COMANESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

Secțiunea a treia Cerere nr. 1916/05 prezentată de Virgil COMÁNESCU și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 noiembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamanții, domnul Virgil Comănescu și domnul meu Emilia Comănescu, Stela Comănescu și Camelia Szakal, sunt resortisanți români, care locuiau în Constanța. Primii trei reclamanți au decedat la 27 aprilie 2008, la 15 noiembrie 2005 și, respectiv, la 10 iulie 2006. A treia reclamantă a fost moștenită de primul și ultima reclamantă. După ce și-a exprimat dorința de a continua prezenta procedură după decesul tatălui său, fiul primului reclamant nu a dat niciun răspuns la scrisorile Curții din 1 iunie 2008. iulie 2008 și 30 iunie 2009 care îi solicită să furnizeze un certificat de moștenitor. Guvernul român (atmosferă) este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: După respingerea ca inadmisibilă în 1999 a unei prime acțiuni în revendicare pe motiv că nu a fost îndreptată împotriva statului român, reclamanții au sesizat instanțele cu o a doua acțiune în culpă a unei clădiri (teren și casă) aflate în Constanța și naționalizat mamei lor de autoritățile comuniste în anii 1950. noiembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a dat dreptul la acțiunea reclamanților direcționați împotriva statului român (Ministerul de Finanțe, Ministerul Justiției, Ministerul de Interne), autorităților locale și întreprinderilor însărcinate cu gestionarea domeniului public al societății Conta, considerând că proprietatea a fost naționalizată în mod ilegal. Ultimele pârâte menționate mai sus au făcut apel la această hotărâre, susținând în special că acțiunea în cauză nu a fost introdusă de toți coproprietarii indivizi ai binelui, pe motiv că cei interesați aveau o jumătate de soră, R.G., care se născuse și locuia în Germania. Reclamanții au contestat aplicarea acestui scop de nerecuperare și au susținut că R.G. a fost de acord cu acțiunea lor și că au putut furniza un document scris în acest sens, fără ca ei să prezinte efectiv o astfel de piesă. printr-o decizie din 13 În noiembrie 2000, tribunalul departamental din Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă pe motiv că nu a fost introdusă de toți coproprietarii, și anume toți moștenitorii mamei reclamanților, fostul proprietar al imobilului. Instanța adăuga că nici o piesă nu dovedea că R.G. a renunțat la succesiunea mamei sale. Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii, notând, printre altele, că R.G. nu deținea cetățenia românească pentru a putea moșteni o clădire a cărei proprietate a fost și că nu se opuneau a ceea ce a participat la partajarea bunului în cazul în care instanțele ar decide altfel. La tribunalul din 23 martie 2001, Curtea din Constanța a pronunțat suspendarea procedurii în așteptarea unei cereri administrative de restituire a bunului, făcută de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001. În cele din urmă, părțile interesate au acceptat suspendarea după ce formarea instanței le-a indicat riscurile pe care le prezentau în cazul examinării cu prioritate a procedurii judiciare. Dosarul a fost predat rolului Tribunalului de apel în 2004, la cererea reclamanților, procedura administrativă fiind încă în curs de desfășurare până în prezent. Prin hotărârea definitivă din 8 iunie 2004, instanța de apel din București a confirmat respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă. Cu toate acestea, Curtea a Uniunii Europene a constatat că, în cazul în care Curtea a Uniunii Europene a decis să nu facă obiectul unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene, Curtea a statuat că, în cazul în care Curtea a Curții a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene ar fi trebuit să se pronunțe asupra unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene, Curtea a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene ar fi trebuit să se pronunțe asupra unei hotărâri a Curții a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene în cazul în care Curtea a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia"). au renunțat la succesiunea mamei sale sau au avut un interes legitim și actual, permițându-le, prin excepție, să-și revendice partea lor din dreptul de proprietate asupra avantajului respectiv. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Strein și altele c. România 57001/00, § 26, CEDO 2005 VII) și Lupaș și alții c. România 1434/02, 35370/02 și 1385/03, §§ 45-46, CEDH 2006 XV (extrași)). În redactarea sa în vigoare la momentul respectiv, art. 41 alineatul (2) din Constituție prevedea că proprietatea privată era protejată în mod diferit de titular și că cetățenii străini nu aveau dreptul de a dobândi dreptul de proprietate pe terenuri. De la modificarea sa în 2003, Constituția prevede în art. 44 (2) că cetățenii străini pot beneficia de un drept de proprietate pe teren în conformitate cu condițiile stabilite în tratatele internaționale și de aderare la Uniunea Europeană, pe baza principiului reciprocității și prin moștenire legală. Într-o hotărâre definitivă din 28 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că lipsa dreptului de a achiziționa terenuri în proprietatea unui cetățean străin nu excludea, pentru un cetățean străin, calitatea sa de moștenitor. În esență, dispozițiile și practica internă referitoare la noile cereri Apahideanu c. România 19895/02, § 17, 2 decembrie 2008). GRIEFS 10. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de a avea acces la o instanță din cauza respingerii ca inadmisibilă a acțiunii lor în revendicare, în aplicarea regulii de la . . Ei se plâng, de asemenea, de lipsa de echitate a procedurii în cauză, având în vedere modul în care instanța de apel a suspendat procedura la 23 martie 2001 11. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțin că au fost privați de proprietatea lor prin hotărârea din 8 iunie 2004 a instanței judecătorești din București, care a confirmat respingerea acțiunii în cauză ca inadmisibilă. Curtea este chemată în primul rând să se pronunțe asupra consecințelor decesului primilor trei reclamanți. Aceasta constată că numai fiul primului reclamant și-a exprimat, într-o primă etapă, dorința de a continua prezenta procedură, dar nu a dat niciun răspuns la scrisorile trimise de Curte la 1 iulie 2008 și la 30 iunie 2009, prin depunerea unui certificat de moștenitor în sprijinul cererii sale sau prin justificarea faptului că un astfel de document nu a fost trimis. În aceste condiții și în la . în lipsa oricărui alt motiv care ar putea justifica continuarea examinării cererii în ceea ce privește primii trei solicitanți, Curtea decide să o elimine din rolul său (a se vedea mutatis mutandis) Mora do Vale și alții c. Portugalia (dec.), nr. 53468/99, 6 martie 2003, Derscariu și alții (dec.), nr. 35788/03, 26 august 2008). Griefs din art. 6 alineatul (1) din Convenția 13. Ultima reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza respingerii acțiunii sale în revendicare ca inadmisibilă și declară, de asemenea, că procedura în cauză este inadmisibilă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. 14. În ceea ce privește ingerința în dreptul la un proces, guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauza Lupaș și altele . În plus, acesta subliniază că, spre deosebire de această cauză, în speță, reclamanții cunoșteau datele de contact ale surorii lor RG și au susținut chiar în fața instanțelor interne că aceasta ar fi fost de acord să participe la procedura în revendicare. 15. Ultima recurentă consideră că instanțele ar fi trebuit să țină seama, la respingerea acțiunii sale în temeiul regulii unanimității, că R.G. avea cetățenia germană și că nu dorea să solicite cetățenia română pentru a-și obține partea din moștenire. Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța asupra regulii de unanimitate cerute în mod constant de jurisprudența instanțelor române pentru introducerea unei acțiuni în revendicare a bunurilor indivizionate. Pentru a aprecia dacă a existat sau nu o atingere disproporționată a dreptului de acces la o instanță de judecată, Curtea a examinat, în circumstanțele fiecărei specii, dificultatea pentru persoanele fizice care au identificat toți coproprietarii bunului în cauză și la (cc.), citată anterior, și Costea și alții c. România (dec.), nr. 4113/04, § 20-27, 31 martie 2009). În ultimele două cauze menționate anterior, Curtea a constatat că instanțele naționale nu au epuizat căile de atac interne înainte de a sesiza Curtea, Ö Õill Õy nu a avut dificultăți sau refuzuri, astfel încât să împiedice reclamanții să sesizeze din nou instanțele interne cu privire la o acțiune în revendicare, acțiune imscripbilă, respectând regula unanimității. 17. Prin urmare, rămâne de verificat dacă, în conformitate cu aceste criterii, o nouă acțiune în revendicare ar fi fost inechivocă în speță, într-un punct în care reclamanții au fost exonerați să utilizeze această cale înainte de a sesiza Curtea cu privire la aceasta. 18. Curtea constată că, așa cum a subliniat la , în circumstanțele din speță, identificarea moștenitoarei R.G. și obținerea acordului său pentru a participa la procedura în revendicare nu puneau probleme. Dimpotrivă, în fața instanțelor care au examinat cauza în apel și în ultimă instanță, ultima reclamantă a furnizat datele de contact ale R.G. și a susținut că aceasta își aproba acțiunea. Or, astfel cum a reținut instanța de recurs a Constanței în hotărârea sa din 8 iunie 2004, recurenta nu a făcut nici demersuri în primă instanță, conform dispozițiilor dreptului intern (punctul 9 de mai sus), pentru ca R.G. să participe la procedură, nici nu a dovedit că aceasta a renunțat la succesiunea mamei lor. În plus, ultima reclamantă nici măcar nu a justificat, cu titlu excepțional, un interes legitim pentru ca regula lacunei unanime să nu se aplice în cazul său. În ceea ce privește argumentul său potrivit căruia la interes legitim mai poate justifica o excepție de la regula unanimității. Reamintind că acesta revine în primul rând tribunalelor interne de judecată care au făcut obiectul faptelor și al dreptului intern relevant, Curtea arată că poziția instanței judecătorești de apel apare ca ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru a susține că a existat o dificultate insurmontabilă sau o imposibilitate absolută pentru ca recurenta să respecte regula de lacună unanimă în procedura în cauză în revendicare a bunului în cauză sau într-o nouă acțiune similară ulterioară, pentru a oferi instanțelor interne posibilitatea de a adresa cauza în fond (a se vedea mutatis mutandis) Derscariu și altele (dec.), menționate anterior, și Costea și altele, menționate anterior, § 26.19. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. 20. În ceea ce privește procedura în cauză, având în vedere modul în care instana de apel a instrumentat Tribunalul de Primă Instană din 23 martie 2001 pentru a pronuna suspendarea procedurii, este suficient ca Curtea să constate că judecătorii au supus dezbaterii părților această chestiune și că ultima reclamantă, avertizată cu privire la consecintele alegerii sale, a optat în cele din urmă în favoarea suspendării. 21. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (1) Ultima reclamantă se plânge, de asemenea, că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii sale în revendicare a binelui naționalizat, autoritățile laice au privat de acest bun a doua oară. 23. Or, Curtea a constatat deja că, fără nicio justificare validă, nu a acordat instanțelor interne dreptul de proprietate asupra bunului. În consecință, aceasta trebuie să fie respinsă și pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol în măsura în care aceasta se referă la primii trei reclamanți Declară restul cererii inadmisibile. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

1916/05

présentée par Virgil COMĂNESCU et autres

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 septembre 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 novembre 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M. Virgil Comănescu et M

mes

Emilia Comănescu, Stela Comănescu et Camelia Szakal, sont des ressortissants roumains, qui résidaient à Constanța. Les trois premiers requérants sont décédés respectivement le 27 avril 2008, le 15 novembre 2005 et le 10 juillet 2006. La troisième requérante a été héritée par le premier et la dernière requérante. Après avoir exprimé le 16 juin 2008 son souhait de poursuivre la présente procédure après le décès de son père, le fils du premier requérant n’a donné aucune suite aux lettres de la Cour du 1

er

juillet 2008 et 30 juin 2009 lui sollicitant de fournir un certificat d’héritier. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Après le rejet comme irrecevable en 1999 d’une première action en revendication au motif qu’elle n’avait pas été dirigée contre l’Etat roumain, les requérants saisirent les tribunaux d’une seconde action en revendication d’un immeuble (terrain et maison) sis à Constanta et nationalisé à leur mère par les autorités communistes dans les années 1950. Par un jugement du 13

novembre 2000, le tribunal de première instance de Constanta fit droit à l’action des requérants dirigée contre l’Etat roumain (Ministère des finances, «

le ministère

»), les autorités locales et l’entreprise chargée de gérer le domaine public de Constanta («

la société

R

»), jugeant que l’immeuble avait été nationalisé de manière illégale.

4.

Les dernières défenderesses susmentionnées interjetèrent appel contre ce jugement, faisant valoir notamment que l’action en revendication n’avait pas été introduite par tous les copropriétaires indivisaires du bien litigieux, puisqu’il ressortait du dossier que les intéressés avaient une demi-sœur, R.G., qui était née et vivait en Allemagne. Les requérants contestèrent l’application de cette fin de non-recevoir et firent valoir que R.G. était d’accord avec leur action et qu’ils pouvaient fournir un document écrit en ce sens, sans qu’ils soumettent effectivement une telle pièce. Par une décision du 13

novembre 2000, le tribunal départemental de Constanta rejeta l’action comme irrecevable au motif qu’elle n’avait pas été introduite par tous les copropriétaires, à savoir tous les héritiers de la mère des requérants, ancienne propriétaire de l’immeuble. Le tribunal ajoutait qu’aucune pièce ne prouvait que R.G. ait renoncé à la succession de sa mère. Les requérants formèrent recours contre cette décision, notant, entre autres, que R.G. n’avait pas la citoyenneté roumaine pour pouvoir hériter de l’immeuble litigieux et qu’ils ne s’opposaient pas à ce qu’elle participât au partage du bien si les tribunaux en décidaient autrement.

5.

A l’audience du 23 mars 2001, la cour d’appel de Constanta prononça le sursis de la procédure dans l’attente de l’issue d’une demande administrative de restitution du bien, faite par les requérants en vertu de la loi n

o

10/2001. Les intéressés avaient finalement accepté le sursis après que la formation du jugement leur avait indiqué les risques qu’ils encouraient dans le cas de l’examen en priorité de la procédure judiciaire. Le dossier fut remis au rôle de la cour d’appel en 2004 à la demande des requérants, la procédure administrative étant toujours pendante à ce jour.

6.

Par un arrêt définitif du 8 juin 2004, la cour d’appel de Bucarest confirma le rejet de l’action en revendication comme irrecevable. Indiquant qu’elle ne contestait pas leur qualité d’héritiers ou leur droit de revendiquer le bien litigieux, la cour d’appel retint que les requérants auraient dû, dès la procédure en première instance, demander que leur demi-sœur soit également partie à la procédure et fournir ses coordonnées. Ils ne pouvaient pas soumettre une telle demande en recours et n’avaient pas prouvé que R.G. avait renoncé à la succession de sa mère ou qu’ils avaient un intérêt légitime et actuelle leur permettant, par voie d’exception, de revendiquer leur quote-part du droit de propriété sur l’immeuble litigieux.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

7.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Străin et autres c. Roumanie

(n

o

57001/00, §

26, CEDH 2005

‑

VII) et

Lupaș et autres c. Roumanie

(n

os

1434/02, 35370/02 et 1385/03, §§

45-46, CEDH 2006

‑

XV (extraits)).

8.

Dans sa rédaction en vigueur à l’époque de faits, l’article 41 (2) de la Constitution prévoyait que la propriété privée était protégé indifféremment du titulaire et que les citoyens étrangers n’avaient pas le droit d’acquérir le droit de propriété sur des terrains. Depuis sa modification en 2003, la Constitution prévoit dans son article 44 (2) que les citoyens étrangers peuvent bénéficier d’un droit de propriété sur des terrains selon les conditions fixées dans des traités internationaux et d’adhésion à l’Union européenne, sur la base du principe de la réciprocité, et par héritage légal. Dans un arrêt définitif du 28 mai 2004, la Haute Cour de cassation et de justice a jugé que l’absence du droit d’acquérir des terrains en propriété n’excluait pas, pour un citoyen étranger, sa qualité d’héritier.

9.

L’essentiel des dispositions et de la pratique internes concernant les «

nouvelles demandes

» formulées dans une procédure au stade de l’appel est résumé dans l’affaire

Apahideanu c. Roumanie

(n

o

19895/02, § 17, 2

décembre 2008).

GRIEFS

10.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la violation de leur droit d’accès à un tribunal en raison du rejet comme irrecevable de leur action en revendication, en application de la règle de l’unanimité. Ils se plaignent aussi du défaut d’équité de la procédure en question, vu la manière dont la cour d’appel a suspendu la procédure le 23

mars 2001.

11.

Sur la base de l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants allèguent avoir été privés de leur bien par l’arrêt du 8 juin 2004 de la cour d’appel de Bucarest qui a confirmé le rejet de l’action en revendication comme irrecevable.

EN DROIT

A.

Question préliminaire

12.

La Cour est d’abord appelée à statuer sur les conséquences du décès des trois premiers requérants. Elle constate que seul le fils du premier requérant a exprimé, dans un premier temps, son souhait de continuer la présente procédure, mais qu’il n’a pas donné aucune suite aux lettres que la Cour lui a envoyées le 1

er

juillet 2008 et le 30 juin 2009, en soumettant un certificat d’héritier à l’appui de sa demande ou en justifiant le défaut d’envoi d’un tel document. Dans ces conditions, et en l’absence de tout autre motif pouvant justifier la poursuite de l’examen de la requête en ce qui concerne les trois premiers requérants, la Cour décide de rayer celle-ci du rôle à leur égard (voir,

mutatis mutandis

,

Mora do Vale et autres c. Portugal

(déc.), n

o

53468/99, 6

mars 2003, et

Derscariu et autres c. Roumanie

(déc.), n

o

35788/03, 26 août 2008).

B.

Griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

13.

La dernière requérante se plaint de la violation de son droit d’accès à un tribunal en raison du rejet de son action en revendication comme irrecevable et allègue aussi l’iniquité de la procédure en cause. Elle invoque l’article

6

§

1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.

»

14.

S’agissant de l’ingérence dans le droit à l’accès à un tribunal, le Gouvernement réitère les arguments présentés précédemment dans l’affaire

Lupaș et autres

. En outre, il souligne qu’à la différence de cette affaire, en l’espèce les requérants connaissaient les coordonnées de leur sœur R.G. et avaient même soutenu devant les tribunaux internes que celle-ci aurait été d’accord de participer à la procédure en revendication.

15.

La dernière requérante considère que les tribunaux auraient dû tenir compte, lors du rejet de son action en application de la règle de l’unanimité, que R.G. avait la nationalité allemande et qu’elle ne souhaitait pas demander la nationalité roumaine pour obtenir sa part de l’héritage litigieux.

16.

La Cour a déjà eu l’occasion de se prononcer sur la règle de l’unanimité requise de manière constante par la jurisprudence des tribunaux roumains pour l’introduction d’une action en revendication des biens indivis. Pour apprécier s’il y a eu ou pas atteinte disproportionnée au droit d’accès à un tribunal, la Cour a examiné, dans les circonstances de chaque espèce, la difficulté pour les requérants d’identifier tous les copropriétaires du bien en cause et l’éventuel refus opposé par l’un de ces derniers à l’action en revendication (

Lupaș et autres

, précité, §§ 73 et 76

;

Derscariu et autres

(déc.), précitée, et

Costea et autres c. Roumanie

(déc.), n

o

4113/04, §§ 20-27, 31 mars 2009). Dans les deux dernières affaires précitées, la Cour a constaté que les requérants n’avaient pas épuisé les voies de recours internes avant de saisir la Cour, puisqu’il n’y avait pas de difficultés ou de refus tels que susmentionnés empêchant les requérants de saisir à nouveau les tribunaux internes d’une action en revendication, action imprescriptible, en respectant la règle de l’unanimité.

17.

Reste donc à vérifier si, selon ces critères, une nouvelle action en revendication aurait été ineffective en l’espèce à un point tel que les requérants eussent été exemptés d’utiliser cette voie avant de saisir la Cour de leur grief.

18.

La Cour note que, comme le Gouvernement l’a souligné et à la différence de l’affaire

Lupaș et autres

, dans les circonstances de l’espèce l’identification de l’héritière R.G. et l’obtention de son accord pour participer à la procédure en revendication ne posaient aucun problème. Au

contraire, devant les juridictions ayant examiné l’affaire en appel et en dernier ressort, la dernière requérante a fourni les coordonnées de R.G. et a soutenu que celle-ci approuvait son action. Or, tel que l’a retenu la cour d’appel de Constanta dans son arrêt du 8 juin 2004, la requérante n’a ni fait des démarches en première instance, comme prévu par le droit interne (paragraphe 9 ci-dessus), pour que R.G. participe à la procédure, ni prouvé que celle-ci ait renoncé à la succession de leur mère. En outre, la dernière requérante n’avait même pas justifié, à titre d’exception, un intérêt légitime à ce que la règle de l’unanimité ne s’applique pas dans son cas. Quant à son argument selon lequel l’obstacle tenait au fait que R.G. n’avait pas la nationalité roumaine, la Cour observe qu’il découle des motifs de l’arrêt précité que la cour d’appel n’a pas retenu un tel argument en tant qu’

«

intérêt légitime

» susceptible de justifier une exception à la règle de l’unanimité. Rappelant qu’il incombe d’abord aux tribunaux internes d’interpréter les faits et le droit interne pertinents, la Cour relève que la position de la cour d’appel apparaît comme dépourvue d’arbitraire, étant appuyée par le droit et la jurisprudence internes, surtout qu’il s’agissait en l’espèce d’un immeuble composé d’un terrain et d’une maison (paragraphe 8 ci-dessus). Rien ne permet dès lors de soutenir qu’il y avait une difficulté insurmontable ou une impossibilité absolue pour que la requérante respecte la règle de l’unanimité dans la procédure en question en revendication du bien litigieux ou dans une nouvelle action similaire postérieure, pour donner aux tribunaux internes l’opportunité d’examiner l’affaire au fond (voir,

mutatis mutandis

,

Derscariu et autres

(déc.), précitée, et

Costea et autres

, précitée, § 26).

19.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1 et

4 de la Convention.

20.

Quant à l’iniquité alléguée de la procédure en cause en raison de la manière dont la cour d’appel a procédé à l’audience du 23 mars 2001 pour prononcer le sursis de la procédure, il suffit à la Cour de constater que les juges ont soumis au débat des parties cette question et que la dernière requérante, mise en garde quant aux conséquences de son choix, a finalement opté en faveur du sursis.

21.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

C.

Grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

22.

Sur la base de l’article 1 du Protocole n

o

1, la dernière requérante se plaint aussi du fait que, par le rejet comme irrecevable de son action en revendication du bien nationalisé, les autorités l’ont privée une seconde fois de ce bien.

23.

Or la Cour a déjà constaté que, sans aucune justification valable, l’intéressée n’a pas donné aux tribunaux internes l’opportunité d’examiner au fond ses prétentions quant au droit de propriété sur le bien litigieux.

Il s’ensuit que ce grief doit lui-aussi être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle pour autant qu’elle concerne les

trois premiers requérants

;

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président