AFFAIRE CALINESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

08.01.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CALINESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CELINESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 8780/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 ianuarie 2009 DEFINIF 08/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Culinescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 decembrie 2008, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 8780/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Calinescu, recurentul, a sesizat Curtea la 15 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul s-a născut în 1932 și își are reședința în București. În 1953, bunul imobil situat în București la nr 53, rue Brezoianu, fiind cumpărat în 1947 de către mama reclamantului, a dus la nationalizare obiectul. Apartamentul a fost apoi împărțit în două părți, și anume 13A și 13B. În 1973, statul a vândut partea 13A a unei suprafețe de 66 m2 la P.A. La 2 iunie 1995, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul a obținut o decizie conform căreia apartamentul nu fusese niciodată scos din patrimoniul mamei sale, al cărei moștenitor era pe deplin moștenitor, și a dispus autorităților și S.S., moștenitorul P.A. să i-l restituie. Această decizie a devenit definitivă în 1996. Printr-un decret din 29 aprilie 1997, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, soțul București a ordonat restituirea apartamentului reclamantului. În pofida recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamantul a fost în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea deoarece, la 2 august 1995, în timp ce acțiunea în revendicare a reclamantului era pendinte în fața instanțelor, S.S. a vândut apartamentul la I.V., care la rândul său l-a revândut la 5 octombrie 1995 către P.F.R. 10. În 1999, reclamantul a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzărilor succesive ale bunurilor. El a susținut că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunurilor și, prin urmare, nu putea să vândă în mod legal proprietatea. 11. La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 23 iunie 2003, instanța de apel a Bucureștiului, după ce a comparat titlul de proprietate al reclamantului cu cel al P.F.R. și-a respins acțiunea pe motiv că acesta din urmă era achizitor cu bună credință. Instanța de apel nu i-a acordat nicio despăgubire reclamantului. II. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-VII), Strãin și altele România 57001/00, § 27, CEDH 2005-VII), Peduraru România 63252/00, § 23 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 13. Reclamantul susține că vânzările succesive ale bunului, validate prin hotărârea din 23 iunie 2003 a Tribunalului din București, împiedică dreptul său de proprietate asupra apartamentului, astfel cum este recunoscut prin decizia din 2 iunie 1995. El vede o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 14. Guvernul combate această teză. Despre admisibilitate 15. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 16. Guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare și susține că reclamantul nu a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. 17. Reclamantul contestă teza guvernului și susține că autoritățile și-au recunoscut dreptul de proprietate încă din 1995, cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 și contestă caracterul real și efectiv al sistemului de compensare instituit prin această lege, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005, și consideră că despăgubirile sunt iluzorii. 18. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că punerea în eșuare a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute prin intermediul teritoriului terților care îi ocupau în calitate de locatari, combinată cu absența unui drept de proprietate la valoarea bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr 1 (Străin citat anterior, § 39, 43 și 59) Porteanu c. România , n 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 19. În speță, Curtea nu are motive să se îndoiască de abordarea sa în cauzele menționate anterior. Ea constată că, printr-o hotărâre din 2 iunie 1995, Tribunalul de Primă Instanță din București a acordat dreptul la acțiunea reclamantului în litigiul apartamentului n 13 naționalizat în mod ilegal de către instanță. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează cu o privare de proprietate de facto și constată că aceasta persistă de aproximativ 13 ani, în absența oricărei despăgubiri. 20. Curtea amintește că, la momentul faptelor, nu a avut în dreptul intern o cale de atac eficientă, care ar putea să îi ofere reclamantului o despăgubire pentru această privare (Strain sus-menționat, §§ 23, 26 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să atingă, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibile, o indemnizație în legătură cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 21. Prin urmare, există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 22. Reclamantul susține că hotărârea Tribunalului din București din 23 aprilie 2003 iunie 2003 și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, așa cum este garantat prin art. 6 din Convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 23. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. 24. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. El trimite în sprijinul unui raport de expertiză din data de 10 mai 2006, stabilind valoarea apartamentului în cauză la 69 285 EUR. Această sumă a făcut obiectul unei reactualizări de către un expert autorizat, la 7 ianuarie 2007. 000 EUR. Prin scrisoarea din 27 iunie 2008, reclamantul susține că prețul unui apartament similar cu al său este de aproximativ 140 000 EUR. În ceea ce privește lipsa de utilizare a apartamentului pentru mai mult de 50 de ani, reclamantul solicită 150 000 EUR. 27. Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului în cauză, la 24 mai 2007, a fost de 78 284 EUR. Acesta prezintă un raport de expertiză în sprijinul. 28. Curtea reamintește că a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către partea reclamantă a bunurilor către terțe părți de bună credință anterioare confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantului, combinat cu absența totală a despăgubirii. 29. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu (cum ar fi cea prevăzută de hotărârea din 2 iunie 1995) ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar considera că cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost necunoscute. 30. În lipsa unei astfel de restituiri, Curtea decide că trebuie să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 31. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei indemnizații, Curtea consideră, având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară din București, că valoarea actuală a bunului este de 90 000 EUR. 32. În ceea ce privește sumele solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor de proprietate, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului ca reparație în temeiul articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest sens ar avea, în speță, un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, Comisia va lua în considerare privarea de proprietate suferită de reclamant începând cu 1995, cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citată anterior, § 18) 33. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamantului o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Curtea consideră că suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 34. Reclamantul nu solicită nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul 13A situat la nr. 53 rue Brezoianu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 90 000 EUR (80 000 EUR), pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care o în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termenul menționat anterior, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte