al lui M.G., a intentat o acțiune cu scopul de a constata nulitatea naționalizării unei case și a terenului atât pe cât, situat la București. Susținea că în conformitate cu decretul n° 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și că M.G. a făcut parte din această categorie la momentul naționalizării proprietății. Prin sentința din 12 ianuarie 1994, tribunalul de prima instanță al celui de-al doilea sector al Bucureștiului i-a admis reclamantului cererea și a constatat că a fost prin eroare că proprietatea lui M.G.
a fost naționalizată în aplicarea decretului n° 92/1950, pentru că aceasta era pensionară la momentul naționalizării și că, pe de altă parte, G.G., la care decretul de naționalizare fusese aplicat, nu era proprietarul casei. Tribunalul a ordonat deci autorităților administrative, anume primariei București și întreprinderii de stat F., care gestionează locuințe de stat, să restituie proprietatea reclamantului. În absența apelului, sentința a devenit definitivă și irevocabilă, neputând mai fi atacată prin cale de recurs ordinară. Pe 6 aprilie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea casei și pe 19 aprilie 1994 întreprinderea F. s-a conformat. Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, Președintele României a cerut administrației să nu execute hotărârile judecătorești în care tribunalele concluziseră la nulitatea naționalizărilor imobilelor sub regimul comunist.
Pe 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție, statuând în plen, a decis, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva 20, să schimbe jurisprudența camerei sale civile și a judecat deci că tribunalele « nu au competență să cenzureze decretul și să ordone restituirea imobilelor naționalizate în aplicarea decretului n° 92/1950 (...) ». La o dată neprecizată, procurorul general al României a format un recurs de anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii depășiseră competența lor examinând legalitatea aplicării decretului n° 92/1950. Pe 22 septembrie 1995, reclamantul i-a dat fiului seu, S.P., o parte din casă, mai exact apartamentele situate la parter și la primul etaj, subsol, garaj, o curte cu suprafață de 197,67 m² și un teren atât pe cât casei de 142,50 m².
Prin hotărâre din 28 septembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție i-a admis recursul de anulare, a anulat sentința din 12 ianuarie 1993 și, pe fond, a respins acțiunea de revendicare a reclamantului. A constatat că Statul s-a însuși bunul în cauză în baza decretului de naționalizare n°92/1950 și a judecat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de către judecatorii. Prin urmare, tribunalul de prima instanță nu a putut pronunța sentința decât încălcând atribuțiile puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, în orice caz, legi noi ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile care au fost însuși abuziv de către Stat. Pe 5 octombrie 1995, reclamantul i-a dat soției sale, E.P., cealaltă parte din casă, compusă din apartamentul situat la etajul al doilea, pod, și terenul atân pe cât, cu suprafață de 95,34 m².
Pe 3 mai 1996, primarul orașului București a ordonat restituirea casei și terenului către Stat. Pe 20 ianuarie 1999, întreprinderea F. a informat primăria că restituirea casei și terenului către Stat în baza hotărârii Curții Supreme de Justiție nu a putut fi executată, pentru că chiar înainte de decizia primarului, reclamantul transferase deja proprietatea bunului în litigiu, prin intermediul a două donații, la alte două persoane.
Această situație de fapt a fost confirmată de primăria Bucureștiului, într-o scrisoare adresată reclamantului pe 28 ianuarie 1999, redactată după cum urmează : « Am fost informați de către întreprinderea F. că casa nu s-a întors în patrimoniul Statului (ca urmare a recursului de anulare), din cauza donațiilor în favoarea fiului și soției (reclamantului) ». b) Acțiune de anulare a donației Pe 8 octombrie 1996, primăria Bucureștiului l-a citat pe reclamant și pe fiul acestuia în fața tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector al Bucureștiului, pentru a constata nulitatea absolută a contractului de donație intervenit între ei pe 22 septembrie 1995. Primăria a susținut că contractul era lipsit de obiect pentru că pe 29 septembrie 1995 Curtea Supremă de Justiție anulase decizia definitivă care recunoscuse titlul de proprietate al reclamantului.
A mai estimat că contractul era fraudulos, deoarece fusese încheiat foarte puțin timp înainte ca Curtea Supremă de Justiție să pronunțe hotărârea sa în recursul de anulare. Reclamantul, la rândul lui, a depus o cerere reconvenționala pentru a obține constatarea valabilității titlului său de proprietate. Pe 19 martie 1997, fiul reclamantului a ridicat o excepție cu privire la faptul că primăria nu avea calitate activă în cauză, excepție care a fost combinată cu examinarea fondului cauzei. Pe 4 iunie 1997, tribunalul a admis excepția ridicată de fiul reclamantului și a respins acțiunea primăriei. I-a admis cererea reconvenționala reclamantului și a constatat valabilitatea titlului său de proprietate.
Tribunalul a judecat că naționalizarea casei lui G.M. nu fusese legală, că prin urmare transmiterea titlului de proprietate reclamantului prin cale de moștenire era valabilă și că acesta transferase legal titlul de proprietate, în baza donației, fiului său. Tribunalul a estimat că, ținând seama de aceste circumstanțe, primăria nu avea calitate activă, în ciuda hotărârii Curții Supreme de Justiție, care concluzisese că Statul era proprietar al casei. Cu privire la donație, tribunalul a estimat că condițiile valabilității acesteia erau îndeplinite și că patura adversă nu probase fraudă în materie. Această sentință a devenit definitivă în absența apelului și recursului. Pe 29 iulie 1997, primarul orașului București a ordonat restituirea casei.
Pe 28 ianuarie 1999, primăria a informat reclamantul că, ținând seama de faptul că a dat casa, ordinul de restituire a casei din 29 iulie 1997 nu mai putea fi executat. Primăria a estimat că, ținând seama de circumstanțe, ordinul primarului din 19 aprilie 1994, prin care casa îi fusese restituită (și care era anterior donației), rămânea valabil. c) A doua acțiune de constatare a naționalizării fără titlu Pe 25 iulie 1996, reclamantul a citat în judecată în fața tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector primăria Bucureștiului și întreprinderea F., pentru a constata că casa care-i aparținuse lui M.G. și din care era moștenitor, fusese naționalizată prin eroare în baza decretului n° 92/1950.
Pe 16 mai 1997, tribunalul a respins acțiunea, judecând că hotărârea din 29 septembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție avea autoritate de lucruri judecate în materie. Reclamantul a depus apel, care a fost declarat nul pe 23 octombrie 1997 de tribunalul județean al Bucureștiului, din cauza neplății taxei de timbru. Reclamantul a format recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost admis pe 3 ianuarie 1998 de curtea de apel a Bucureștiului. Aceasta a constatat o iregularitate de citație în procedura în fața tribunalului județean și a trimis cauza în fața altei secții a tribunalului județean. Pe 15 aprilie 1998, tribunalul județean al Bucureștiului i-a admis apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului de prima instanță și a constatat că nu exista autoritate de lucruri judecate în materie, deoarece hotărârea Curții Supreme de Justiție se referise la chestiuni de procedură și nu pe fond.
Din acest motiv, tribunalul a trimis cauza în fața tribunalului de prima instanță pentru ca acesta să examineze fondul cauzei. Împotriva acestei hotărâri, întreprinderea F. și locatarii casei, care interveniseră între timp în cauză, au depus apel. Pe 19 octombrie 1998, curtea de apel a Bucureștiului a respins apelul și dosarul a fost transmis tribunalului de prima instanță. Înaintea tribunalului de prima instanță, fiul și soția reclamantului au intervenit în procedură, susținând că sunt beneficiarii contractelor de donație ale reclamantului, că din 1995 acționaseră ca proprietari, că fiul reclamantului încheisese contracte de chirie cu foștii locatari, și că achitaseră taxele aferente proprietății, precum și veniturile din chirii, pentru perioada 1995 - 1999. Ei au depus deci o cerere de recunoaștere a titlului lor de proprietate asupra casei.
Pe 10 mai 1999, tribunalul a constatat că reclamantul, care-i dăduse casa unor terți, nu avea calitate activă, și a respins acțiunea sa. I-a admis acțiunea fiului și soției reclamantului și a constatat calitate respectivă de proprietari asupra unei părți din casă.
Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a respingerii apelului părților adverse pe 3 aprilie 2000 de tribunalul județean al Bucureștiului și a respingerii recursului lor de curtea de apel a Bucureștiului pe 10 octombrie 2000. d) A treia acțiune de constatare a nulității naționalizării Paralel cu cea de-a doua acțiune de constatare a nulității naționalizării introdusă pe 26 iulie 1996 de reclamant pe 19 mai 1997, fiul reclamantului, a citat în judecată primăria Bucureștiului înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector, pentru a constata că casa fusese naționalizată fără titlu, reluând motivele prezentate de reclamant în acțiunea sa, precum și în cererea reconvenționala din acțiunea de anulare a donației.
Pe 5 iunie 1997, tribunalul i-a admis cererea și a constatat că casa fusese naționalizată prin eroare în baza Decretului n° 92/1950. Reclamantul nu a furnizat informații privind continuarea acestei proceduri. La o dată neprecizată, P.C.M., una din locatarele casei, a intentat o cerere de revizuire împotriva sentinței din 5 iunie 1997 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv de contradicție între această sentință și hotărârea Curții Supreme de Justiție din 29 septembrie 1995. Pe 28 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiție a constatat că P.C.M. renunțase la cererea sa de revizuire. 2. Acțiuni privind utilizarea casei a) Acțiune de constatare a nulității chiriașelor În 1996, fiul reclamantului a citat în judecată întreprinderea F. înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector al Bucureștiului, pentru a obține anularea contractelor de chirie dintre zisa întreprindere și locatarii casei.
A susținut că era proprietar în baza unei donații făcute de reclamant, că încheisese chirii cu foștii locatari ai casei, dar că în 1996 întreprinderea F. contractase de asemenea cu aceste persoane, deși nu avea calitate activă. Pe 29 mai 1997, tribunalul i-a admis cererea și a constatat nulitatea absolută a contractelor încheiate de întreprinderea F. Pe 6 martie 1998, tribunalul județean al Bucureștiului i-a admis apelul întreprinderii F. din cauza unei iregularități de procedură și a trimis cauza în fața tribunalului de prima instanță. După trimitere, pe 15 martie 1999, tribunalul de prima instanță i-a admis acțiunea reclamantului, a constatat că acesta era proprietar al unei părți din casă și că întreprinderea F. nu mai avea deci dreptul să intervină în utilizarea bunului de către proprietar.
Pe 7 aprilie 2000, tribunalul județean al Bucureștiului a admis apelul întreprinderii F. și al locatarilor și a respins acțiunea reclamantului. Tribunalul a estimat că hotărârea Curții Supreme de Justiție avea autoritate de lucruri judecate în materie, că titlul reclamantului fusese anulat și că Statul avea deci dreptul să încheie contracte de chirie asupra casei. Pe 5 octombrie 2000, curtea de apel a Bucureștiului a respins apelul reclamantului și a confirmat decizia tribunalului județean al Bucureștiului. A estimat că ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, casa s-a întors în patrimoniul Statului și că prin urmare contractele încheiate de întreprinderea F. erau valabile. A mai precizat că, deși două hotărâri definitive pronunțate ulterior în două proceduri distincte au recunoscut calitate de proprietar fiului reclamantului, chiriașele încheiate de întreprinderea F. erau anterioare acestor hotărâri, și prin urmare, valabile.
b) Acțiune de evacuare a locatarului garajului La o dată neprecizată, reclamantul a citat în judecată pe locatarul garajului C.G. înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector al Bucureștiului, pentru a obține evacuarea acestuia, pe motiv că refuza să încheie contract de chirie cu el. Această procedură era pendentă pe 13 noiembrie 1995. Nicio informație nu a fost furnizată de atunci referitoare la această procedură. c) Acțiune în referință pentru obținerea accesului la garaj În 1995, C.G. a făcut o acțiune în referință împotriva reclamantului și fiului acestuia, solicitând acces la garaj unde depusese bunuri, deoarece garajul fusese închis cu chei de aceștia. Pe 11 decembrie 1995, tribunalul de prima instanță al celui de-al doilea sector a admis acțiunea și a ordonat executarea imediată.
Această sentință a devenit definitivă ca urmare a respingerii apelului reclamantului și fiului acestuia de tribunalul județean al Bucureștiului pe 19 martie 1996, și de curtea de apel a Bucureștiului pe 6 decembrie 1996. d) Contestație în executare a acțiunii în referință Pe 24 ianuarie 1996, M.S.S. a făcut o contestație în executare a hotărârii în referință, pe motiv că încheisese un contract de chirie pe 1º decembrie 1995 cu fiul reclamantului, și că prin urmare această hotărâre nu-i era opozabilă. Nicio altă informație nu a fost furnizată privind dezvoltarea acestei contestații. e) Acțiune penală privind obstacol la utilizarea garajului Pe 17 octombrie 1995, C.G. a depus înaintea tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector o plângere penală împotriva reclamantului și fiului acestuia, pentru obstacol la utilizarea garajului.
Susținea că înainte de restituirea casei reclamantului, beneficiase de un contract de chirie pe garaj, încheiat cu întreprinderea de stat F. În 1997, după ce reclamantul a intrat în posesia casei, încercase să încheie un nou contract de chirie cu reclamantul și fiul acestuia, dar aceștia ‑ au refuzat, și au schimbat lacătele garajului, interzicând-i accesul la garaj și la bunurile care se aflau acolo. Pe 22 ianuarie 1996, C.G. și-a retras plângerea împotriva reclamantului. Pe 19 aprilie 1996, tribunalul a achitat fiul reclamantului, judecând că acționase ca proprietar și că nu existau probe că ar fi acționat cu violență. Recursul lui C.G. a fost respins pe 24 aprilie 1997 de tribunalul județean al Bucureștiului și hotărârea a devenit definitivă.
3. Notificare împotriva reclamantului Pe 11 februarie 2000, întreprinderea F. a notificat reclamantul că chiriașele încheiate de Stat, ca proprietar imobiliar, fuseseelinde legal prelungite prin ordonanța Guvernului n° 40/1999, și că prin urmare (ca locatar al Statului) trebuia să plătească o chirie rămânând de la 9 mai 1999 pentru partea casei în litigiu pe care o locuia cu soția. B. Dreptul și practica interne relevante Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([ MC], n° 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). SUSȚINERI 1. Reclamantul se plânge de faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 28 septembrie 1995 l-a privat de dreptul la acces la judecător, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.
2. Invocă aceeași dispoziție, plângându-se de faptul că Curtea Supremă de Justiție nu era un tribunal independent, ținând seama în special de declarații ale Președintelui Republicii cu privire la incompetența tribunalelor de a examina cauze precum cea a reclamantului. 3. Se plânge, de altfel, potrivit articolului 6 § 1 citat mai sus, de nebeneficierea unui proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție, deoarece sentința definitivă din 12 ianuarie 1994 a fost anulată prin intermediul unui recurs de anulare, cale de recurs extraordinară, care poate fi formată numai de procurorul general.
4. Se plânge, în considerarea articolului 1 din Protocolul N 1 la Convenție, de faptul că hotărârea Curții Supreme de Justiție a lezat dreptul la respect al bunurilor sale, așa cum era recunoscut de sentința definitivă din 12 ianuarie 1994. ÎN DREPT Invocând articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul n° 1 la Convenție, reclamantul se plânge de refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a tranșa o acțiune de revendicare în hotărârea sa din 29 septembrie 1995, prin intermediul unei căi de recurs accesibile numai procurorului general, și de privare a dreptului la respect al bunurilor sale ca urmare a zisă hotărâri.
Conform Guvernului, reclamantul, care dăduse casa fiului și soției sale, prin acte încheiate pe 22 septembrie și 5 octombrie 1995, nu mai era proprietar al casei la data introducerii cererii în fața Curții pe 25 decembrie 1995, și din acest motiv condiția preliminară la introducerea unei cereri individuale, anume că autorul acesteia să se pretindă victimă a încălcării susținute, în sensul articolului 34 din Convenție, nu era îndeplinită. Observă de asemenea că judecătoriile române au confirmat ulterior dreptul de proprietate al fiului și soției reclamantului și că, potrivit cercetărilor efectuate la întreprinderea F., nu mai existau contracte de chirii încheiate între Stat și locatarii casei.
Reclamantul invită Curtea să continue examinarea cauzei. Susține că, deși dăduse bunul în cauză fiului și soției, hotărârea Curții Supreme pronunțată aproximativ în aceeași perioadă cu încheierea donațiilor, a generat alte proceduri care l-au afectat, pe el și pe fiul său. Observă în special că faptul de a fi fost notificat de către întreprinderea F. pe 11 februarie 2000, de a plăti o chirie către Stat pentru apartamentul pe care-l locuia cu soția, este o consecință directă a hotărârii Curții Supreme de Justiție, producând efecte până astazi și afectând-o direct.
Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței sale constante, prin «victimă» art. 34 desemnează persoana direct interesată de actul sau omisiunea litigioas, existența încălcării cerințelor Convenției concepând-se chiar în absența prejudiciului și că, pentru ca un reclamant să se pretindă victimă a unei încălcări, este necesar, nu numai, ca să aibă calitate de victimă la momentul introducerii cererii, dar că aceasta subsistă pe parcursul procedurii în fața Curții (cf. Preikhzas c. Germania, raport Com. 13.12.78, §§ 78-80, DR 16 p. 5 ; n°3420/87, dec. 7.9.89, DR 62, p. 258). În cauza de față, Curtea observă că reclamantul dăduse o parte din bunul în litigiu fiului său pe 22 septembrie 1995 și că hotărârea Curții Supreme de Justiție de care se plânge reclamantul a fost pronunțată pe 29 septembrie 1995. Din acest motiv, hotărârea nu-i era mai opozabilă, și prin urmare nu a fost nici personal, nici direct afectat de această decizie.
Donația făcută în favoarea soției sale pe 5 octombrie 1995 a facut hotărârea în cauză ineficace pentru că, așa cum rezultă din documentele dosarului, nu a putut fi executată, și casa în totalitate nu s-a mai întors în patrimoniul Statului, (a se vedea scrisoare din primăria Bucureștiului, adresată reclamantului pe 28 ianuarie 1999). Valabilitatea donației a fost confirmată prin hotărâre definitivă din 4 iunie 1997 a tribunalului de prima instanță al celui de-al doilea sector al Bucureștiului, reclamantul obținând astfel câștig de cauză. Curtea este de părere că în cazul de față, reclamantul nu avea interes în a se adresa Curții, cu privire la dreptul de proprietate transferat fiului său, și că calitatea sa de victimă nu subsistă pentru rest, ținând seama de imposibilitatea executării hotărârii din 29 septembrie 1995 și a recunoașterii valabilității donației prin decizie definitivă.
Cu privire la procedurile ulterioare hotărârii Curții Supreme de Justiție, Curtea constată în primul rând că reclamantul nu a fost parte nici la a treia acțiune de constatare a nulității naționalizării, nici la acțiunea de anulare a chiriașelor încheiate de Stat asupra casei. Fiul acestuia, care a intentat aceste acțiuni, a introdus o cerere propriului lui cuvânt în fața Curții, înregistrată sub n° 6669/02. Plângerea penală împotriva reclamantului a fost, de altfel, retrasă, și prin urmare nicio sentință nu a fost pronunțată în acest sens de judecătoriile naționale. În cea de-a doua procedură de constatare a nulității naționalizării, curtea de apel a Bucureștiului a constatat prin hotărâre definitivă din 10 octombrie 2000, că reclamantul nu avea calitate activă.
De altfel, la data introducerii zisă acțiuni, reclamantul, care nu mai era proprietar al bunului în baza donației, nu a informat judecătoriile încarcate cu cauza în acest punct. Din acest motiv, nu poate invoca propria sa culpă pentru a obține recunoașterea calității sale de victimă. În sfârșit, procedura în referință nu privește titlul de proprietate asupra casei, ci accesul unui terț la bunurile sale, și nu este deci legată de obiectul prezentei cereri. La fel pentru acțiunea de evacuare a locatarului garajului, chiar dacă s-ar presupune că căile de recurs interne s-ar fi epuizat, ceea ce nu a fost dovedit în dosar. Prin urmare, Curtea estimă că, în considerarea susținerilor invocate de reclamant, acesta nu a fost direct afectat de aceste proceduri ulterioare, și nu poate deci se pretindă victimă a unei încălcări în legătură cu acestea.
În ceea ce privește notificarea adresată reclamantului de a plăți o chirie către Stat pe apartamentul pe care-l locuia cu soția, Curtea este de părere că în cazul de față se pune vorba de posibil prejudiciu viitor, deoarece nu rezultă din documentele dosarului că vreo acțiune ar fi fost întreprinsă ca urmare a acestei notificări. De altfel, Curtea constată că reclamantul nu a formulat nici o susținere cu privire la prejudiciile subsistente pentru el după zisa notificare. În aceste circumstanțe, Curtea estimă că reclamantul nu poate se pretindă victimă a unei încălcări a drepturilor sale, în sensul articolului 34 din Convenție. Rezultă că cererea este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n° 29972/96 présentée par Ioan PONOVA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 avril 2002 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , Gaukur Jörundsson , C. Bîrsan , K. Jungwiert M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 décembre 1995, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ioan Ponova, est un ressortissant roumain, né en 1925 et résidant à Bucarest.
Le gouvernement défendeur était représenté par Mme Roxana Rizoiu. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Actions relatives au titre de propriété sur la maison a) La première action en constat de nullité de la nationalisation Le 19 janvier 1993, le requérant, en tant qu’héritier de M.G., introduisit une action visant à faire constater la nullité de la nationalisation d’une maison et du terrain y afférent, sis à Bucarest. Il faisait valoir qu’en vertu du décret n° 92/1950, les biens des salariés ne pouvaient être nationalisés et que M.G. faisait partie de cette catégorie au moment de la nationalisation de la propriété.
Par jugement du 12 janvier 1994, le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest fit droit à la demande du requérant et releva que c’était par erreur que la propriété de M.G. avait été nationalisée en application du décret n° 92/1950, car celle-ci était retraitée au moment de la nationalisation et que, par ailleurs, G.G., auquel le décret de nationalisation avait été appliqué, n’était pas le propriétaire de la maison. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l’entreprise d’État F., gérante de logements d’État, de restituer la propriété au requérant. En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.
Le 6 avril 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de la maison et, le 19 avril 1994 l’entreprise F. s’exécuta. Dans un discours tenu en juillet 1994 dans la ville de Satu-Mare, le Président de la Roumanie demanda à l’administration de ne pas exécuter les décisions de justice dans lesquelles les tribunaux avaient conclu à la nullité des nationalisations des biens immobiliers sous le régime communiste.
Le 2 février 1995, la Cour suprême de justice, statuant toutes chambres réunies, décida, à une majorité de 25 voix contre 20, de changer la jurisprudence de sa chambre civile et jugea dès lors que les tribunaux « n’ont pas compétence pour censurer le décret et ordonner la restitution des immeubles nationalisés en application du décret n° 92/1950 (...) ». A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie, forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n° 92/1950. Le 22 septembre 1995, le requérant donna à son fils, S.P., une partie de la maison, plus précisément les appartements situés au rez-de-chaussée et au premier étage, le sous-sol, le garage, la cour d’une surface de 197,67 m² et un terrain afférent à la maison de 142,50 m².
Par arrêt du 28 septembre 1995, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 12 janvier 1993 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant. Elle constata que l’État s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n°92/1950 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance n’avait pu rendre son jugement qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toutes manières, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’État s’était approprié abusivement.
Le 5 octobre 1995, le requérant donna à son épouse, E.P., l’autre partie de la maison, composée de l’appartement sis au deuxième étage, de la mansarde, ainsi que du terrain y afférent, d’une surface de 95,34 m². Le 3 mai 1996, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de la maison et du terrain à l’État. Le 20 janvier 1999, l’entreprise F. informa la mairie que la restitution de la maison et du terrain à l’État en vertu de l’arrêt de la Cour suprême de justice n’avait pas pu être exécutée, car avant même la décision du maire, le requérant avait déjà transféré la propriété du bien en litige, par le biais de deux donations, à deux autres personnes.
Cette situation de fait fut confirmée par la mairie de Bucarest, dans une lettre adressée au requérant le 28 janvier 1999, ainsi rédigée : « Nous avons été informés par l’entreprise F. que la maison n’est pas revenue dans le patrimoine de l’Etat (à la suite du recours en annulation), en raison de donations en faveur du fils et de l’épouse (du requérant) ». b) Action en annulation de la donation Le 8 octobre 1996, la mairie de Bucarest assigna le requérant et son fils devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, afin de constater la nullité absolue du contrat de donation intervenu entre eux le 22 septembre 1995. La mairie allégua que le contrat était sans objet car, le 29 septembre 1995 la Cour suprême de justice avait cassé la décision définitive ayant reconnu le titre de propriété du requérant.
Elle estima également que le contrat était frauduleux, car il avait été conclu très peu de temps avant que la Cour suprême de justice ait rendu son arrêt dans le recours en annulation. Le requérant, à son tour, déposa une demande reconventionnelle afin d’obtenir la constatation de la validité de son titre de propriété. Le 19 mars 1997, le fils du requérant souleva une exception quant au fait que la mairie n’avait pas qualité pour agir dans l’affaire, exception qui fut jointe à l’examen du fond de l’affaire. Le 4 juin 1997, le tribunal admit l’exception soulevée par le fils du requérant et rejeta l’action de la mairie. Il fit droit à la demande reconventionnelle du requérant et constata la validité de son titre de propriété.
Le tribunal jugea que la nationalisation de la maison de G.M. n’avait pas été légale, qu’en conséquence la transmission du titre de propriété au requérant par voie d’héritage était valable et que celui-ci avait légalement transféré son titre de propriété, en vertu de la donation, à son fils. Le tribunal estima que, vu ces circonstances, la mairie n’avait pas la qualité pour agir, en dépit de l’arrêt de la Cour suprême de justice, ayant conclu que l’État était propriétaire de la maison. Quant à la donation, le tribunal estima que les conditions de validité en étaient remplies et que la partie adverse n’avait pas fait la preuve d’une fraude dans la matière. Ce jugement devint définitif en absence d’appel et de recours.
Le 29 juillet 1997, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de la maison. Le 28 janvier 1999, la mairie informa le requérant que, tenant compte du fait qu’il avait donné la maison, l’ordre de restitution de la maison du 29 juillet 1997 ne pouvait plus être exécuté. La mairie estima que, vu les circonstances, l’ordre du maire du 19 avril 1994, par lequel la maison lui avait été restituée (et qui était antérieur à la donation), restait valable. c) Deuxième action en constat de nationalisation sans titre Le 25 juillet 1996, le requérant assigna devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement la mairie de Bucarest et l’entreprise F., afin de constater que la maison ayant appartenu à M.G.
et dont il était l’héritier, avait été nationalisée par erreur en vertu du décret n° 92/1950. Le 16 mai 1997, le tribunal rejeta l’action, jugeant que l’arrêt du 29 septembre 1995 de la Cour suprême de justice avait autorité de la chose jugée en la matière. Le requérant interjeta un appel, qui fut déclaré nul le 23 octobre 1997 par le tribunal départemental de Bucarest, en raison du non-paiement de la taxe de timbre. Le requérant fit un recours contre cette décision, qui fut admis le 3 janvier 1998 par la cour d’appel de Bucarest. Celle-ci constata une irrégularité de citation dans la procédure devant le tribunal départemental et renvoya l’affaire devant une autre section du tribunal départemental.
Le 15 avril 1998, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’appel du requérant contre le jugement du tribunal de première instance et constata qu’il n’y avait pas d’autorité de la chose jugée en la matière, car l’arrêt de la Cour suprême de justice avait porté sur des questions de procédure et non sur le fond. Pour cette raison, le tribunal renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance afin que celui-ci examine le fond de l’affaire. Contre cette décision, l’entreprise F. et les locataires de la maison, qui étaient intervenus entre-temps dans l’affaire, interjetèrent appel contre cette décision. Le 19 octobre 1998, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’appel et le dossier fut transmis au tribunal de première instance.
Devant le tribunal de première instance, le fils et l’épouse du requérant intervinrent dans la procédure, faisant valoir qu’ils étaient bénéficiaires des contrats de donation du requérant, que depuis 1995 ils avaient agi comme propriétaires, que le fils du requérant avait conclu des contrats de bail avec les anciens locataires, et qu’ils avaient acquitté les taxes afférentes à la propriété, ainsi qu’aux revenus résultant du loyer, pour la période 1995 - 1999. Ils déposèrent dès lors une demande en reconnaissance de leur titre de propriété sur la maison. Le 10 mai 1999, le tribunal constata que le requérant, ayant donné la maison à des tiers, n’avait pas qualité pour agir, et rejeta son action.
Il fit droit à l’action du fils et de l’épouse du requérant et constata leur qualité respective de propriétaires sur une partie de la maison. Cette décision devint définitive à la suite du rejet de l’appel des parties adverses le 3 avril 2000 par le tribunal départemental de Bucarest et du rejet de leur recours par la cour d’appel de Bucarest le 10 octobre 2000. d) Troisième action en constat de nullité de la nationalisation Parallèlement à la deuxième action en constat de la nullité de la nationalisation introduite le 26 juillet 1996 par le requérant le 19 mai 1997, le fils du requérant, assigna la mairie de Bucarest devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement, afin de constater que la maison avait été nationalisée sans titre, en reprenant les motifs présentés par le requérant dans son action, ainsi que dans la demande reconventionnelle dans l’action en annulation de la donation.
Le 5 juin 1997, le tribunal fit droit à cette demande et constata que la maison avait été nationalisée par erreur en vertu du Décret n° 92/1950. Le requérant n’a pas fourni des informations sur la suite de cette procédure. A une date non précisée, P.C.M., une des locataires de la maison, introduisit une demande en révision contre le jugement du 5 juin 1997 devant la Cour suprême de justice, au motif de contradiction entre ce jugement et l’arrêt de la Cour suprême de justice du 29 septembre 1995. Le 28 octobre 1997, la Cour suprême de justice constata que P.C.M. avait renoncé à sa demande en révision. 2. Actions concernant l’utilisation de la maison a) Action en constat de la nullité des baux En 1996, le fils du requérant assigna l’entreprise F. devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, afin d’obtenir l’annulation des contrats de bail entre ladite entreprise et les locataires de la maison.
Il fit valoir qu’il était propriétaire en vertu d’une donation faite par le requérant, qu’il avait conclu des baux avec les anciens locataires de la maison, mais qu’en 1996 l’entreprise F. avait également contracté avec ces personnes, bien que n’ayant pas qualité pour agir. Le 29 mai 1997, le tribunal fit droit à sa demande et constata la nullité absolue des contrats conclus par l’entreprise F. Le 6 mars 1998, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’appel de l’entreprise F. en raison d’une irrégularité de procédure et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance. Après renvoi, le 15 mars 1999, le tribunal de première instance fit droit à l’action du requérant, constata que celui-ci était le propriétaire d’une partie de la maison et que l’entreprise F. n’avait donc plus le droit d’intervenir dans l’utilisation du bien par le propriétaire.
Le 7 avril 2000, le tribunal départemental de Bucarest admit l’appel de l’entreprise F. et celui des locataires et rejeta l’action du requérant. Le tribunal estima que l’arrêt de la Cour suprême de justice avait autorité de la chose jugée en la matière, que le titre du requérant avait été annulé et que l’État avait donc le droit de conclure des contrats de bail sur la maison. Le 5 octobre 2000, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’appel du requérant et confirma la décision du tribunal départemental de Bucarest. Elle estima qu’à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, la maison était rentrée dans le patrimoine de l’État et que par conséquent les contrats conclus par l’entreprise F. étaient valables.
Il précisa également que, bien que deux décisions définitives rendues ultérieurement dans deux procédures distinctes aient reconnu la qualité de propriétaire du fils du requérant, les baux conclus par l’entreprise F. étaient antérieurs à ces décisions, et par conséquent, valables. b) Action en expulsion du locataire du garage A une date non précisée, le requérant assigna le locataire du garage C.G. devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, afin d’obtenir son expulsion, au motif que celui-ci refusait de conclure un contrat de bail avec lui. Cette procédure était pendante au 13 novembre 1995. Aucune information n’a été fournie depuis relative à cette procédure.
c) Action en référé pour obtention d’un accès au garage En 1995, C.G. fit une action en référé à l’encontre du requérant et de son fils, sollicitant l’accès au garage ou il avait déposé des biens, car le garage avait été fermé à clé par ceux-ci. Le 11 décembre 1995, le tribunal de première instance du deuxième arrondissement fit droit à l’action et ordonna son exécution immédiate. Ce jugement devint définitif à la suite du rejet de l’appel du requérant et de son fils par le tribunal départemental de Bucarest le 19 mars 1996, et par la cour d’appel de Bucarest le 6 décembre 1996. d) Contestation en exécution de l’action en référé Le 24 janvier 1996, M.S.S. fit une contestation à l’exécution de la décision en référé, au motif qu’il avait conclu un contrat de bail le 1er décembre 1995 avec le fils du requérant, et que donc cette décision ne lui était pas opposable.
Aucune autre information n’a été fournie quant au développements de cette contestation. e) Action pénale concernant l’entrave à l’utilisation du garage Le 17 octobre 1995, C.G. déposa devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement une plainte pénale à l’encontre du requérant et de son fils, pour entrave à l’utilisation du garage. Il faisait valoir qu’avant la restitution de la maison au requérant, il avait bénéficié d’un contrat de bail sur le garage, conclu avec l’entreprise d’État F. En 1997, après la mise en possession du requérant de la maison, il avait essayé de conclure un nouveau contrat de bail avec le requérant et son fils, mais ceux ‑ ci avaient refusé, et avaient changé les serrures du garage, lui interdisant l’accès au garage et aux biens qui s’y trouvaient.
Le 22 janvier 1996, C.G. retira sa plainte contre le requérant. Le 19 avril 1996, le tribunal acquitta le fils du requérant, jugeant qu’il avait agi en tant que propriétaire et qu’il n’y avait pas de preuves qu’il aurait agi avec violence. Le recours du C.G. fut rejeté le 24 avril 1997 par le tribunal départemental de Bucarest et l’arrêt devint définitif. 3. Notification à l’encontre du requérant Le 11 février 2000, l’entreprise F. notifia le requérant que les baux conclus par l’État, en tant que propriétaire immobilier, avaient été légalement prolongés par de l’ordonnance du Gouvernement n° 40/1999, et qu’en conséquence (en tant que locataire de l’État) il devait payer un loyer restant depuis 9 mai 1999 pour la partie de la maison en litige qu’il habitait avec son épouse.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n° 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44). GRIEFS 1. Le requérant se plaint du fait que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 28 septembre 1995 l’a privé de son droit d’accès à un tribunal, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Il invoque la même disposition, se plaignant du fait que la Cour suprême de justice n’était pas un tribunal indépendant, compte tenu notamment de déclarations du Président de la République au sujet de l’absence de compétence des tribunaux pour examiner des affaires telles que celle du requérant.
3. Il se plaint par ailleurs, au titre de l’article 6 § 1 précité, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant la Cour suprême de justice, car le jugement définitif du 12 janvier 1994 a été annulé par le biais d’un recours en annulation, voie de recours extraordinaire, qui ne peut être formé que par le procureur général.
4. Il se plaint, au regard de l’article 1er du Protocole N 1 à la Convention, de ce que l’arrêt de la Cour suprême de justice a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par le jugement définitif du 12 janvier 1994. EN DROIT Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1er du Protocole n° 1 à la Convention, le requérant se plaint du refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication dans son arrêt du 29 septembre 1995, par le biais d’une voie de recours accessible uniquement au procureur général, et de la privation de son droit au respect de ses biens à la suite dudit arrêt.
D’après le Gouvernement, le requérant, ayant donné la maison à son fils et à son épouse, par actes conclus les 22 septembre et 5 octobre 1995, n’était plus le propriétaire de la maison à la date d’introduction de la requête devant la Cour le 25 décembre 1995, et de ce fait la condition préalable à l’introduction d’une requête individuelle, à savoir que l’auteur de celle-ci se prétende victime de la violation alléguée, au sens de l’article 34 de la Convention, n’était pas remplie. Il note également que les juridictions roumaines ont confirmé par la suite le droit de propriété du fils et de l’épouse du requérant et que, d’après les recherches effectuées auprès de l’entreprise F., il n’y a plus des contrats de baux conclu entre l’État et les locataires de la maison.
Le requérant invite la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Il fait valoir que, bien qu’il ait donné le bien en cause à son fils et à son épouse, l’arrêt de la Cour suprême rendu à peu près à la même période que la conclusion des donations, à généré d’autres procédures qui l’ont affecté, ainsi que son fils. Il fait observer notamment que le fait d’avoir eu notification par l’entreprise F. le 11 février 2000, d’avoir à payer un loyer à l’État pour l’appartement qu’il habite avec son épouse, est une conséquence directe de l’arrêt de la Cour suprême de justice, produisant donc des effets à ce jour et l’affectant directement.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, par "victime" l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice et que, pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour (cf. Preikhzas c. Allemagne, rapport Comm. 13.12.78, §§ 78-80, DR 16 p. 5 ; n°3420/87, déc.
7.9.89, DR 62, p. 258). En l’espèce, la Cour note que le requérant avait donné une partie du bien en litige à son fils le 22 septembre 1995 et que l’arrêt de la Cour suprême de justice dont le requérant se plaint à été rendu le 29 septembre 1995. De ce fait, l’arrêt ne lui était plus opposable, et par conséquent il n’a été ni personnellement, ni directement affecté par cette décision. La donation faite en faveur de son épouse le 5 octobre 1995 a rendu l’arrêt en question inefficace car, ainsi qu’il ressort des documents du dossier, il n’a pas pu être exécuté, et la maison en sa totalité n’est plus retournée dans le patrimoine de l’État, (voir la lettre de la mairie de Bucarest, adressée au requérant le 28 janvier 1999). La validité de la donation a été confirmée par arrêt définitif du 4 juin 1997 du tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, le requérant obtenant ainsi gain de cause.
La Cour est d’avis que dans le cas d’espèce, le requérant n’avait pas intérêt à agir devant la Cour, s’agissant du droit de propriété transféré à son fils, et que sa qualité de victime ne subsiste pas pour le reste, vu l’impossibilité d’exécution de l’arrêt du 29 septembre 1995 et la reconnaissance de la validité de la donation par décision définitive. Quant aux procédures postérieures à l’arrêt de la Cour suprême de justice, la Cour constate en premier lieu que le requérant n’a été partie ni à la troisième action en constat de la nullité de la nationalisation, ni à l’action en annulation des baux conclus par l’État sur la maison. Son fils, qui a engagé ces actions, a introduit une requête en nom propre devant la Cour, enregistrée sous le n° 6669/02.
La plainte pénale contre le requérant a par ailleurs été retirée, et en conséquence aucun jugement n’a été rendu à cet égard par les juridictions nationales. Dans la deuxième procédure en constat de nullité de la nationalisation, la cour d’appel de Bucarest a constaté par arrêt définitif du 10 octobre 2000, que le requérant n’avait pas qualité pour agir. Par ailleurs, à la date de l’introduction de ladite action, le requérant, qui, n’était plus propriétaire du bien en vertu de la donation, n’a pas informé les juridictions chargées de l’affaire à ce point. De ce fait, il ne peut pas invoquer sa propre faute afin d’obtenir la reconnaissance de sa qualité de victime. Enfin, la procédure en référé ne concerne pas le titre de propriété sur la maison, mais l’accès d’un tiers à ses biens, et n’est donc pas liée à l’objet de la présente requête.
Il en va de même pour l’action en expulsion du locataire du garage, à supposer même que les voies de recours internes aient été épuisées, ce qui n’a pas été prouvé dans le dossier. Partant, la Cour estime que, au regard des griefs invoqués par le requérant, celui-ci n’a pas été directement affecté par ces procédures ultérieures, et ne peut dès lors se prétendre victime d’une violation à leur égard. Pour ce qui est de la notification faite au requérant d’avoir à payer un loyer à l’État sur l’appartement qu’il habite avec son épouse, la Cour est d’avis que dans le cas d’espèce il s’agit d’un éventuel préjudice futur, car il ne ressort pas des documents du dossier qu’une action quelconque ait été entreprise à la suite de cette notification.
Au demeurant, la Cour constate que le requérant n’a formulé aucune allégation quant au préjudices subsistant pour lui après ladite notification. Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation de ses droits, au sens de l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président