Cernitu împotriva României

ROMÂNIA (solicitarea nr. 11474/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2009 DEFINIF 21/10/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Cernitu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecătorii, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2009, Renunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 11474/04) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Cennitu ( La 9 februarie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului).

Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 27 februarie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. Tatăl reclamantului era proprietarul unui bun imobil situat în București, 1 raion, la nr. 3A rue Banului, compus din apartamentul nr. 4 la primul etaj, anexele situate la etajul 5, subsolul și mansarda, precum și partea parte a terenului aferent. La o dată nespecificată, statul a preluat acest apartament în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950.

La 22 februarie 1996 și 28 noiembrie 1997, reclamantul a introdus două acțiuni în revendicări îndreptate împotriva Consiliului local de la București și, respectiv, împotriva Direcției Finanțelor Publice, întreprinderii H., Consiliului local de la București și comisiei de aplicare a legii 112/1995. Aceste acțiuni au fost respinse prin hotărâri definitive ale Octombrie 1997 și 13 iunie 2000 de la curtea de apel București. La 20 noiembrie 1997, întreprinderea H., în calitatea sa de administrator al bunurilor de la ë , a vândut apartamentul în cauză și anexele sale la S.C., care l-a locuit ca chiriaș. La 17 august 1998, reclamantul a introdus o acțiune în revendicare imobiliară împotriva municipiului București, susținând că naționalizarea binelui în litigiu fusese ilegală.

10. Prin hotărârea din 19 noiembrie 1998, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea. La apelul reclamantului, tribunalul departamental din București și-a dat dreptul la acțiune printr-o hotărâre din 4 iunie 1999, a constatat că naționalizarea bunurilor care aparțin acestuia Tatăl a fost ilegal și a ordonat municipiului București să-l predea reclamantului. Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a anulării acțiunii municipiului printr-o hotărâre definitivă din 29 octombrie 1999 a instanței judecătorești din București. 11. printr-o hotărâre definitivă din 9 octombrie 2003, instanța de apel din București a respins acțiunea în anulare a contractului de vânzare din 20 noiembrie 1997 introdus de reclamant împotriva municipiului București, întreprinderea S.C., pe motiv că aceasta din urmă era un achizitor cu bună credință.

Instanța de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantului. 12. La 13 iunie 2003, reclamantul a notificat primăriei București, solicitând restituirea prin echivalent a bunului, în temeiul legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile care a fost luat în mod abuziv de către statul membru între martie 1945 și decembrie 1989. Până în prezent, această cerere nu a fost satisfăcută. II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Dispozițiile legale (inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 și a modificărilor ulterioare ale acestuia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu România ([GC], n 28342/95, § 31-33, CEDO 1999-VII), Strain și altele România 57001/00, § 19 26, CEDH 2005-VII), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor România 29035/05, § 15 Din observațiile guvernului român prezentate Curții la 8 iulie 2008 în alte cauze ale rolului Curții în ceea ce privește bunurile imobile scoase din patrimoniul foștilor proprietari prin decrete de naționalizare, rezultă că măsurile care vizează accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții Proprietatea În special, guvernul face trimitere la o scrisoare din partea autorităților care conduc fondul, subliniind că acest fond a fost adoptat recent de către autoritățile naționale, în special în temeiul ordonanței de urgență a guvernului nr. 81/2007.

Fondul funcționează acum sub forma unei societăți de investiții închise și va fi înregistrată la Comisia națională de valori mobiliare ca organism de plasament colectiv, după evaluarea activelor aflate în patrimoniul fondului. Guvernul susține că persoanele care dețin acțiuni ale fondului au acum două opțiuni: să păstreze plasamentul în acțiuni la fond și să beneficieze de un venit sub formă de dividende sau să solicite conversia în numerar, sume pe care este acum posibil să le percepeți. Guvernul precis că la 1 februarie În 2008, au fost înregistrate 2440 de cereri care exprimă astfel de opțiuni, dintre care 855 au fost soluționate, suma totală a indemnizațiilor plătite de acest fond de investiții în valoare de 72 000 000 de lei românești noi (RON), adică aproximativ 20 400 000 de euro (EUR).

În plus, începând cu 1 noiembrie 2007, fondul a început să distribuie dividende. 1 La CONVENȚIA 15. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale ca urmare a vânzării de apartament în cauză și a refuzului instanțelor naționale de a anula vânzarea, deși au recunoscut caracterul ilegal al naționalizării. Acesta menționează în esență art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Pe admisibilitate 16. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv d . . Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 17. Guvernul nu contestă situația de fapt. argumentele prezentate în cauze similare anterioare (a se vedea, printre altele, Cirstoiu c. România, n 22281/05, § 22, 4 martie 2008). 18. Reclamantul s-a referit la această teză. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului § 39, Porteanu România, nr 4596/03, § 32-35, 16 februarie 2006). 20. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de bunuri de către instanță către terțe părți de bună-credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate de altă parte, se analizează într-o privare de bunuri.

O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă și Bob c. România, nr. 7976/02, § 23, 7 februarie 2008). 21. În măsura în care guvernul susține că este legal pentru solicitant să obțină o despăgubire prin intermediul organismului de plasament colectiv în valori mobiliare 10/2001, pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care poate fi considerat ca fiind echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Marinescu c. România, n 17955/05, 13 ianuarie 2009 22. Această concluzie este fără a aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială pentru persoanele care, în calitate de reclamant, au fost recunoscute de către o În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția recentă care pare să se afle în practică și care merge în direcția cea bună în această privință (punctul 14 de mai sus 23. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, eșecul dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, combinat cu absența totală a despăgubirii, l-a obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului său garantat prin art. 1 din Protocolul de plecare, a existat în speță o încălcare a acestei dispoziții. II. CU PRIVIRE LA APLICAREA LEGĂTURII CU PRIVIRE LA ARTICOLUL 46 DIN CONVENȚIA 24. LA ARTICOLUL 46 DIN Convenție, înalții P ă r ț i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ț ii în litigiile la care sunt p ă r ț i. La hotărârea definitivă a Cu r ț ii se transmite Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 25. Concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 dezvăluie o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute prin intermediul unor terțe părți.

Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze cât mai curând posibil procedura prevăzută de legile de reparații (în prezent, legile n 10/2001 și 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea Hotărârile Viașu România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008 Katz România, nr. 29739/03, § 30-37, 20 ianuarie 2009 și Faimblat România, nr. 23066/02, § 48-54, 13 ianuarie 2009). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Pagubă 27. Reclamantul solicită, în ceea ce privește prejudiciul material, restituirea apartamentului. În lipsa unei astfel de restituiri, solicită suma de 200 000 EUR (EUR) pentru presupusul prejudiciu suferit. Prin scrisoarea din octombrie 2006, acesta solicită 500 000 EUR ca prejudiciu material și moral. Printr-o nouă scrisoare din 13 decembrie 2006, acesta solicită ca prejudiciu material 290 355 EUR reprezentând valoarea proprietății imobiliare și 82 359 EUR reprezentând valoarea chiriilor nerecuperate. Acesta nu prezintă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența tehnică a bunului în cauză. Reclamantul solicită, de asemenea, 100 000 EUR ca prejudiciu moral.

28. Guvernul consideră că valoarea de vânzare a apartamentului este de 121 028 EUR și furnizează avizul unui expert, stabilit în august 2007.În ceea ce privește cererea formulată în urma unei neajunsuri, guvernul solicită respingerea acesteia, făcând trimitere la jurisprudență, potrivit căreia Curtea nu poate specula cu privire la această chestiune (Buzatu România (satisfacție echitabilă), n 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).În ceea ce privește cererea de despăgubire a prejudiciului moral suferit de reclamant, Guvernul consideră că eventuala constatare a unei încălcări constituie o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral pretins. 29. Curtea reamintește că a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție din cauza vânzării de către statul membru al binelui reclamantului unor terțe părți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii.

30. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu l-ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 31. În caz contrar, statul pârât ar proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 32. În speță, în ceea ce privește determinarea valorii prejudiciului material, ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de guvern, Curtea estimează valoarea bunului la 150 000 EUR.

33. În ceea ce privește suma solicitată pentru neîndeplinirea obligațiilor de proprietate, Curtea amintește că nu ar putea specula asupra posibilității și a eficienței închirierii bunurilor în cauză (Buzatu c. România citată anterior, 18) și că aceasta a dispus, ca reparație în temeiul articolului 41 din Convenție, restituirea apartamentului în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se aloce nicio sumă în acest sens, însă consideră că este oportun să se țină seama de privarea de proprietate suferită de reclamant în timpul reparării prejudiciului moral. 34. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o interferență în dreptul reclamantului de a respecta proprietatea sa, pentru care suma de 2 000 EUR ar reprezenta o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Costuri și cheltuieli de judecată 35. Reclamantul solicită 1 421 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată reprezentând onorariile de avocat, redactarea documentelor și cheltuielile de judecată în cadrul procedurilor interne. 36. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile. 37. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată numai în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că suma de 180 EUR alocată reclamantului corespunde exclusiv cheltuielilor de judecată a căror plată a fost justificată de solicitant.

Interese moratorii 38. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.

PE ACESURI, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 4 de la primul etaj și anexele la acesta ale imobilului situat la București, la nr. 3A, rue Banului, 1 raion, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, în lipsa unei astfel de restituiri, l pârghia pârâtă trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 150 000 EUR (o sută cincizeci de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen, suma de 2 000 EUR (două mii EUR), pentru daune morale, precum și 180 EUR (o sută optzeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care sumele menționate la literele (b) și (c) vor fi convertite în moneda de la … sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.

Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 iulie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

TROISIEME SECTION

AFFAIRE CERNITU c. ROUMANIE (Requête n o 11474/04) ARRÊT STRASBOURG 21 juillet 2009 DÉFINITIF 21/10/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Cernitu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Le requérant est né en 1927 et réside à Bucarest.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13. Les dispositions légales (y compris celles de la loi n o 10/2001 précitée, et de ses modifications subséquentes) et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-33, CEDH 1999-VII), Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, §§ 19 ‑ 26, CEDH 2005-VII), Păduraru c. Roumanie (n o 63252/00, §§ 38 ‑ 53, 1 er décembre 2005) et Tudor c. Roumanie (n o 29035/05, §§ 15–20, 11 décembre 2007).

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

15. Le requérant allègue une atteinte au droit au respect de ses biens en raison de la vente de l’appartement en cause et du refus des juridictions nationales d’annuler la vente, bien qu’elles aient reconnu le caractère illégal de la nationalisation. Il invoque en substance l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» A. Sur la recevabilité

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

46 DE LA CONVENTION

24. L’article 46 de la Convention dispose : « 1. Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties. 2. L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution. »

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage