COSTEA ET AUTRES c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4113/04 prezentate de Emilia COSTEA și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 31 martie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 noiembrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie FĂCÂND-O pe reclamante, pe domnii Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Ileana Marcov, Diana Florentina Kalamara și Andreea Kalamara, precum și pe domnii. Robert Alexandru Marcov și Alexander Demostene Calamara, sunt resortisanți români născuți în 1939, 1926, 1939, 1969, 1975, 1970 și 1958 și care își au reședința în București și Haar (Germania). Ei au fost reprezentați succesiv în fața Curții de către Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (Organizația pentru Drepturile Omului) (Organizația pentru Drepturile Omului) (Organizația pentru Drepturile Omului) )), având sediul la București, și de domnul Codruța Dunăanu, avocat la București. Guvernul român ( Miron Costin de la București. Reclamanții sunt moștenitorii lui A.M. pentru acest teren. Acesta nu a fost nici naționalizat, nici abandonat de către reclamanți. La 29 mai 1996, reclamanta Emilia Costea i-a dat reclamantului Robert Alexandru Marcov o parte din partea sa de teren menționată anterior. La 11 septembrie 1997, recurentele Emilia Costea, Diana Florentina Kalamara și Andreea Kalamara, precum și E.G. și I.C., moștenitori ai D alături de care era situată, o acțiune în revendicare, în scopul de a o obliga să pună terenul la dispoziția lor și să demoleze construcția pe care a construit-o. Ei au invocat art. 480 din Codul civil care reglementează dreptul de proprietate. La 9 noiembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din București a opus din oficiu un sfârșit de nerecuperare pentru lipsa dreptului de a acționa pe motivul că nu a fost introdusă de toți coproprietarii. Un certificat din 10 noiembrie 2000 a constatat calitatea de moștenitori ai reclamanților Ileana Marcov și Robert Alexandru Marcov privind cota-parte a L.M. privind terenul de 435 m Prin hotărârea din 26 februarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din București a judecat că o acțiune în culpă a unui bun individ nu avea ca scop decât apărarea dreptului de proprietate asupra unei părți a bunului, ci și recunoașterea acestui drept asupra întregului bun, precum și restituirea acestuia persoanei care îl revendica, și a declarat acțiunea inadmisibilă pe motiv că nu fusese introdusă de toți coproprietarii. Tribunalul a constatat că nu s-a furnizat nicio informație referitoare la alți doi moștenitori ai DA.M. (M.Z., decedat în 1969, și K.N.H.) și intențiile eventualilor succesori ai acestora și după decesul lui I.C., Curtea a amânat de trei ori hotărârea referitoare la moștenitorul acestuia din urmă, recurentul Alexander Demostene Calamara, pentru a-i permite să își exprime intenția de a revendica terenul împreună cu ceilalți coproprietari. Reclamanții Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Diana Florentina Kalamara, Andreea Kalamara și Alexander Demostene Calamara au invocat apelul acestei hotărâri. Ei au invocat, interalia, lipsa de procedură în ceea ce privește Alexander Demostene Calamara. 10. printr-o hotărâre a 1 Aprilie 2003, tribunalul județ din București a respins recursul, observând că reclamanții Ileana Marcov și Robert Alexandru Marcov, precum și K.N.H. nu erau părți la procedură. De asemenea, acesta a constatat că prima instanță nu l-a decăzut pe reclamantul Alexander Demostene Calamara din dreptul său de a-și manifesta intenția, dar a considerat că pasivitatea acestuia, deși citat legal, a fost echivalentă cu o non-continuare a acțiunii. 11. Reclamanții Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Diana Florentina Kalamara, Andreea Kalamara și Alexander Demostene Calamara au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. La 10 iunie 2003, reclamanții Ileana Marcov și Robert Alexandru Marcov au depus o cerere de intervenție a procedurii în interesul celorlalți reclamanți, precizând că au fost de acord cu afirmațiile acestora. 12. La 26 septembrie 2003, instanța de apel din București a respins acțiunea, considerând că regula lacunei a coproprietarilor pentru actele de dispoziție nu a fost respectată în momentul depunerii cererii de revendicare. În plus, Comisia a considerat că o cerere de intervenție în interesul celorlalți moștenitori, chiar dacă era eligibilă direct în cadrul acțiunii, nu putea acoperi în mod corespunzător sesizarea, deoarece cele două părți nu și-au invocat propriile drepturi în calitate de interveninți în propriul lor interes. Cu toate acestea, instanța a considerat că respingerea acțiunii nu se referea la mijloacele de recurs și la părțile implicate în depunerea unei noi cereri de revendicare, respectând regula de la Õ unanimitate. Dreptul și practica internă relevantă 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Strein și altele c. România 57001/00, § 26 CEDH 2005 VII) și Lupaș și alții c. România 1434/02, 35370/02 și 1385/03, § 45-46, CEDO 2006 XV (extras)). GRIFS 14. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că dreptul lor de acces la o instanță a fost încălcat din cauza respingerii acțiunii lor ca urmare a aplicării regulii privind dreptul la unanimitate necesară în materie de revendicare a bunurilor nedivizate. Pe de altă parte, aceștia consideră că nu au beneficiat de un proces echitabil, având în vedere modul în care instanțele au examinat dovezile depuse la dosar. 15. În cele din urmă, reclamanții consideră că ar trebui să utilizeze terenul lor o încălcare a dreptului lor de proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Primul motiv al reclamanților se referă la respectarea drepturilor lor în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil 17. Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauza Lupaș și în alte cauze. El consideră că, spre deosebire de aceasta, inculpații nu erau în dreptul de a-i identifica pe ceilalți moștenitori și trebuiau să depună la dosar toate certificatele de moștenitori, dat fiind că acestea fuseseră eliberate înainte de data hotărârii pronunțate de prima instanță. Pe de altă parte, Comitetul consideră că, în cadrul procedurii interne, instanțele nu au dat niciun motiv credibil pentru a explica faptul că acțiunea a fost introdusă de o parte a coproprietarilor, ca de exemplu: de a identifica alți moștenitori sau un refuz al acestora de a participa la procedură. 18. Reclamanții contestă poziția guvernului și subliniază că, prin respingerea acțiunii lor, instanțele i-au privat de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate. Ei susțin că legile speciale în materie de bunuri naționalizate în mod abuziv de către statul dau dreptul, chiar și unui coproprietar, să revendice proprietatea, dar nu pot invoca legea specială pentru a-și apăra proprietatea pentru că terenul nu a devenit în mod oficial proprietatea statului. Cu toate acestea, ei consideră că terenul a devenit de facto proprietatea asupra statului și face parte din categoria clădirilor naționalizate în mod abuziv. 19. Chiar dacă admit că regula laimității este aplicată de cea mai mare parte a jurisprudenței interne, reclamanții contestă totuși temeinicia acestei reguli. Ei , considerând că pasivitatea altor coproprietari, din neglijență sau din cauza neînțelegerilor, nu poate justifica limitarea accesului liber la justiție. 20. Curtea a avut deja ocazia, în cauza Lupaș și altele , să se pronunțe cu privire la regula de la ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În cauza respectivă, Comisia a considerat că sarcina suportată de reclamanți a fost prea mare, având în vedere dificultatea de a identifica toți coproprietarii și refuzul față de o parte a acțiunii (Lupaș și alții, citată anterior, § 73 și 76, și pentru principiile generale aplicate de Curte în această privință, a se vedea, de asemenea, printre altele, Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A n F.E. c. France , 30 octombrie 1998, § 44, Rec., 1998, ; și Yagtzilar și alții c. Grecia, 4327/98, § 23, CEDH 2001-XII. 21. În plus, Curtea amintește că, în măsura în care, la momentul faptelor, era o jurisprudență constantă în dreptul intern d 69), faptul că instanța de primă instanță le-a indicat reclamanților că nerespectarea acestei norme duce la un sfârșit de nerecuperare este suficient pentru a concluziona că părțile interesate ar putea să se aștepte ca aceasta să se opună acțiunii lor. Prin urmare, nu este rezonabil să se considere că reclamanții au evaluat perspectivele de succes ale unei acțiuni în revendicare având în vedere aplicarea strictă a regulii privind unanimitatea (Derscariu și alții c. România (dec.), nr 35788/03, 26 august 2008).În această privință, Curtea constată că reclamantul Robert Alexandru Marcov a devenit coproprietar al unei părți a terenului în primul rând în 1996, prin donarea unui alt solicitant, apoi în 2000, cu recurenta Ileana Marcov, și că numai în 2003 acești doi reclamanți și-au manifestat interesul pentru acțiunea în litigiu formulată de alți coproprietari. 22. Prin urmare, rămâne de verificat dacă, în conformitate cu aceste criterii, o nouă acțiune în revendicare ar fi fost inechivocă într-un astfel de punct încât reclamanții să fi fost exonerați să utilizeze această cale înainte de a sesiza Curtea cu privire la aceasta. 23. Curtea constată că, așa cum a subliniat Õ lal Õ și spre deosebire de cauza Lupaș și de altele , în circumstanțele din speță identificarea moștenitorilor nu ridică dificultăți și se pare că nu doar o parte din aceștia au refuzat să se alăture acțiunii introduse de alții. În această privință, Comisia subliniază că moștenitorii care nu au fost incluși în procedura internă pentru a se asigura că regula privind unanimitatea a fost respectată și-au manifestat interesul pentru acțiunea celorlalți moștenitori, fie printr-o cerere de recurs, fie printr-o cerere de intervenție a procedurii în interesul altora. În plus, acești coproprietari, ale căror cursuri au considerat că nu au respectat regula unanimității, au introdus prezenta cerere în fața Curții, alături de ceilalți moștenitori, pentru a se plânge de o încălcare a dreptului lor de proprietate. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru a stabili cu certitudine că o parte dintre coproprietari ar fi refuzat să se alăture altora pentru a introduce o nouă acțiune în revendicare. 24. Reamintind rolul care revine instanțelor interne în examinarea faptelor și în interpretarea și aplicarea dreptului intern, Curtea consideră că nu este de competența sa să speculeze nici asupra ariei coproprietarilor care se confruntă cu o nouă cerere de revendicare, nici asupra ariei de acoperire a acțiunii în cauză. 25. În observațiile lor, reclamanții au susținut, de asemenea, că nu pot iniția o acțiune în temeiul legilor speciale de restituire, în măsura în care ar fi vorba de o naționalizare de facto Având în vedere că, în circumstanțele din speță, niciuna dintre instanțele interne nu este pronunțată pe fond cu privire la situația juridică a bunului, nu este de competența Curții să speculeze asupra acestuia. Curtea nu se poate pronunța cu privire la dacă bunul face obiectul unei legi speciale în temeiul căreia reclamanții ar putea solicita restituirea sau, prin urmare, cu privire la eficacitatea unui astfel de demers. 26. Prin urmare, Comisia consideră că circumstanțele din speță nu confirmă existența unei imposibilități absolute pentru solicitanți de a-și exercita drepturile în cadrul unei noi acțiuni în revendicare, respectând în același timp regula unanimității, calea care, ținând cont de caracterul impenetrabil al acțiunii, rămâne întotdeauna deschisă celor interesați, așa cum a constatat deja instanța de apel. 27. În consecință, această parte a căii de atac trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. Grief tras de la art. 1 din Protocolul nr. 28. A doua parte a reclamanților se referă la dreptul lor de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza faptului că ar trebui să-și folosească terenul. 29. Or, Curtea ia notă de faptul că mai târziu, nici o instanță internă nu a pronunțat în ultimă instanță fondul litigiului referitor la dreptul de proprietate al reclamanților. 30. În consecință, aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de acțiune interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

4113/04

présentée par Emilia COSTEA et autres

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 31 mars 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 novembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M

mes

Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Ileana Marcov, Diana Florentina Kalamara et Andreea Kalamara ainsi que MM. Robert Alexandru Marcov et Alexander Demostene Calamara, sont des ressortissants roumains nés respectivement en 1939, 1926, 1939, 1969, 1975, 1970 et 1958 et résidant respectivement à Bucarest et Haar (Allemagne). Ils ont été représentés successivement devant la Cour par l’Organisation pour la défense des droits de l’homme (

Organizația Pentru Apărarea Drepturilor Omului

(

OADO

)), ayant son siège à Bucarest, et par M

e

Codruța Dunăreanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

En 1932, A.M. acheta un terrain de 435

m

2

sis n

o

11

rue

Miron Costin, à Bucarest. Les requérants sont les héritiers d’A.M. pour ce terrain. Celui-ci n’a été ni nationalisé, ni abandonné par les requérants. Le 29 mai 1996, la requérante Emilia Costea donna au requérant Robert Alexandru Marcov une

partie de sa quote-part dudit terrain.

4.

Le 11 septembre 1997, les requérantes Emilia Costea, Diana Florentina Kalamara et Andreea Kalamara ainsi que E.G.G. et I.C., héritiers d’A.M., engagèrent contre la société commerciale par actions I., qui occupait sans aucun titre leur terrain de 435 m

2

à côté duquel elle était implantée, une action en revendication dans le but de la faire condamner à mettre le terrain à leur disposition et à démolir la construction qu’elle avait bâtie. Ils invoquèrent l’article 480 du code civil qui régit le droit de propriété.

5.

Le 9 novembre 1999, le tribunal de première instance de Bucarest opposa d’office une fin de non-recevoir pour défaut de droit d’agir au motif que la requête n’avait pas été introduite par tous les copropriétaires.

6.

Un certificat du 10 novembre 2000 constata la qualité d’héritiers des requérants Ileana Marcov et Robert Alexandru Marcov concernant la

quote-part de L.M. relative au terrain de 435 m

2

.

7.

Par un jugement du 26 février 2002, le tribunal de première instance de Bucarest jugea qu’une action en revendication d’un bien indivis ne visait pas que la défense du droit de propriété sur une quote-part du bien, mais aussi la reconnaissance de ce droit sur l’ensemble du bien ainsi que la restitution de celui-ci à la personne qui le revendiquait, et déclara l’action irrecevable au motif qu’elle n’avait pas été introduite par tous les copropriétaires.

8.

Le tribunal constata qu’aucune information n’avait été fournie concernant deux autres héritiers d’A.M. (M.Z., décédé en 1969, et K.N.H.) et les intentions des successeurs éventuels de ceux-ci et qu’après le décès d’I.C., la cour avait ajourné à trois reprises le jugement relatif à l’héritier de ce dernier, le requérant Alexander Demostene Calamara, afin de lui permettre d’exprimer son intention de revendiquer le terrain avec les autres copropriétaires.

9.

Les requérants Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Diana Florentina Kalamara, Andreea Kalamara et Alexander Demostene Calamara interjetèrent appel de ce jugement. Ils invoquèrent,

inter alia

, le défaut de procédure concernant Alexander Demostene Calamara.

10.

Par un arrêt du 1

er

avril 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel, observant que les requérants Ileana Marcov et Robert Alexandru Marcov ainsi que K.N.H. n’étaient pas parties à la procédure. Il constata également que la première instance n’avait pas déchu le requérant Alexander Demostene Calamara de son droit de manifester son intention, mais avait considéré que la passivité de celui-ci, bien que légalement cité, équivalait à une non-continuation de l’action.

11.

Les requérants Emilia Costea, Eugenia Georgescu, Diana Florentina Kalamara, Andreea Kalamara et Alexander Demostene Calamara formèrent un recours contre cet arrêt. Le 10 juin 2003, les requérants Ileana Marcov et Robert Alexandru Marcov introduisirent une demande d’intervention à la procédure dans l’intérêt des autres requérants, en précisant qu’ils étaient d’accord avec les affirmations de ceux-ci.

12.

Le 26 septembre 2003, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours, jugeant que la règle de l’unanimité des copropriétaires pour les actes de disposition n’avait pas été respectée au moment de l’introduction de la demande de revendication. Elle considéra en outre qu’une demande d’intervention dans l’intérêt des autres héritiers, même si elle était admissible directement dans le cadre du recours, ne pouvait couvrir l’irrégularité de la saisine parce que les deux intervenants n’avaient pas invoqué leurs propres droits en tant qu’intervenants dans leur propre intérêt. Néanmoins, la cour considéra que le rejet de l’action n’empêchait pas les recourants et les intervenants d’introduire une nouvelle demande de revendication, en respectant la règle de l’unanimité.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

13.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Străin et autres c. Roumanie

(n

o

57001/00, §

26, CEDH 2005

‑

VII) et

Lupaș et autres c. Roumanie

(n

os

1434/02, 35370/02 et 1385/03, §§

45-46, CEDH 2006

‑

XV (extraits)).

GRIEFS

14.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent que leur droit d’accès à un tribunal a été enfreint en raison du rejet de leur action du fait de l’application de la règle de l’unanimité requise en matière de revendication de biens indivis. Ils estiment par ailleurs qu’ils n’ont pas bénéficié d’un procès équitable compte tenu de la façon dont les juridictions ont examiné les preuves versées au dossier.

15.

Les requérants voient enfin dans l’impossibilité d’utiliser leur terrain une atteinte à leur droit de propriété au titre de l’article 1 du Protocole n

o

1.

EN DROIT

A.

Griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

16.

Le premier grief des requérants porte sur le respect de leurs droits au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.

»

17.

Le Gouvernement réitère les arguments présentés précédemment dans l’affaire

Lupaș et autres.

Il estime qu’à la différence de celle-ci, les requérants n’étaient pas dans l’impossibilité d’identifier les autres héritiers et devaient verser au dossier tous les certificats d’héritiers, étant donné que ceux-ci avaient été délivrés avant la date du jugement rendu par la première

instance. Par ailleurs, il considère que dans le cadre de la procédure interne, les requérants n’ont donné aucun motif crédible pour expliquer le fait que l’action a été introduite par une partie seulement des copropriétaires, comme l’impossibilité d’identifier les autres héritiers ou un refus de ceux-ci de participer à la procédure.

18.

Les requérants contestent la position du Gouvernement et soulignent qu’en rejetant leur action, les cours les ont privés de la possibilité de faire valoir leur droit de propriété. Ils affirment que les lois spéciales en matière de biens nationalisés abusivement par l’Etat donnent le droit, même à un seul copropriétaire, de revendiquer le bien, mais qu’ils ne peuvent invoquer la loi spéciale pour défendre leur propriété parce que le terrain n’est pas formellement devenu la propriété de l’Etat. Néanmoins, ils considèrent que le terrain est devenu

de facto

la propriété de l’Etat et fait partie de la catégorie des immeubles nationalisés abusivement.

19.

Même s’ils admettent que la règle de l’unanimité est appliquée par la majeure partie de la jurisprudence interne, les requérants contestent toutefois le bien-fondé de cette règle. Ils invoquent l’affaire

Lupaș et autres

, estimant que la passivité des autres copropriétaires, par négligence ou en raison de malentendus, ne saurait justifier la limitation du libre-accès à la justice.

20.

La Cour a déjà eu l’occasion, dans l’affaire

Lupaș et autres

, de se prononcer sur la règle de l’unanimité requise pour l’introduction d’une action en revendication des biens indivis et a conclu à la violation du droit d’accès des intéressés à un tribunal. Dans ladite affaire, elle a estimé que la charge subie par les requérants avait été trop lourde, compte tenu de la difficulté d’identifier tous les copropriétaires et du refus opposé par l’un d’eux à l’action (

Lupaș et autres

, précitée, §§ 73 et 76, et pour les principes généraux appliqués par la Cour en la matière, voir aussi, parmi d’autres,

Golder c. Royaume-Uni

, 21 février 1975, §

36, série

A n

o

18

;

F.E. c.

France

, 30 octobre 1998, §

44,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VIII

; et

Yagtzilar et autres c.

Grèce,

n

o

41727/98, §

23, CEDH 2001-XII).

21.

En outre, la Cour rappelle que, dans la mesure où, à l’époque des faits, il était de jurisprudence constante en droit interne d’appliquer strictement la règle de l’unanimité (

Lupaș et autres

, précitée, §

69), le fait que le tribunal de première instance ait indiqué aux requérants que le non-respect de cette règle entraînait une fin de non-recevoir suffit à la Cour pour conclure que les intéressés pouvaient vraisemblablement s’attendre à ce qu’elle fût opposée à leur action. Il n’est donc pas déraisonnable de considérer que les requérants ont évalué les perspectives de succès d’une action en revendication en ayant à l’esprit l’application stricte de la règle

de l’unanimité (

Derscariu et autres c. Roumanie

(déc.), n

o

35788/03,

26 août 2008). A cet égard, la Cour note que le requérant Robert Alexandru Marcov est devenu copropriétaire d’une quote-part du terrain d’abord en 1996, par donation d’un autre requérant, puis en 2000, avec la requérante Ileana Marcov, et que c’est seulement en 2003 que ces deux requérants ont manifesté leur intérêt pour l’action en revendication introduite par d’autres copropriétaires.

22.

Reste donc à vérifier si, selon ces critères, une nouvelle action en revendication aurait été ineffective à un point tel que les requérants eussent été exemptés d’utiliser cette voie avant de saisir la Cour de leur grief.

23.

La Cour note que, comme le Gouvernement l’a souligné et à la différence de l’affaire

Lupaș et autres

, dans les circonstances de l’espèce l’identification des héritiers ne pose pas de difficultés et il ne semble pas qu’une partie d’entre eux ait refusé de se joindre à l’action introduite par les autres. A cet égard, elle relève que les héritiers faisant défaut dans la procédure interne pour que la règle de l’unanimité soit respectée ont manifesté leur intérêt pour l’action des autres héritiers, soit par une demande d’appel, soit par une demande d’intervention à la procédure dans l’intérêt des autres. Qui plus est, ces copropriétaires, dont les cours ont considéré qu’ils faisaient défaut pour le respect de la règle de l’unanimité, ont introduit la présente requête devant la Cour à côté des autres héritiers, pour se plaindre d’une atteinte à leur droit de propriété. Rien ne permet dès lors d’établir avec certitude qu’une partie des copropriétaires aurait refusé de se joindre aux autres pour introduire une nouvelle action en revendication.

24.

Rappelant le rôle qui revient aux juridictions internes dans l’examen des faits et dans l’interprétation et l’application du droit interne, la Cour estime qu’il ne lui appartient de spéculer ni sur l’attitude des copropriétaires confrontés à une nouvelle demande de revendication, ni sur l’issue de l’action en revendication.

25.

Dans leurs observations, les requérants ont en outre affirmé qu’ils ne pouvaient pas entamer une action en vertu des lois spéciales de restitution, dans la mesure où il s’agirait d’une nationalisation

de facto

. Etant donné que dans les circonstances de l’espèce aucune des juridictions internes ne s’est prononcée au fond sur la situation juridique du bien, il n’appartient pas à la Cour de spéculer sur celle-ci. La Cour ne saurait se prononcer sur le point de savoir si le bien relève d’une loi spéciale en vertu de laquelle les requérants pourraient demander la restitution ni, partant, sur l’effectivité d’une telle démarche.

26.

Dès lors, elle estime que les circonstances de l’espèce ne confirment pas l’existence d’une impossibilité absolue, pour les requérants, de faire valoir leurs droits dans le cadre d’une nouvelle action en revendication tout en respectant la règle de l’unanimité, voie qui, compte tenu du caractère imprescriptible de l’action, reste toujours ouverte aux intéressés, comme l’a déjà constaté la cour d’appel.

27.

Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1 et

4 de la Convention.

B.

Grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

28.

Le second grief des requérants porte sur l’atteinte alléguée à leur droit de propriété au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, en raison de l’impossibilité d’utiliser leur terrain.

29.

Or la Cour note qu’aucune juridiction interne n’a tranché en dernier ressort le fond du litige portant sur le droit de propriété des requérants.

30.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président