Poenaru împotriva României

Recurenta, dl Dumitra Poenaru, este un cetățean român, născut în 1939 și rezident la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 3. printr-o hotărâre din 22 octombrie 1999 (adică hotărârea din 22 octombrie 1999), Tribunalul de Primă Instanță din rațiunea a cincea a Bucureștiului ( A acceptat acțiunea formulată de reclamantă, M.I., G.E. și M.E., împotriva a douăzeci și o treime de alți solicitanți și le-a ordonat acestora din urmă să le restituie un teren de 8 785 m în București, la n 121A de pe strada Teiuș. Tribunalul a condamnat o parte din terțe părți să elimine construcțiile pe care le ridicaseră pe teren sau, în caz contrar, i-a autorizat pe solicitanți să le ia pe cheltuiala terților. Această hotărâre a devenit definitivă printr-o hotărâre a instanței de apel din București din 20 martie 2000. 1. Acțiunile în vederea executării sentinței înainte de 2002 (4) Recurenta a informat la o dată care nu a fost menționată la executorul justiției C.M. pentru a asigura executarea forțată a sentinței din 22 octombrie 1999. (5) La 27 iulie 2000, executorul de justiție s-a dus la fața locului însoțit de reclamantă și de ceilalți solicitanți. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit cu această ocazie, s-a acordat un termen terților în vederea încheierii negocierilor privind o posibilă vânzare a terenului în cauză. La 27 martie 2001, executorul de justiție s-a deplasat din nou la fața locului. Terții și-au asumat obligația de a executa, susținând că au deținut hotărâri definitive de justiție cu privire la dreptul lor de proprietate pe anumite parcele ale terenului în cauză. Pentru a clarifica situația prezentată de terțe părți, executorul justiției consideră că este rezonabil să se retragă de la fața locului și a emis un proces-verbal în acest scop. (2) Demersurile în vederea executării cu ajutorul executorului judiciar S.D.

La o dată nespecificată în 2002, reclamanta a informat un alt executor al justiției, S.D., pentru a se asigura executarea forțată a sentinței.

La 19 februarie 2002, în urma cererii executorului judecătoresc, instanța a autorizat executarea forțată. (9) La 21 februarie 2002, executorul justiției a dat terților o poruncă de eliberare a spațiului la 2 aprilie 2002.

În lipsa unei execuții în termenul acordat, la 2 aprilie 2002, executorul justiției s-a dus la fața locului, însoțit de mai mulți ofițeri de poliție. Constatând că terții se refereau la executarea sentinței și că: unul dintre terți a încercat chiar să împiedice demolarea unei clădiri stând în fața unui excavator, executorul justiției s-a retras de la fața locului.

La 9 aprilie 2002, ca urmare a unei cereri din partea recurentei, executorul judiciar i-a dat titlul executoriu.

Potrivit afirmațiilor recurentei, aceasta a încercat în repetate rânduri să reia executarea forțată a hotărârii, dar s-a confruntat cu refuzul aprozilor contactați, care ar fi pus în evidență eventualele dificultăți de executare forțată împotriva terților. 3. Dezvoltate în vederea executării hotărârii pronunțate cu ajutorul cabinetului de executori ai justiției asociat D.I.C. înainte de suspendarea executării

La 14 martie 2003, recurenta a solicitat cabinetului de executori ai justiției asociat D.I.C. (atracții) să procedeze la executarea forțată a hotărârii respective.

În urma unei cereri din partea firmei menționate anterior, printr-o hotărâre înainte de pronunțarea legii din 21 martie 2003, instanța a autorizat executarea forțată a hotărârii.

La 1 și 22 aprilie 2003, firma a somat terții să execute sentința.

La 9 mai 2003, executorul justiției s-a dus la fața locului, însoțit de reprezentanții reclamantei. procesul-verbal cu această ocazie, părțile au încercat să soluționeze această situație fără succes, fără succes.

Având în vedere hotărârea din 25 iunie 2003 prin care se dispune suspendarea executării (punctul 20 de mai jos), societatea a amânat demersurile în vederea executării.

La 20 noiembrie 2003, cabinetul le-a atribuit terților o poruncă de a părăsi locația, în conformitate cu care ar solicita asistență din partea forțelor de poliție în caz de neexecuție.

La 28 noiembrie 2003, cabinetul a acordat asistență și ajutorul forței publice pentru executarea forțată a sentinței, a cărei dată fusese stabilită la 8 decembrie 2003. La 8 decembrie 2003, societatea și-a retras cererea de asistență din partea statului și a amânat demersurile în vederea executării. 4. Cereri de suspendare a executării introduse de terți

La 24 iunie 2003, terții au sesizat instanța cu o cerere de revizuire a hotărârii definitive din 22 octombrie 1999 și au depus, de asemenea, o cerere de suspendare a executării acesteia în așteptarea la termen a procedurii în curs de revizuire, care a fost primită de instanță la 25 iunie 2003. Prin hotărârea definitivă din 8 decembrie 2003, Tribunalul a declarat inadmisibilă cererea în revizuire.

La o dată nespecificată, părțile terțe au sesizat instanța cu o opoziție la executarea hotărârii. La 4 decembrie 2003, au depus o cerere de suspendare a executării acesteia în așteptarea încheierii procedurii în opoziție la executare, pe care Tribunalul a primit-o printr-o hotărâre din 5 decembrie 2003.

La o dată nespecificată, terții au ridicat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură civilă care reglementează opoziția la executare. Printr-o decizie din 18 mai 2004, Curtea Constituțională a respins excepția. 23. printr-o hotărâre din 4 octombrie 2004, instanța a respins opoziția la executare formulată de terți. (5) Reluarea acțiunilor în vederea executării sentinței definitive de către firma de execuție

La 12 octombrie 2004, firma de avocatură a angajat din nou terțe părți să elibereze locul în termen de cinci zile, cu privire la care va solicita asistență din partea forțelor de poliție în caz de neexecuție.

La 15 octombrie 2004, societatea a prezentat o nouă cerere de rechiziționare a forței publice pentru executarea forțată a sentinței, a cărei dată fusese stabilită la 2 noiembrie 2004. La 2 noiembrie 2004, doi aprozi de judecată ai cabinetului, însoțiți de reprezentanții recurentei și ai celorlalți doi solicitanți, de un comisar de poliție și de o brigadă de intervenție rapidă a poliției, au pus recurenta și ceilalți doi solicitanți în posesia terenului respectiv. Prin intermediul unui proces-verbal din aceeași zi, semnat și de reprezentantul recurentei, aprozii de justiție au declarat executarea închisă. Dreptul intern relevant

Dreptul intern relevant este descris în cauza Topciov c. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006. GrieFS

Invocând articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta susține că executarea tardivă a hotărârii din 22 octombrie 1999 a încălcat dreptul de acces la o instanță, precum și dreptul la respectarea bunurilor sale. ÎN URMA 29. recurenta invocă articolele 6 alineatul (1) din convenție și 1 din Protocolul nr. 1, care sunt astfel exprimate în părțile relevante ale acestora art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În primul rând, guvernul exclude din lipsa de calitate a victimei recurentei, în măsura în care hotărârea în cauză a fost executată la 2 noiembrie 2004, precum și din neobosirea căilor de atac interne, în sensul că aceasta a avut posibilitatea de a formula o acțiune pentru a se plânge de refuzul executorului justiției de a continua executarea forțată sau de a iniția o acțiune disciplinară împotriva sa, în temeiul legii nr. 188/2000.

Pe fondul cauzei, el consideră apoi că executarea forțată a hotărârii a fost efectuată într-un termen rezonabil și că aprozii au acționat cu atenție.

Recurenta admite că hotărârea a fost executată, dar subliniază că executarea a avut loc la cinci ani de la pronunțarea hotărârii în cauză și susține, de asemenea, că executorii justiției nu au continuat executarea și că instanțele interne au luat un an pentru a respinge opoziția față de executarea formulată de terți în speță.

Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra excepțiilor ridicate de guvern, pe care o consideră că: în orice caz, obiecțiile recurentei trebuie declarate inadmisibile din următoarele motive.

Ea observă că, în prezenta cauză, este vorba despre a executa o hotărâre prin care particularii să restituie un teren și să dezamorseze construcțiile pe care le construiseră acolo. În această privință, Curtea amintește că este de competența statului să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive (Topciov) Rolul Curții este limitat la a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente Ruianu c. România, n 34467/97, § 66, 17 iunie 2003).

Astfel, în ceea ce privește primele demersuri în vederea executării, Curtea constată că, într-o primă etapă, executorul justiției C.M. a constatat voința părților de a negocia pentru o posibilă vânzare a terenului în cauză și, în consecință, în fața afirmațiilor terților privind dreptul lor de proprietate pe anumite parcele de teren, el a considerat rezonabil să se retragă de pe teren pentru a obține clarificări cu privire la această situație.

Curtea constată că recurenta nu a furnizat documente privind aceste demersuri, altele decât cele două procese-verbale menționate anterior (punctele 5 și 6 de mai sus). Aceasta arată apoi că nici guvernul, nici reclamanta nu au pus în discuție, în special, perioada de 20 martie 2000, data la care hotărârea a devenit definitivă, la 19 februarie 2002, data la care au început demersurile în vederea executării cu ajutorul noului executor.

Prin urmare, Curtea nu descoperă un indiciu suficient pentru a concluziona că nu există diligență imputabilă autorităților interne sau unei defecțiuni în domeniul asistenței acordate de executorul justiției C.M., în măsura în care concluziile sale par rezonabile, ținând cont de circumstanțele din jurul demersurilor efectuate.

În ceea ce privește demersurile în vederea executării cu asistența executorului de justiție S.D., aceasta arată că acesta a notificat părților terțe obligația lor de a executa hotărârea și că, la expirarea termenului acordat, acesta a fost trimis la fața locului însoțit de agenți de poliție pentru a efectua evacuarea terenului. Ea observă, de asemenea, că una dintre terțe părți a fost poziționat în fața excavatorului și că, în acest moment, executorul justiției a considerat rezonabil să se retragă de la fața locului. Chiar dacă o astfel de situație nu se înțelege a priori într-o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea în cauză, Curtea consideră că aceaceasta ar putea justifica o perioadă suplimentară de reflecție cu privire la modalitățile de executare pentru a obliga părțile terțe să execute hotărârea. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că, după numai câteva zile, recurenta a renunțat la serviciile procurorului judiciar, solicitându-i să-i dea titlul executoriu, prin care să continue astfel executarea.

Curtea observă apoi că recurenta nu și-a exprimat în nici un fel afirmațiile cu privire la presupusul refuz al aprozilor de justiție care au fost contactați ulterior în legătură cu demersurile în vederea executării. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de inactivitate până la luarea de contact cu firma de executori asociați îi este imputabil.

În ceea ce privește demersurile întreprinse de cabinetul executor asociat, Curtea ia notă de faptul că aprozii de justiție în cauză au acționat în mod diligent, care au solicitat concursul și asistența publică, în special asistența brigăzii de intervenție rapidă a poliției pentru a asigura executarea hotărârii, având în vedere comportamentul necooperant al terților.

Ea ia notă de faptul că: un singur termen înregistrat după intervenția societății menționate a fost observat în speță din cauza opozițiilor față de execuție formulate de terți și a cererilor de suspendare a executării primite de instanțe. Curtea reamintește că nu este de competența sa să judece temeinicia acestor cereri, deoarece aceasta nu are ca sarcină de a se Înlocuirea instanțelor interne și faptul că aceaceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, că aceaceasta este de competența de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre altele, García Manibardo c. Spania 38695/95, § 36, CEDH 2000-II).În speță, aceasta se limitează la a observa că durata acestor proceduri, luată în ansamblu și respectând drepturile terților de a-și exercita drepturile în fața instanțelor interne, nu a fost excesivă.

Curtea observă apoi că: imediat după încheierea procedurii, instanța de executare a fost reținută de către cabinet și că hotărârea a fost executată la 2 noiembrie 2004, motiv pentru care reclamanta nu intenționează să conteste.

În circumstanțele cauzei și având în vedere desfășurarea procedurii de executare, luată în ansamblu, Curtea consideră că autoritățile naționale au acționat cu diligență și nu constată nicio deficiență semnificativă care le este atribuită.

În acest sens, Curtea amintește că a declarat deja inadmisibile obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 în situațiile în care neexecutarea unei decizii definitive prin care se solicită unui particular să respecte o obligație nu este imputabilă autorităților interne (Topciov sus-menționat, Rădvan c. România, (dec.), n 2686/04, 2 iunie 2009). Ea nu vede nici un motiv de înălțăre a acestei concluzii în prezenta cauză și, prin urmare, consideră că obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

La requérante, M me Dumitra Poenaru, est une ressortissante roumaine, née en 1939 et résidant à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du 22 octobre 1999 (« le jugement »), le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest (« le tribunal ») accueillit l’action en revendication introduite par la requérante, M.I., G.E. et M.E. (« les autres demandeurs ») contre vingt-et-un tiers et ordonna à ces derniers de leur restituer un terrain de 8 785 m 2 sis à Bucarest, au n o 121A de la rue Teiuș. Le tribunal condamna une partie des tiers à enlever les constructions qu’ils avaient érigés sur le terrain ou, à défaut, autorisa les demandeurs à les enlever aux frais des tiers. Ledit jugement devint définitif par un arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 20 mars 2000. 1. Les démarches en vue de l’exécution du jugement avant 2002

La requérante s’adressa à une date non-précisée à l’huissier de justice C.M. afin de faire procéder à l’exécution forcée du jugement du 22 octobre 1999.

Le 27 juillet 2000, l’huissier de justice se rendit sur les lieux accompagné par la requérante et les autres demandeurs. Tel qu’il ressort du procès-verbal dressé à cette occasion, un délai fut accordé aux tiers afin d’entamer les négociations portant sur une éventuelle vente du terrain en question.

Le 27 mars 2001, l’huissier de justice se rendit à nouveau sur les lieux. Les tiers s’opposèrent à l’exécution, faisant valoir qu’ils détenaient des décisions définitives de justice constatant leur droit de propriété sur certaines parcelles du terrain en question. Afin d’éclaircir la situation telle que présentée par lesdits tiers, l’huissier de justice estima raisonnable de se retirer des lieux et dressa un procès-verbal à cet effet. 2. Les démarches en vue de l’exécution avec le concours de l’huissier de justice S.D.

A une date non-précisée en 2002, la requérante s’adressa à un autre huissier de justice, S.D., afin de faire procéder à l’exécution forcée du jugement.

Le 19 février 2002, suite à la demande de l’huissier de justice, le tribunal autorisa l’exécution forcée.

Le 21 février 2002, l’huissier de justice adressa aux tiers un commandement de libérer les lieux au 2 avril 2002.

Faute d’exécution dans le délai accordé, le 2 avril 2002, l’huissier de justice se rendit sur les lieux, accompagné de plusieurs agents de police. Constatant que les tiers s’opposent à l’exécution du jugement et qu’un des tiers tenta même d’empêcher la démolition d’une construction en se plaçant devant un excavateur, l’huissier de justice se retira des lieux.

Le 9 avril 2002, suite à une demande de la requérante, l’huissier de justice lui remit le titre exécutoire.

Selon les affirmations de la requérante, elle tenta à plusieurs reprises de reprendre l’exécution forcée du jugement, mais se heurta au refus des huissiers contactés, qui auraient mis en avant les difficultés potentielles de l’exécution forcée à l’encontre des tiers. 3. Démarches en vue de l’exécution du jugement faites avec le concours du cabinet d’huissiers de justice associés D.I.C. avant la suspension de l’exécution

Le 14 mars 2003, la requérante demanda au cabinet d’huissiers de justice associés D.I.C. (« le cabinet ») de faire procéder à l’exécution forcée dudit jugement.

Suite à une demande dudit cabinet, par un jugement avant dire droit du 21 mars 2003, le tribunal autorisa l’exécution forcée du jugement.

Les 1 er et 22 avril 2003, le cabinet somma les tiers d’exécuter le jugement.

Le 9 mai 2003, l’huissier de justice se rendit sur les lieux, accompagné des représentants de la requérante. Tel qu’il ressort du procès-verbal dressé à cette occasion, les parties tentèrent de régler la situation à l’amiable, sans succès.

Eu égard au jugement du 25 juin 2003 ordonnant la suspension de l’exécution (paragraphe 20 ci-dessous), le cabinet ajourna les démarches en vue de l’exécution.

Le 20 novembre 2003, le cabinet adressa aux tiers un commandement de quitter les lieux, les rappelant qu’il demanderait l’assistance des forces de police en cas de non-exécution.

Le 28 novembre 2003, le cabinet demanda l’assistance et le concours de la force publique pour l’exécution forcée du jugement, dont la date avait été fixée au 8 décembre 2003. Il fit appel à l’assistance de la brigade d’intervention rapide de la police, eu égard au comportement non-coopérant des tiers. Eu égard au jugement du 5 décembre 2003 ordonnant la suspension de l’exécution (paragraphe 21 ci-dessous), le 8 décembre 2003 le cabinet retira sa demande d’assistance de la force publique et ajourna les démarches en vue de l’exécution. 4. Demandes de sursis à exécution introduites par les tiers

Le 24 juin 2003, les tiers saisirent le tribunal d’une demande en révision du jugement définitif du 22 octobre 1999. Ils déposèrent également une demande en référé de sursis à son exécution dans l’attente de l’issue de la procédure en révision, demande accueillie par le tribunal le 25 juin 2003. Par un jugement définitif du 8 décembre 2003, le tribunal déclara irrecevable la demande en révision.

A une date non-précisée, les tiers saisirent le tribunal d’une opposition à l’exécution du jugement. Le 4 décembre 2003, ils déposèrent une demande en référé de sursis à son exécution dans l’attente de l’issue de la procédure en opposition à l’exécution, que le tribunal accueillit par un jugement du 5 décembre 2003.

A une date non-précisée, les tiers soulevèrent une exception d’inconstitutionnalité des dispositions du Code de procédure civile régissant l’opposition à l’exécution. Par une décision du 18 mai 2004, la Cour constitutionnelle rejeta l’exception.

Par un jugement du 4 octobre 2004, le tribunal rejeta l’opposition à l’exécution formée par les tiers. 5. La reprise des démarches en vue de l’exécution du jugement définitif par le cabinet d’huissiers

Le 12 octobre 2004, le cabinet adressa de nouveau aux tiers un commandement de libérer les lieux dans un délai de cinq jours, les rappelant qu’il demandera l’assistance des forces de police en cas de non-exécution.

Le 15 octobre 2004, le cabinet adressa une nouvelle demande de réquisition de la force publique pour l’exécution forcée du jugement, dont la date avait été fixée au 2 novembre 2004. Il fit de nouveau appel à l’assistance de la brigade d’intervention rapide de la police. Le cabinet en informa les tiers le 22 octobre 2004.

Le 2 novembre 2004, deux huissiers de justice du cabinet, accompagnés par les représentants de la requérante et des deux autres demandeurs, d’un commissaire de police et d’une brigade d’intervention rapide de la police, mirent la requérante et les deux autres demandeurs en possession dudit terrain. Par un procès-verbal du même jour, signé également par le représentant de la requérante, les huissiers de justice déclarèrent l’exécution clôturée. B. Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans l’affaire Topciov c. Roumanie (déc.), n o 17369/02, 15 juin 2006. GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, la requérante allègue que l’exécution tardive du jugement du 22 octobre 1999 a enfreint son droit d’accès à un tribunal, ainsi que son droit au respect de ses biens. EN DROIT

La requérante invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement excipe tout d’abord de l’absence de qualité de victime de la requérante, dans la mesure où le jugement en cause a été exécuté le 2 novembre 2004, ainsi que du non-épuisement des voies de recours internes, estimant que l’intéressé avait la possibilité de former un recours pour se plaindre de l’éventuel refus de l’huissier de justice de poursuivre l’exécution forcée ou d’engager une action disciplinaire à son encontre, en vertu de la loi n o 188/2000.

Sur le fond de l’affaire, il estime ensuite que l’exécution forcée du jugement a été faite dans un délai raisonnable et que les huissiers ont agi avec diligence.

La requérante admet que le jugement a été exécuté, mais relève que l’exécution est intervenue cinq ans après le prononcé du jugement en question. Elle soutient également que les huissiers de justice n’ont pas poursuivi l’exécution et que les juridictions internes ont mis une année pour rejeter les oppositions à l’exécution formées par les tiers en l’espèce.

La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur les exceptions soulevées par le Gouvernement, puisqu’elle considère qu’en tout état de cause les griefs de la requérante doivent être déclarés irrecevables pour les raisons qui suivent.

Elle observe que, dans la présente affaire, il s’agissait d’exécuter un jugement ordonnant à des particuliers de restituer un terrain et d’enlever les constructions qu’ils y avaient édifiées. A cet égard, la Cour rappelle qu’il appartient à l’État de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent ( Topciov précité). Le rôle de la Cour se limite à examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003).

Ainsi, pour ce qui est des toutes premières démarches en vue de l’exécution, la Cour note que, dans un premier temps, l’huissier de justice C.M. avait constaté la volonté des parties d’entamer des négociations pour une éventuelle vente du terrain en question et qu’ensuite, face aux affirmations des tiers visant leur droit de propriété sur certains parcelles du terrain, il avait jugé raisonnable de se retirer des lieux afin d’obtenir des éclaircissements sur cette situation.

La Cour observe que la requérante n’a pas fourni de documents concernant ces démarches autres que les deux procès-verbaux mentionnés ci-dessus (paragraphes 5 et 6 ci-dessus). Elle relève ensuite que ni le Gouvernement, ni la requérante n’ont mis en cause en particulier la période s’étalant du 20 mars 2000, date à laquelle le jugement est devenu définitif, au 19 février 2002, date du début des démarches en vue de l’exécution avec le concours du nouveau huissier.

Partant, la Cour ne décèle aucun indice suffisant pour conclure à un manque de diligence imputable aux autorités internes ou à une défaillance dans l’assistance accordée par l’huissier de justice C.M., dans la mesure où ses conclusions semblent raisonnables, compte tenu des circonstances entourant les démarches effectuées.

S’agissant des démarches en vue de l’exécution avec l’assistance de l’huissier de justice S.D., elle relève que celui-ci avait notifié aux tiers leur obligation d’exécuter le jugement et que, à l’expiration du délai accordé, il s’était rendu sur les lieux accompagné d’agents de police afin de faire procéder à l’évacuation du terrain. Elle observe également qu’un des tiers s’était positionné devant l’excavateur et qu’à ce moment l’huissier de justice a estimé raisonnable de se retirer des lieux. Même si une telle situation ne s’analyse pas a priori en une impossibilité objective d’exécuter le jugement en question, la Cour estime qu’elle pouvait justifier une période de réflexion supplémentaire sur les modalités d’exécution pour contraindre les tiers à exécuter le jugement. Toutefois, la Cour note qu’après quelques jours seulement, la requérante a renoncé aux services de l’huissier de justice en lui demandant de lui remettre le titre exécutoire, l’empêchant ainsi de poursuivre l’exécution.

La Cour observe ensuite que la requérante n’a étayé nullement ses affirmations concernant le prétendu refus des huissiers de justice contactés ultérieurement d’entamer les démarches en vue d’exécution. Elle estime dès lors que le délai d’inactivité jusqu’à la prise de contact avec le cabinet d’huissiers associés lui est imputable.

S’agissant des démarches faites par le cabinet d’huissiers associés, la Cour note que les huissiers de justice en cause ont agi de manière diligente, ayant sollicité le concours et l’assistance de la force publique, plus particulièrement l’assistance de la brigade d’intervention rapide de la police afin de garantir l’exécution du jugement, eu égard au comportement non-coopérant des tiers.

Elle note qu’un seul délai enregistré après l’intervention dudit cabinet a été observé en l’espèce en raison des oppositions à l’exécution formées par les tiers et des demandes de sursis d’exécution accueillies par les tribunaux. La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de juger du bien-fondé de ces demandes, car elle n ’ a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Elle se limite en l’espèce à noter que la durée de ces procédures, prise dans leur ensemble et en respectant les droits des tiers à faire valoir leurs droits devant les juridictions internes, n’a pas été excessive.

La Cour observe ensuite qu’immédiatement après la fin de la procédure, les démarches d’exécution ont été reprises par le cabinet et que le jugement a été exécuté le 2 novembre 2004, fait que la requérante n’entend pas contester.

Dans les circonstances de la cause et eu égard au déroulement de la procédure d’exécution, prise dans son ensemble, la Cour estime que les autorités nationales ont agi avec diligence et ne constate aucune défaillance significative qui leur soit imputable.

A ce titre, la Cour rappelle qu’elle a déjà déclaré irrecevables les griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 dans les situations où la non-exécution d’une décision définitive enjoignant un particulier à observer une obligation n’est pas imputable aux autorités internes ( Topciov précitée, Rădvan c. Roumanie , (déc.), n o 26846/04, 2 juin 2009). Elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette conclusion dans la présente affaire et estime dès lors que les griefs fondés sur les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président