AFFAIRE STOISOR ET AUTRES c. ROUMANIE

În a treia și a treia parte I.C. și A.R. La o dată nespecificată, I.C. și A.R. au murit. Ceilalți trei reclamanți sunt moștenitorii lor. De la nationalizarea lor, casa si terenul au fost administrate de o companie din statul, care a fost privatizata in 1993, devenind societatea comerciala M., care si-a inregistrat dreptul de proprietate asupra cladirii, in conformitate cu Legea nr. 15/1990. La 5 martie 1997, recurentele au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Siguu cu o acțiune împotriva societății M. și Primăriei din Sibiu, în vederea anulării înscrierii în registrul funciar din 1993 și a recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra imobilului. După mai multe hotărâri judecătorești și retrimise în fața a șapte formațiuni de judecată corespunzătoare a trei grade de jurisdicție, acțiunea a fost, în cele din urmă, primită printr-o hotărâre definitivă din 2 aprilie 2001 a instanței judecătorești dalba Iulia. Această instanță a constatat că naționalizarea proprietății a fost ilegală și că reclamanții fuseseră întotdeauna proprietari. Prin urmare, Comisia a anulat înscrierea în registrul funciar. La 30 mai 2001, reclamanții au început să plătească taxa pe proprietate, ceea ce au făcut până la 31 octombrie 2002. La o dată nespecificată, procurorul general al României sesizează Curtea Supremă de Justiție cu privire la o acțiune în anulare (recurs inanular ), pe motiv că Hotărârea din 2 aprilie 2001 menționată anterior a încălcat legea.

Prin hotărârea definitivă din 31 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, pe motiv că instanțele inferioare nu au examinat toate circumstanțele din speță. Prin hotărârea din 16 aprilie 2003, Tribunalul, după ce a examinat cauza, a constatat din nou că naționalizarea proprietății a fost ilegală. Cu toate acestea, a respins cererea de anulare a înscrierii în carte. Prin urmare, societatea M. a rămas proprietară a casei și a terenului.

Prin hotărârile definitive din 15 ianuarie 2004 și 3 decembrie 2004, tribunalul județean din Sibiu și tribunalul judecătoresc din Alba Iulia au primit recursul și recursul în recurs al reclamanților și au confirmat parțial hotărârea menționată anterior, anulând, de asemenea, înscrisul în cartea funciară.

Societatea a solicitat, prin intermediul unei contestații în anulare ( contestația în anulă ), la.. anulare a hotărârii definitive din 3 decembrie 2004, pe motiv că instanța judecătorească nu examinase motivele recursului în recurs formulat împotriva hotărârii din 15 ianuarie 2004 a tribunalului juvenil din Sibiu.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 mai 2005, Curtea de apel din Alba Iulia a acceptat contestația în anulare, a anulat hotărârea din 3 decembrie 2004, a reexaminat cauza și a respins recursul în recurs al reclamanților, confirmând hotărârea din 16 aprilie 2003. Cererea recurentelor de revizuire a hotărârii din 11 mai 2005 a fost respinsă ca nefondată, printr-o hotărâre definitivă din 21 decembrie 2005 a Tribunalului de apel din Alba Iulia. II. LEGĂTURA ȘI PRATICUL INTERNES PERTINENTE

Articolele relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor dispuneau de art. 330 Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, să formuleze, în fața Curții Supreme de Justiție, o acțiune în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile din următoarele motive atunci când instanțele și-au depășit competențele, în cazul în care decizia, care face obiectul acțiunii în anulare, a încălcat în esență legea, ceea ce a condus la o soluție eronată pe fondul cauzei sau în cazul în care această decizie este în mod vădit greșit întemeiată. În cazurile prevăzute la alineatele (1) și (2) din art. 330, acțiunea în anulare poate fi formulată în termen de un an de la data la care decizia menționată a devenit definitivă și irevocabilă.

Articolele 330 și 330 menționate anterior au fost abrogate prin articolul I alineatul 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE

Reclamanții se plâng că anularea hotărârii definitive a Tribunalului din 2 aprilie 2001 din Oradea prin hotărârea din 31 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 1 din convenție, care dispune de art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la admisibilitate

În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Revocată la cauzele Sovtransavto Holding c. Ukraine 48553/99, CEDH 2002-VII) și Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII), guvernul recunoaște că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, admiterea unei căi de atac extraordinare care pune în discuție o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere este considerată o necunoaștere a principiului securității raporturilor juridice. Cu toate acestea, el subliniază că, în urma hotărârii Brumescu Codul de procedură civilă a fost modificat și dispozițiile legale care permit procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiție cu privire la anularea unei hotărâri definitive au fost abrogate. Guvernul observă că prezenta cauză se distinge de cauzele Masinexportimport Industrial Group SA c. România 22687/03, Hotărârea din 1 decembrie 2005) Brumarescu Mai sus menționat, în măsura în care, în speță, litigiul opoza persoane fizice care au obținut decizii favorabile și în care acțiunea în anulare a fost formulată la cererea uneia dintre părți, și nu a unei autorități din statul membru.

În plus, guvernul susține că primirea acțiunii în anulare nu a avut aceleași efecte ca cele reținute de Curte în cauza Brumarescu. Mai sus, în sensul că hotărârea din 31 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție nu a șters în mod irevocabil procedura, ci a dispus reluarea acesteia, cu toate garanțiile unui proces echitabil.

Reclamanții contestă teza guvernului. Ei consideră că au devenit proprietari ai proprietății în temeiul hotărârii din 2 aprilie 2001, care, fiind definitiv și executoriu, a beneficiat de autoritatea de lucru judecat și în temeiul căreia s-au comportat ca proprietari legitimi, plătind taxa pe proprietate.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se facă în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție ( Brumarescu menționat anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Acest principiu nu se poate deroga decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase (Riabykh Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX

Curtea observă că anularea hotărârii judecătorești definitive s-a bazat exclusiv pe presupusa necunoaștere a dispozițiilor legale de către instanțele ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în pofida faptului că particularii erau și ei parte la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România, n 28104/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România, n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). Pe de altă parte, nici faptul că societatea M. este la originea acțiunii în anulare, nici faptul că hotărârea pronunțată în cadrul acestei proceduri a prevăzut o trimitere pentru o nouă hotărâre pe fond nu sunt susceptibile de a aduce Curtea la sai de la apropierea urmată în alte cauze similare, situația de fapt fiind în mod substanțial aceeași (a se vedea în special Masinexportimport Industrial Group SA, Raicu Popea menționată anterior)

Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 2 aprilie 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA

Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 2 aprilie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. A. Pe admisibilitate

Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor rezultate din anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 2 aprilie 2001 era compatibilă cu dispozițiile articolului 1 din protocol (1) În măsura în care aceasta era prevăzută de lege, pe care o urmărea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, și nu a încălcat echilibrul corect care trebuie păstrat între interesul general și respectarea dreptului de proprietate al reclamanților.

Reclamanții consideră că anularea hotărârii în cauză ca urmare a unei acțiuni în anulare a constituit o privare de bunuri, privare care nu urmărea un scop de interes public.

Curtea amintește în primul rând că dreptul de proprietate al reclamanților asupra casei și a terenului în litigiu fusese stabilit prin hotărârea definitivă din 2 aprilie 2001 a Curții a Uniunii Europene din 2 aprilie 2001 în cauza Alba Iulia. Prin urmare, reclamanții aveau un bun mai mare decât cel prevăzut la art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu, citată anterior, § 70).

Curtea arată apoi că Hotărârea din 31 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă din 2 aprilie 2001 și a confirmat dreptul de proprietate al societății M. asupra proprietății în litigiu. Comisia consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumescu. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 31 octombrie 2002 a avut ca efect privarea reclamanților de bunurile lor, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Bruscu, citată anterior, §§ 73-74 și SC Mașinexportimport Industrial Group SA, § 44. Or, guvernul nu a oferit nicio justificare convingătoare situației astfel create.

În consecință, Curtea apreciază că dreptul reclamanților la respectarea proprietăților lor a încălcat, în defavoarea lor, echilibrul corect care trebuie între protecția proprietății și cerințele de interes general. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă

În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții solicită înapoierea casei și a terenului în litigiu. În lipsa unei astfel de restituiri, aceștia solicită 700 000 EUR (EUR), din care 520 000 EUR pentru casă și 180 000 EUR pentru teren. EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a prezentării lor la numeroasele audieri privind procesul lor din România.

În ceea ce privește cererea de prejudiciu material, guvernul susține că, pe baza unui raport de expertiză tehnică din 12 februarie 2007, care conține o singură pagină și care nu face nicio referire la metodele de calcul sau la standardele de evaluare utilizate.

Guvernul prezintă un raport de expertiză întocmit în mai 2007 în conformitate cu standardele internaționale și cu recomandările asociației naționale a evaluatorilor din România (ANEVAR), concluzionând că valoarea terenului este de 479 842 EUR, din care 375 408 EUR pentru casă și 104 434 EUR pentru teren.

În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat în mod suficient în speță printr-o eventuală constatare a încălcării. În orice caz, guvernul solicită Curții să ia în considerare sumele acordate în acest sens în cazuri similare.

Curtea consideră că restituirea casei de 474 m2 este de n 16 din Piața Mare, din Sibiu, și de pe teren de 493 m2, așa cum a fost ea despre încetarea definitivă din 2 aprilie 2001 a instanței judecătorești dalba Iulia, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.

În circumstanțele cauzei, Curtea constată că restituirea directă de către statul pârât a bunului în litigiu, proprietate a societății private M., este imposibilă. Prin urmare, Curtea decide că statul membru va trebui să plătească persoanei interesate, pentru daune materiale, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, o sumă corespunzătoare valorii bunului.

În cazul de față, în ceea ce privește stabilirea valorii landului care poate fi plătită reclamanților, Curtea constată că numai guvernul a furnizat un raport de expertiză tehnică. Având în vedere informațiile furnizate de părți cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, aceasta estimează valoarea bunului la 480 000 EUR.

Curtea consideră, de asemenea, că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea acestora și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.

Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, conform dispozițiilor art. 41 din Convenție, Curtea alocă împreună reclamanților 6 000 EUR pentru prejudicii morale. 050 lei (RON) ca cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, care reprezintă onorariile de judecată ale avocaților. Ele furnizează documente.

Guvernul nu se referă la acordarea în scris a unei sume corespunzătoare cheltuielilor și cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciară internă și de cea în fața Curții și care au fost dovedite suficient.

Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 700 EUR, toate costurile și acordul comun al reclamanților. Interese moratorii

Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza necunoașterii principiului securității raporturilor juridice A spus că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția menționată (a) că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume i. 480 000 EUR (patru sute optzeci de mii EUR) pentru daune materiale ii. 6 000 EUR (șase mii EUR), pentru prejudicii morale și 700 EUR (șapte sute EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda de la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data decontării și că este necesar să se adauge la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 7 aprilie 2009 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16900/03) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet Etat, M. Ilie Marcel Stoișor et M mes Maria Ișa, Cornelia Stoișor et Carmen Mihaiela Oană (« les requérants »), ont saisi la Cour le 14 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 11 novembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond EN FAIT I.

En 1950 l’Etat nationalisa une maison et le terrain afférent, qui étaient la copropriété de la troisième requérante et des tiers I.C. et A.R. A une date non précisée, I.C et A.R. décédèrent. Les trois autres requérants sont leurs héritiers.

Depuis leur nationalisation, la maison et le terrain furent administrées par une entreprise d’Etat, qui fut privatisée en 1993, devenant la société commerciale M., laquelle enregistra son droit de propriété sur l’immeuble dans le livre foncier, en vertu de la loi n o 15/1990.

Le 5 mars 1997, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Sibiu d’une action contre la société M. et la mairie de Sibiu, visant à annuler l’inscription faite dans le livre foncier en 1993 et à faire reconnaître leur droit de propriété sur l’immeuble.

Après plusieurs décisions de justice et renvois devant sept formations de jugement correspondant à trois degrés de juridiction, l’action fut finalement accueillie par un arrêt définitif du 2 avril 2001 de la cour d’appel d’Alba Iulia. Cette cour constata que la nationalisation de l’immeuble avait été illégale et que les requérants avaient toujours été propriétaires. Elle annula par conséquent l’inscription dans le livre foncier. Le 30 mai 2001 les requérants ont commencé à payer la taxe foncière, ce qu’ils ont fait jusqu’au 31 octobre 2002.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie saisit la Cour suprême de justice d’un recours en annulation ( recurs în anulare ), au motif que l’arrêt du 2 avril 2001 précité avait méconnu la loi.

Par un arrêt définitif du 31 octobre 2002, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, au motif que les juridictions inférieures n’avaient pas examiné toutes les circonstances de l’espèce. L’affaire fut renvoyée devant le tribunal départemental de Sibiu, pour un nouveau jugement sur le fond.

Par un jugement du 16 avril 2003, ce tribunal, après avoir réexaminé l’affaire, constata de nouveau que la nationalisation de l’immeuble avait été illégale. Toutefois, il rejeta la demande d’annulation de l’inscription dans le livre foncier. Par conséquent, la société M. demeura propriétaire de la maison et du terrain.

Par des arrêts définitifs des 15 janvier 2004 et 3 décembre 2004, le tribunal départemental de Sibiu et la cour d’appel d’Alba Iulia ont accueilli respectivement l’appel et le pourvoi en recours des requérants et ont confirmé en partie le jugement susmentionné, annulant également l’inscription dans le livre foncier.

La société demanda, par le biais d’une contestation en annulation ( contestație in anulare ), l’annulation de l’arrêt définitif du 3 décembre 2004, au motif que la cour d’appel n’avait pas examiné les motifs du pourvoi en recours formé contre l’arrêt du 15 janvier 2004 du tribunal départemental de Sibiu.

Par un arrêt définitif du 11 mai 2005, la cour d’appel d’Alba Iulia accueillit la contestation en annulation, annula l’arrêt du 3 décembre 2004, réexamina l’affaire et rejeta le pourvoi en recours des requérants, confirmant le jugement du 16 avril 2003. La demande des requérants de révision de l’arrêt du 11 mai 2005 fut rejetée comme mal fondée, par un arrêt définitif du 21 décembre 2005 de la cour d’appel d’Alba Iulia. II.

Les articles 330 et 330 1 précités ont été abrogés par l’article I § 17 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Renvoyant aux affaires Sovtransavto Holding c. Ukraine (n o 48553/99, CEDH 2002-VII) et Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII), le Gouvernement concède que, selon la jurisprudence constante de la Cour, l’admission d’une voie extraordinaire de recours qui remet en cause un arrêt définitif par une procédure de supervision est jugé comme une méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques. Toutefois, il souligne qu’à la suite de l’arrêt Brumărescu précité, le code de procédure civile a été modifié et que les dispositions légales permettant au procureur général de saisir la Cour suprême de justice d’un recours en annulation contre un jugement définitif ont été abrogées. Le Gouvernement remarque que la présente affaire se distingue des affaires SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie (n o 22687/03, arrêt du 1 er décembre 2005) et Brumarescu précitée, dans la mesure où, en l’espèce, le litige opposait des particuliers qui ont obtenu des décisions favorables et où le recours en annulation a été formé à la demande d’une des parties, et non d’une autorité de l’Etat.

De plus, le Gouvernement fait valoir que l’accueil du recours en annulation n’a pas eu les mêmes effets que ceux retenus par la Cour dans l’affaire Brumarescu précitée, dans le sens où l’arrêt du 31 octobre 2002 de la Cour suprême de justice n’a pas effacé irrévocablement la procédure, mais a ordonné sa reprise, avec toutes les garanties d’un procès équitable.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Ils considèrent qu’ils sont devenus propriétaires de l’immeuble en vertu de l’arrêt du 2 avril 2001, lequel, étant définitif et exécutoire, bénéficiait de l’autorité de la chose jugée, et en application duquel ils se sont comportés comme des propriétaires légitimes, en payant la taxe foncière.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants. Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumarescu précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n’est habilitée à solliciter la supervision d’un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

La Cour remarque que l’annulation de la décision judiciaire définitive était uniquement fondée sur la méconnaissance alléguée des dispositions légales par les juridictions ordinaires. Or, cet argument n’est pas suffisant pour justifier l’annulation d’une décision définitive, malgré le fait que des particuliers étaient également partie à la procédure (voir, parmi beaucoup d’autres, Raicu c. Roumanie , n o 28104/03, § 25, 19 octobre 2006 et Popea c. Roumanie , n o 6248/03, §§ 33-37, 5 octobre 2006).

Par ailleurs, ni le fait que la société M. soit à l’origine du recours en annulation, ni le fait que l’arrêt rendu dans le cadre de cette procédure ait prévu un renvoi pour un nouveau jugement sur le fond ne sont susceptibles d’amener la Cour à s’écarter de l’approche suivie dans d’autres affaires similaires, la situation de fait étant sensiblement la même (voir notamment SC Mașinexportimport Industrial Group SA, Raicu et Popea précitées)

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’annulation par la Cour suprême de justice de l’arrêt définitif du 2 avril 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant ainsi atteinte au droit des requérants à un procès équitable. Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens résultant de l’annulation par la Cour suprême de justice de l’arrêt définitif du 2 avril 2001 était compatible avec les dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1, dès lors qu’elle était prévue par la loi, qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir l’application correcte de la loi, et qu’elle n’a pas rompu le juste équilibre à préserver entre l’intérêt général et le respect du droit de propriété des requérants.

Les requérants estiment que l’annulation de l’arrêt en cause à la suite d’un recours en annulation a constitué une privation de leur biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique.

La Cour rappelle tout d’abord que le droit de propriété des requérants sur la maison et le terrain en litige avait été établi par l’arrêt définitif du 2 avril 2001 de la cour d’appel d’Alba Iulia. Les requérants avaient donc un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt du 31 octobre 2002 de la Cour suprême de justice a annulé l’arrêt définitif du 2 avril 2001 et a confirmé le droit de propriété de la société M. sur l’immeuble en litige. Elle considère que cette situation est, sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 31 octobre 2002 a eu pour effet de priver les requérants de leur bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74 et SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 44). Or, aucune justification convaincante n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée.

La Cour estime en conséquence que l’atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens a rompu, en leur défaveur, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l’intérêt général. Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Au titre du préjudice matériel, les requérants demandent que la maison et le terrain litigieux leur soient restitués. A défaut d’une telle restitution, ils demandent 700 000 euros (EUR), dont 520 000 EUR pour la maison et 180 000 EUR pour le terrain. Ils sollicitent également 36 000 EUR pour le préjudice moral subi en raison de leur comparution aux nombreuses audiences concernant leur procès en Roumanie.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement fait valoir que les requérants s’appuient sur un rapport d’expertise technique du 12 février 2007, comportant une seule page, et qui ne fait aucunement référence aux méthodes de calcul ou standards d’évaluation utilisés.

Le Gouvernement présente un rapport d’expertise, établi en mai 2007 en conformité avec les standards internationaux et les recommandations de l’association nationale des évaluateurs de Roumanie (ANEVAR), concluant que la valeur de l’immeuble est de 479 842 EUR, dont 375 408 EUR pour la maison et 104 434 EUR pour le terrain.

Au regard de la demande pour préjudice moral, le Gouvernement estime que le préjudice allégué serait suffisamment compensé en l’espèce par un éventuel constat de violation. En tout état de cause, le Gouvernement prie la Cour de tenir compte des sommes octroyées à ce titre dans des cas similaires.

La Cour estime que la restitution de la maison de 474 m², sise au n o 16 de Piața Mare, à Sibiu, et du terrain afférent de 493 m², telle qu’elle résultait de l’arrêt définitif du 2 avril 2001 de la cour d’appel d’Alba Iulia, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour constate que la restitution directe par l’Etat défendeur du bien litigieux, propriété de la société privée M., est impossible. Par conséquent, la Cour décide que l’Etat devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, une somme correspondant à la valeur du bien.

En l’espèce, quant à la détermination du montant de l’indemnité pouvant être versée aux requérants, la Cour note que seul le Gouvernement a fourni un rapport d’expertise technique. Compte tenu des informations fournies par les parties sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur du bien à 480 000 EUR.

La Cour estime également que les requérants ont subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par l’annulation de l’arrêt définitif rendu en leur faveur et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue conjointement aux requérants 6 000 EUR pour préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 3 050 lei (RON) à titre de frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, représentant les honoraires d’avocat. Ils fournissent des justificatifs.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à l’octroi aux requérants d’une somme correspondant aux frais et dépens nécessaires, liés à la procédure judiciaire interne et à celle devant la Cour et qui ont été suffisamment prouvés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR tous frais confondus et l’accorde conjointement aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 480 000 EUR (quatre cent quatre-vingt mille euros) pour dommage matériel ; ii. 6 000 EUR (six mille euros), pour préjudice moral et 700 EUR (sept cent euros), pour frais et dépens ; b) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu’il convient d’ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 avril 2009 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président