SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CIRSTOIU c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 22281/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 martie 2008 DEF Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 februarie 2008, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 22281/05) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, Mihail Cîrstoiu ( La 17 mai 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.
Reclamantul s-a născut în 1946 și își are reședința în Pucioasa. În 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunul imobil (compus dintr-o casă și din terenul aferent) situat la nr. 67, rue Johannes Kepler, la București, aparținând S.S. și V.S., a făcut obiectul unei naționalizări. La 16 noiembrie 1993, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară, S.S. și V.S. au obținut o decizie definitivă cu privire la naționalizarea proprietății respective și au dispus autorităților să le restituie-o. La 11 ianuarie 1994, reclamantul a cumpărat o proprietate. Cu toate acestea, s-a văzut în la .. să intre în posesia întregului bun, deoarece, în conformitate cu Legea nr. 112/1995, statul vindea, la 5 septembrie … La 20 iunie 1996, în urma unei acțiuni în anulare introduse de procurorul general, Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din 16 noiembrie 1993, considerând că instanțele și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950.
La 3 martie 1997, reclamantul sesizează instanțele cu privire la o acțiune în revendicare îndreptată împotriva Consiliului local de la București, solicitând restituirea bunului imobil menționat anterior. 10. Printr-o decizie definitivă din 4 aprilie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din București a dispus restituirea proprietății reclamantului, constatând că acesta din urmă cumpărase în mod legal de la adevărații proprietari. 11. În 1997, reclamantul a solicitat instanțelor să constate nulitatea contractului de vânzare din 5 septembrie 1996 și să dispună restituirea bunului imobil.
El susținea că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea să-l vândă în mod legal și că era proprietarul acestuia în temeiul contractului de vânzare din 11 ianuarie 1994. În cele din urmă, a renunțat la partea de acțiune referitoare la anularea contractului de vânzare din 5 septembrie 1996 12. La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 9 decembrie 2004, instanța de apel din București, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantului, a respins acțiunea sa pe motiv că locatarul era un achizitor cu bună credință. Instanța de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantului. 13. 14 februarie și 10 august 2001, pe baza legii nr. 10/2001, V.S.
și reclamantul au depus la primăria din București două cereri de restituire a imobilului situat la nr. 67, rue Johannes Kepler, la București. Până în prezent nu s-a luat nicio decizie. II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 14. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH § 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDO 2005-VII, § 19 26) și Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005). 15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luată în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de compensații pecuniare echivalente cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură în momentul acordării sumei.
16. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 10/2001 (republicată) astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 se citesc astfel art. 1 Clădirile pe care statul (...) este în mod abuziv adecvate între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele luate de stat în temeiul Legii 139/1940 privind rechiziționările și care nu au fost încă restituite vor face obiectul unei restituiri în natură. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este necesar să se adopte măsuri de despăgubire prin echivalență. Poate fi vorba despre compensarea prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o despăgubire pecuniară acordată în conformitate cu dispozițiile speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobile achiziționate în mod abuziv.
(...) art. 10 În cazul în care clădirile care au căzut în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru clădirile care nu au fost demolate, în timp ce măsurile reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) Valoarea clădirilor pe care statul membru este în mod abuziv adecvate și care au fost demolate se determină în funcție de valoarea lor medie în ziua în care administrația decide asupra cererii, stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare pe baza informațiilor aflate la dispoziția evaluatorilor.
Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente că statul este în mod abuziv adecvat și care nu pot fi restituite în natură se stabilește în funcție de valoarea lor medie în ziua în care administrația decide asupra cererii, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. art. 20 Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care proprietatea a fost vândută [ unor terți] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să solicite restituirea în natură, în sarcina acestora, pentru a rambursa suma primită pentru despăgubiri, ajustată în funcție de rata inflației. În cazul în care proprietatea a fost vândută [a unor terți] în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 (...), reclamantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, în limita valorii de vânzare a terenului și a construcțiilor, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.
În cazul în care reclamantul a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, el are dreptul la diferența dintre valoarea de piață a bunului și suma primită în temeiul compensațiilor menționate, corectată în funcție de rata inflației. (...) 17. Articolele 13 și 16 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc astfel în art. 13 Pentru a stabili suma finală a despăgubirilor care urmează să fie acordate conform prezentei legi, se va înființa o Comisie centrală pentru despăgubiri, denumită în continuare Comisia Centrală, aflată sub autoritatea prim-ministrului (...) art. 16 Deciziile emise de autoritățile competente pentru a restitui bunul menționat ca compensație (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei Centrale în termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Cererile de restituire depuse în temeiul legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit nici un răspuns la data intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data emiterii deciziilor autorităților competente pentru a restitui proprietatea. Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi o listă a dosarelor menționate la alineatele (1) și (2), în care cererea de restituire în natură a fost respinsă; aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. (...) autoritatea responsabilă cu evaluarea va întocmi raportul de evaluare în conformitate cu procedura prevăzută în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale.
Raportul va conține valoarea despăgubirii care trebuie acordată. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va retrimite dosarul pentru o nouă evaluare. 18. Funcționarea societății pe acțiuni mai mult decât pe acțiuni este descrisă în cauza Radu c. România 13309/03, § 20, 20 iulie 2006). 19. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima dată de ordonanța de urgență a guvernului n 81 din 28 iunie 2007, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 29 iunie 2007 privind accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele care au fost luate în mod abuziv de către stat. În conformitate cu art. 18 din titlul I din ordonanță, în cazul în care Comisia Centrală a decis să acorde despăgubiri a căror valoare nu depășește 500 000 de lei românești noi ( În ceea ce privește sumele mai mari de 500 000 RON, beneficiarii pot opta între acțiuni în valoare de 500.000 RON și acordarea de despăgubiri pecuniare.
Pentru sumele mai mari de 500 000 RON, persoanele interesate pot solicita despăgubiri pecuniare în valoare de 500 000 RON și li se vor acorda acțiuni în valoare de mai mult de 500 000 RON. În conformitate cu art. 7 din titlul II din ordonanță, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței judecătorești, guvernul va trebui să stabilească normele de desemnare a societății care gestionează societatea care administrează societatea în care își are sediul proprietatea asupra VIOLAȚIEI ALLEGUE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 DIN CONVENȚIA 20. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și redobândi proprietatea asupra apartamentului n 1 a casei, situat la nr. 67, rue Johannes Kepler, la București, și-a încălcat dreptul de a-și respecta bunurile, așa cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 22. Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile.
El susține că reclamantul este adresat autorităților competente pentru a solicita o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El consideră că ultima reformă în acest domeniu, și anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea proprietății nu este posibilă, dreptul la despăgubiri se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ( Proprietatea ), în conformitate cu valoarea bunurilor stabilite prin expertiză. Guvernul concluzionează că dreptul la despăgubiri prevăzut de legislația românească îndeplinește cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în dreptul de proprietate al persoanelor interesate nu rupe echilibrul corect care trebuie între interesele în prezența acestora.
23. Reclamantul contestă argumentele guvernului, susținând că Legea nr. 10/2001 nu i se aplică; aceasta este ulterioară procedurii prin care se consideră că dreptul de proprietate asupra apartamentului: 24. Curtea constată că reclamantul deține o decizie definitivă și irevocabilă prin care solicită autorităților să restituie bunul în litigiu. Astfel cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Strain și alții, citată anterior, § 38) existența dreptului său de proprietate în temeiul hotărârii definitive respective nu era condiționată de alte formalități.
25. Curtea amintește deja că a considerat deja că vânzarea de către statul membru al unui bun de sine unei părți terțe de bună credință, chiar și atunci când aceasta este precedată de confirmarea în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al . . . o astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strein altele), În plus, în cauza Peduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în fața problemei de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor aflate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare.
Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată era legată de reclamant, care se afla în domeniul de aplicare al recuperării integrale a bunului său, în timp ce a dispus de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie (Paduraru, citată anterior, § 11227). În cazul de față, Curtea nu a primit niciun motiv de a se achita de cauzele menționate anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. Ea observă că vânzarea de către statul de proprietate achiziționată de reclamant a împiedicat să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă.
28. În măsura în care guvernul susține că este legal să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) în temeiul Legii nr. 10/2001, pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară potrivit căreia Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea să deroge de la acordarea efectivă a unei despăgubiri recurentei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu mai sus și Ruxanda Ionescu c. România, nr 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamantul, s-au aflat în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționată anterior, 34). 29. Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului său vândut de către stat terței persoane care a fost închiriată în calitate de chiriaș, combinat cu absența totală a dreptului de proprietate al reclamantului de mai mult de zece ani, a determinat-o să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 30. Prin urmare,
s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 31. Recurentul denunță caracterul inechitabil al procedurii care a luat sfârșit prin hotărârea din 20 iunie 1996 a Curții Supreme de Justiție, având în vedere nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, lipsa accesului la o instanță din cauza refuzului instanțelor de a se declara competente să soluționeze litigiul și nerespectarea termenului rezonabil.
6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul să-și audă cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 32. Curtea ia notă de faptul că cauza recurentului se referă la o procedură care s-a încheiat prin hotărârea din 20 iunie 1996 a Curții Supreme de Justiție și la care nu a fost parte [a se vedea mai sus alineatul n 8). În consecință, această cauză este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului III.
În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În scrisoarea sa din 22 august 2006, reclamantul a estimat valoarea de piață a bunului de 150 000 EUR, deși a trimis un raport de experiență cu privire la apartament și la terenul aferent acestora la 170 047 EUR. 35. În cele din urmă, reclamantul solicită 30 000 EUR. 36. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul consideră că valoarea de piață a bunului în cauză este de 90 707 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens.
În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră, în primul rând, că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsa deteriorare morală și presupusa încălcare a convenției; de asemenea, susține că o posibilă deteriorare morală ar fi compensată suficient de o constatare a încălcării; în subsidiar, guvernul consideră că revendicările reclamantului sunt excesive. 37. Curtea reamintește că aceasta a încheiat cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza faptului că reclamantul se bucură de proprietatea sa, din cauza vânzării sale de către statul respectiv, combinată cu absența unei despăgubiri. 38. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu l-ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.
39. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât, Curtea decide că: … Curtea consideră, de asemenea, că evenimentele în cauză au putut cauza reclamantului o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Curtea consideră că suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Procedură și cheltuieli de judecată 41. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în acest sens. Interese moratorii 42. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L 1 din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr 1 (inclusiv terenul aferent) situat la nr. 67, rue Johannes Kepler, la București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 120 000 EUR (o sută douăzeci de mii EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 2 000 EUR (două mii EUR) pentru prejudicii morale se adaugă la sumele menționate anterior orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit și că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
4 martie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
AFFAIRE CÎRSTOIU c. ROUMANIE (Requête n o 22281/05) ARRÊT STRASBOURG 4 mars 2008 DÉFINITIF 04/06/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Cîrstoiu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, juges, et de Santiago Quesada , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 février 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 22281/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Mihail Cîrstoiu (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 juin 2005, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 17 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1946 et réside à Pucioasa.
5.En 1950, en vertu du décret n o 92/1950, le bien immeuble (composé d’une maison et du terrain afférent) sis au n o 67, rue Johannes Kepler, à Bucarest, ayant appartenu à S.S. et V.S., fit l’objet d’une nationalisation.
6.Le 16 novembre 1993, suite à une action en revendication immobilière, S.S. et V.S. obtinrent une décision définitive constatant l’illégalité de la nationalisation de l’immeuble susmentionné et ordonnant aux autorités de le leur restituer.
7.Le 11 janvier 1994, le requérant acheta l’immeuble litigieux. Néanmoins, il se vit dans l’impossibilité d’entrer dans la possession du bien entier car, en vertu de la loi n o 112/1995, l’État avait vendu, le 5 septembre 1996, l’appartement n o 1 de cet immeuble au locataire qui l’occupait.
8.Le 20 juin 1996, suite à un recours en annulation introduit par le procureur général, la Cour suprême de justice annula la décision du 16 novembre 1993, jugeant que les tribunaux avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/1950.
9.Le 3 mars 1997, le requérant saisit les tribunaux d’une action en revendication dirigée contre le conseil local de Bucarest, demandant la restitution du bien immeuble susmentionné.
10.Par une décision définitive du 4 avril 1997, le tribunal de première instance de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble au requérant, constatant que ce dernier l’avait acheté en toute légalité aux vrais propriétaires.
11.En 1997, le requérant demanda aux tribunaux de constater la nullité du contrat de vente du 5 septembre 1996 et ordonner la restitution du bien immeuble. Il faisait valoir que la nationalisation était abusive et illégale, que l’État ne pouvait pas être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement le vendre, et qu’il en était le propriétaire en vertu du contrat de vente du 11 janvier 1994. Ultérieurement, il se désista de la partie de l’action concernant l’annulation du contrat de vente du 5 septembre 1996.
12.A l’issue de la procédure, par un arrêt du 9 décembre 2004, la cour d’appel de Bucarest, tout en reconnaissant le droit de propriété du requérant, rejeta son action au motif que le locataire était un acquéreur de bonne foi. La cour d’appel n’octroya aucune indemnisation au requérant.
13.Les 14 février et 10 août 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, V.S. et le requérant déposèrent auprès de la mairie de Bucarest deux demandes de restitution de l’immeuble sis au n o 67, rue Johannes Kepler, à Bucarest. Aucune décision n’a été rendue à ce jour. II.
14. Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, CEDH 2005-VII, §§ 19 ‑ 26) et Păduraru c. Roumanie (n o 63252/00, §§ 38 ‑ 53, 1 er décembre 2005).
15.La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.
16.Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est abusivement appropriés entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...), avec l’accord du demandeur, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l’État s’est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d’évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n’ont pas été démolies et des terrains y afférents que l’État s’est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] avant l’entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l’inflation. 2) Dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l’immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d’inflation. (...) »
17.Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du Premier ministre (...) » Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »
18.Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).
19.La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l’accélération de la procédure d’indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l’État. Selon l’article 18 1 du titre I de l’ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l’octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l’octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l’article 7 du titre II de l’ordonnance, dans les six mois à compter de l’entrée en vigueur de l’ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.
o
20. Le requérant allègue que l’impossibilité de recouvrer la propriété de l’appartement n o 1 de la maison sise au n o 67, rue Johannes Kepler, à Bucarest, a méconnu son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» A. Sur la recevabilité
21.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
22.Le Gouvernement ne conteste pas l’existence d’une ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens. Il fait valoir que le requérant s’est adressé aux autorités compétentes pour demander une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fera par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l’indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l’indemnisation des intéressés ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.
23.Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Il argue que la loi n o 10/2001 ne lui est pas applicable puisqu’elle est postérieure à la procédure par laquelle il s’est vu reconnaître le droit de propriété sur l’appartement litigieux.
24.La Cour observe que le requérant détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l’a déjà constaté (voir affaire Străin et autres, précité, § 38) l’existence de son droit de propriété en vertu dudit jugement définitif n’était pas conditionnée à d’autres formalités.
25.La Cour rappelle avoir d’ores et déjà jugé que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59).
26.De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l’État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’était répercutée sur le requérant, qui s’était vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).
27.En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l’État du bien acheté par le requérant l’a empêché de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.
28.Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu’il lui est loisible d’obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité à la requérante (voir, parmi d’autres, les affaires Radu précitée et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, 12 octobre 2006). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu dans l’impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d’un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).
29.Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété du requérant sur son appartement vendu par l’État à la tierce personne qui l’occupait en tant que locataire, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis plus de dix ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.
30.Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.
31. Le requérant dénonce le caractère inéquitable de la procédure ayant pris fin par l’arrêt du 20 juin 1996 de la Cour suprême de justice, eu égard au non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques, à l’absence d’accès à un tribunal en raison du refus des tribunaux de se déclarer compétents à trancher le litige et à l’inobservation du délai raisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
32.La Cour note que le grief du requérant porte sur une procédure qui a pris fin par l’arrêt du 20 juin 1996 de la Cour suprême de justice et à laquelle il n’était pas partie (voir ci-dessus paragraphe n o 8). Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. III.
33. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
34.Le requérant réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l’appartement n o 1 sis au n o 67, rue Johannes Kepler, à Bucarest. Dans sa lettre du 22 août 2006, il a estimé la valeur vénale du bien litigieux à 150 000 EUR, bien qu’il ait envoyé un rapport d’expertise portant sur l’appartement et le terrain afférent les estimant à 170 047 EUR.
35.Enfin, le requérant réclame 30 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance par l’État de son droit de propriété.
36.En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur vénale du bien litigieux est de 90 707 EUR, et il soumet un rapport d’expertise en ce sens. S’agissant du dommage moral, le Gouvernement estime en premier lieu qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue également qu’un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions du requérant sont excessives.
37.La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de l’impossibilité du requérant de jouir de son bien, à cause de sa vente par l’État, combinée avec l’absence d’indemnisation.
38.La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.
39.A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser au requérant, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien litigieux. A ce sujet, compte tenu de ce qui précède et des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle du bien à 120 000 EUR.
40.La Cour considère aussi que les événements en cause ont pu provoquer au requérant un état d’incertitude qui ne peut pas être compensé par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par le requérant. B. Frais et dépens
41.Le requérant n’a formulé aucune demande à ce titre. C. Intérêts moratoires
42.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer au requérant l’appartement n o 1 (y compris le terrain afférent) situé au n o 67, rue Johannes Kepler, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 120 000 EUR (cent vingt mille euros) pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser au requérant 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral ; d) qu’il convient d’ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d’impôt et que les sommes en question seront à convertir en la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mars 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président