SAVULESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

07.04.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

SAVULESCU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71838/01 prezentate de Maria SĂVULESCU și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 aprilie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători; și de Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 mai 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Gheorghe Săvulescu, sunt resortisanți români născuți în 1921, 1959 și, respectiv, 1957 și își au reședința în București. Guvernul român ( Acțiune în revendicare imobiliară La 6 mai 1996, reclamanții au introdus împotriva Consiliului Municipal din București o acțiune în restituire a unui teren de 78, care fusese expropriat prin Decretul nr. 42 din 22 februarie 1989 al Consiliului de Stat. Această parcelă de 78 nu era individualizată, ci reprezenta o cotă Individual de o treime din suprafața totală a unui teren, cota pe care reclamanții au considerat că ar trebui să o revină în temeiul unui contract de vânzare încheiat în 1986. 1996, Hotărârea Generală pentru Lânganism și Amenajarea Teritoriului Primăriei din București a răspuns Tribunalului de Primă Instanță din București că terenul în cauză făcea parte dintr-o zonă pentru care fusese aprobat un proiect de construcție a unui ansamblu de clădiri din București prin Decretul nr. 14 din 9 iunie 1989. De asemenea, Comisia a precizat că programul imobiliar nu era încă finalizat. Prin hotărârea din 13 decembrie 1996, tribunalul a primit acțiunea reclamanților. El a constatat că bunul în litigiu fusese expropriat în mod ilegal de decretul nr. 42 din 22 februarie 1989, foștii proprietari care nu se încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplica măsura de expropriere. Pe baza informațiilor furnizate de primăria din București, tribunalul a constatat, de asemenea, că scopul pentru care terenul fusese expropriat nu a fost atins din moment ce acest teren nu a fost utilizat de la expropriere și că nici un program imobiliar nu a fost finalizat. În consecință, el a ordonat Consiliului Primăria Bucureștiului să-i pună pe reclamanți în posesia terenului în litigiu. Nici o parte care a făcut apel, această hotărâre a devenit definitivă la martie 1997. Derulați în vederea executării sentinței din 13 decembrie 1996 printr-o decizie din 14 aprilie 1997, primarul București a ordonat serviciilor competente ale primăriei, în temeiul hotărârii definitive din 13 decembrie 1996, restituirea terenului în litigiu de 78 la reclamanți și radierea dreptului de proprietate asupra statului în registrul funciar. Printr-o scrisoare din 15 iulie 1997, Hotărârea Generală pentru urbanism și amenajarea teritoriului primăriei București a informat que que quelle nu a putut executa decizia din 14 aprilie 1997, în măsura în care terenul în cauză fusese alocat construcției unei clădiri de locuit în temeiul unui program de urbanism aprobat prin Decizia nr. 56, adoptată la 18 aprilie 1996, de Consiliul municipal București, și în care trei până la patru etaje ale clădirii în cauză erau deja construite. În plus, reiese dintr-o scrisoare a primăriei din București adresată agentului de la guvernul că construirea blocului de apartamente nr 57 pe teren restituit reclamanților a început în 1987, cu lucrările de fundație. Aceste lucrări, arestate în 1990, au fost reluate la 17 septembrie 1996. 14 august 1997, antreprenorul U. a fost însărcinat să le execute. La 7 iunie 1999, un aprod de la Tribunalul de Primă Instanță din București însărcinat cu executarea hotărârii definitive din 13 decembrie 1996, s-a dus pe teren, însoțit de reclamanți. În procesul verbal întocmit cu această ocazie, el a menționat că întreaga suprafață a în cadrul căreia Tribunalul a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților era ocupată de o construcție de opt etaje cu destinație locativă, care fusese ridicată pe un teren care cuprindea parcela restituită reclamanților. El a precizat că, întrucât această construcție era finalizată, aceasta făcea imposibilă executarea hotărârii menționate anterior. La 14 iunie 1999, reclamanții au depus o cerere de revizuire a hotărârii din 13 decembrie 1996 în fața Tribunalului de Primă Instanță. Instanța din București. Ei se bazau pe art. 322 3 din Codul de procedură civilă (CPC), conform căruia partea interesată poate solicita revizuirea unei decizii definitive în cazul în care obiectul instanței de judecată nu mai există. Pe baza procesului-verbal întocmit de executor la data de 7 iunie 1999, ei susțineau că există o imposibilitate absolută de executare a hotărârii menționate, ținând cont de construcția care fusese ridicată și care ocupa terenul lor, și cereau ca inculpații să fie condamnați să le plătească, în schimbul pierderii de spătar a terenului lor, echivalentul valorii sale. 11. Cererea lor a fost respinsă printr-o hotărâre din 20 ianuarie. 2000. Într-adevăr, instanța a arătat că dispariția unui bun, condiționată în mod expres în temeiul articolului 322 3 din CPC, care constituia temeiul legal al acțiunii reclamanților, viza dispariția sa fizică și nu, prin extensie, la alte situații în care proprietatea continuă să existe. El concluzionează că situația indicată de Reclamanții pentru a justifica executarea nu corespundeau situației prevăzute la art. 322 alineatele (3) și (3) din CPC, bunul în cauză continuând să existe, și anume faptul că a fost ocupat în prezent de o clădire. Instanța a indicat, de asemenea, reclamanților calea unei acțiuni în curs de aderare în proprietate artificială, în temeiul articolului 494 din Codul civil. 12. La apelul și recursul reclamanților, hotărârea din 20 ianuarie 2000 a fost confirmată, la 25 mai și, respectiv, la 8 decembrie 2000, prin hotărârile Tribunalului din București și ale Curții Supreme de Justiție. 13. Instanțele nu au inițiat acțiunea în acțiune în acțiune imobiliară decât le-au recomandat atât instanța de primă instanță din București, cât și instanțele care au confirmat hotărârea acestei instanțe în urma cererii de revizuire depuse de reclamanți. Dreptul și practica internă relevante Codul civil 14. În ceea ce privește construcțiile ridicate pe un teren al cărui producător nu este proprietar (art. 494), Codul civil român prevede că proprietatea principală este terenul și că, prin acțiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției care a fost construită acolo (suprafața solo cedită). ) Proprietarul terenului se află atunci în fața diferitelor opțiuni în funcție de faptul că producătorul este de bună-credință sau de rea-credință în cazul în care constructorul este de rea-credință, proprietarul terenului este în măsură să ceară constructorului să dezamorseze sau să distrugă cladire pe cheltuiala sa, fie de a pastra cladirea construita pe teren, caz in care, pe aceasta, el achizitioneaza un drept de proprietate in cazul in care constructorul este de buna credinta, proprietarul terenului devine, pe cale de accesiune, proprietarul cladirii construite pe teren, fara a putea solicita demolarea terenului. În orice caz, proprietarul terenului care păstrează construcția are obligația de a rambursa constructorului costul materiei prime și al forței de muncă sau de a-i plăti, în cazul în care producătorul este de bună credință, echivalentul surplusului de valoare al terenului său. 15. Dispozițiile codului civil relevant în acest caz sunt formulate după cum urmează art. 492 Toate construcțiile (...) sau lucrările realizate pe un teren sunt considerate ca fiind realizate de proprietarul terenului cu propriile sale mijloace și ca aparținând acestuia, până la proba contrarie. art. 494 Dacă... construcțiile și lucrările au fost realizate pe un teren de către o terță parte cu materialele sale, proprietarul terenului le poate păstra pentru el sau îl poate obliga pe terț să le scoată. Dacă proprietarul terenului solicită scoaterea clădirilor, costurile sunt suportate de cel de-al treilea producător; acesta poate chiar, conform să fie condamnat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate proprietarului terenului. Dacă proprietarul dorește să păstreze pentru el clădirile, el este obligat să ramburseze constructorului costul materialelor și al forței de muncă (...) Cu toate acestea, dacă construcțiile au fost făcute de o treime de bună credință, proprietarul terenului nu va putea să-i ceară să-și dezamorseze construcțiile. Cu toate acestea, [...] va fi obligat fie să ramburseze părții terțe costul materiei prime și al forței de muncă, fie să-i plătească o sumă echivalentă cu surplusul de valoare al terenului său. Codul de procedură civilă art. 322 Revizuirea unei hotărâri (...) poate fi solicitată (...) în cazul în care obiectul litigiului nu mai există; (...) Doctrina și practica națională relevantă 16. Din practica instanțelor interne rezultă că, în cazul în care proprietarul terenului alege să păstreze construcția în conformitate cu art. 494 din codul civil, constructorul poate să se prevaleze de dreptul de reținere asupra construcției pe care a construit-o pe un teren care nu îi aparținea, până la plata integrală a prejudiciilor la care este ținut proprietarul terenului. 17. În ipoteza în care o parte a construcției intră pe teren aparținând constructorului și ocupă terenul vecin, fosta instanță supremă a recomandat instanțelor naționale sesizate de proprietarul terenului să acționeze în acțiune în acțiune în acțiune în acțiune în acțiune imobiliară bazată pe art. 494 din Codul civil să caute, pe cât posibil, un echilibru corect între interesele concurente în joc. Astfel, instanțele ar trebui să analizeze condițiile în care s-a realizat construcția și dacă construcția a produs un prejudiciu efectiv și semnificativ asupra proprietarului terenului în cazul în care cererea proprietarului terenului n a fost echivalentă cu un abuz de drept, având în vedere eventuala sa pasivitate în timpul lucrărilor și introducerea opoziiei sale într-un moment în care, la sfârșitul lucrărilor realizate, acesta ar putea profita de situaia creată astfel pentru a obine avantaje ilicite nu ar fi mai economic de a obliga proprietarul construcției să plătească proprietarului terenului o reparație echitabilă pentru terenul ocupat decât să oblige constructorul să demoleze construcția. 18. Doctrina recomandă, de asemenea, în ipoteza menționată la punctul 17 de mai sus, luarea în considerare, de către instanțele naționale învestite cu acțiuni în curs de aderare a proprietății, a tuturor soluțiilor care ar permite soluționarea conflictului dintre interesele concurente ale proprietarului terenului și ale proprietarului construcției. Aceasta consideră că o posibilă soluție care ar consta în recunoașterea, în favoarea constructorului, a dreptului de proprietate pe o mică parcelă din apropiere ocupată de construcția sa ar trebui să fie însoțită de o despăgubire în favoarea proprietarului terenului, compensație a cărei valoare va trebui stabilită de instanță pe baza unei competențe și/sau a unor dovezi care să indice valoarea de piață a terenului pierdut [1] GRIEF 19. Invocând articolul din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza interpretării date la art. 322 din CPC de către instanțe național sesizate cu cererea de revizuire a unei hotărâri definitive, susținând că această interpretare i-a împiedicat să obțină despăgubiri pentru pierderea terenului pe care au fost recunoscuți ca proprietari. Guvernul exclude cererea din mai multe motive. În primul rând, acesta susține că reclamanții au omis să își introducă cererea în termen de șase luni de la 19 martie 1997, data la care hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din București, care a condus la situația în litigiu pentru că a făcut o evaluare eronată a circumstanțelor din speță, a devenit definitivă. 21. Guvernul consideră apoi că reclamanții au omis să sesizeze instanțele naționale cu privire la o acțiune în acțiune în acțiune în acțiune imobiliară întemeiată pe art. 494 din Codul civil În opinia sa, această acțiune le-ar fi permis fie să ceară să devină proprietari ai construcției, fie, în cazul în care nu ar fi dorit să păstreze construcția, să ceară despăgubiri pentru pierderea terenului lor. Guvernul este de părere că această a doua soluție, care este susținută de doctrina (punctul 18 de mai sus) și care, deși nu este prevăzută de legislație, reprezintă în practică o aplicare a principiilor generale de drept, permite să nu se agraveze situația unui proprietar al cărui patrimoniu ar trebui să suporte o datorie semnificativă față de un constructor de bună credință. Potrivit guvernului, aceasta constituie un răspuns coerent din punct de vedere economic la conflictul de interese în joc, și anume interesul proprietarului terenului și al proprietarului construcției. 22. Reclamanții luptă împotriva acestor teze. Ei consideră că, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din București din 13 decembrie 1996 fiind favorabil acestora, o acțiune în acțiune în acțiune imobiliară nu le-ar fi permis să-și redreseze acțiunile, din moment ce nu dispuneau de resursele financiare necesare pentru această rambursare către constructor a costului materiei prime și al forței de muncă sau a plății către acesta a unei sume echivalente cu valoarea excedentară a terenului său. 23. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 1 din Convenție că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Când încălcarea constă într-o situație continuă, termenul de șase luni începe să curgă numai în momentul în care această situație continuă se încheie (a se vedea, mutatis mutandis Hornsby c. Grecia 35, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-II și Marinakos c. Grecia (dec.) n 49282/99, 29 martie 2000). În speță, în cazul în care reclamanții se bucură de dreptul lor de proprietate pe teren pe care li s-a recunoscut un drept de proprietate prin hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 13 decembrie 1996, se pare că se află într-o astfel de situație continuă. Simplul fapt că hotărârea în cauză a fost pronunțată în termen de șase luni nu poate fi primit. În orice caz, Curtea nu poate să reamintească mai mult această primă excepție invocată de guvern, cererea fiind inadmisibilă din motivele expuse mai jos 24. Reclamanții susțin că interpretarea dată de instanțele naționale dispozițiilor dreptului intern care constituiau temeiul juridic al cererii lor de revizuire i-a împiedicat să obțină despăgubiri pentru pierderea terenului pe care aceștia au fost recunoscuți ca proprietari. Curtea amintește că nu îi revine, în general, obligația de a cunoaște erori de fapt sau de drept care se presupune că sunt săvârșite de o instanță internă (a se vedea, printre altele, Garcίa Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I), interpretarea legislației interne care se aplică în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor (Coeme altele c. Belgia, 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 115, CEDO 2000-VII. În acest caz, Comisia constată că instanțele care au făcut obiectul cererii de revizuire a reclamanților au constatat că terenul care face obiectul litigiului nu a dispărut fizic și că, prin urmare, cerințele necesare pentru admisibilitatea acestei căi de atac extraordinare nu erau îndeplinite. Aceasta nu se numără printre motivele prezentate de instanțele naționale nici o formă de aspect de mai sus sau derbitrar. 25. Cu condiția ca reclamanții să fi căutat prin acțiunea lor în revizie să obțină compensații din partea constructorului de la mailuri pentru pierderea prerogativelor lor de proprietari pe teren în litigiu, Guvernul consideră că a fost îndreptățit să obțină o rejudecare din partea constructorului prin acțiune în acțiune în acțiune în acțiune în acțiune în acțiune împotriva constructorului. 26. În această privință, Curtea constată că, astfel cum este reglementată de lege, o astfel de cale ar fi permis reclamanților să solicite în fața instanțelor naționale să i se recunoască calitatea de proprietari ai construcției pe teritoriul lor, prin despăgubirea producătorului. Cu toate acestea, Curtea este conștientă de faptul că mai exact, dat fiind că este vorba despre o clădire cu mai multe etaje, valoarea forței de muncă și a materiei prime investite de constructorul Cu toate acestea, atunci când o parte dintr-o clădire intră pe terenul constructorului și ocupă terenul vecin, ceea ce pare a fi cazul în această specie, practica națională și doctrina au recunoscut, de asemenea, în favoarea proprietarului terenului lezat un drept de a obține despăgubiri din partea constructorului pentru a compensa pierderea parțială sau totală a terenului său (punctele 17 De altfel, Curtea arată că instanțele naționale înseși, sesizate cu cererea în curs de revizuire a reclamanților, le-au indicat calea la care se referă guvernul (punctul 11 în fine de mai sus). 28. În cele din urmă, prin examinarea practicii naționale relevante, Curtea constată că, în cazul în care reclamanții ar fi sesizat instanțele naționale cu privire la o cerere de aderare imobiliară, ar fi incomodat aceste tribunale din .d. să examineze condițiile în care a fost realizată construcția, să stabilească dacă aceasta ar fi produs un prejudiciu efectiv și apreciabil și, dacă este cazul, să verifice, ținând seama de pasivitatea reclamanților în timpul lucrărilor, dacă a existat un abuz de drept (punctul 17 de mai sus). Curtea consideră că instanțele naționale sunt, cu siguranță, cele mai în măsură să efectueze o astfel de cântărire a intereselor concurente. Aceasta nu identifică niciun element care ar împiedica judecătorii naționali să plătească reclamanților o despăgubire care să țină seama de valoarea de piață a terenului, o soluție pe care reclamanții au vizat-o atât prin procedura în revizie cât și prin procedura în fața Curții și care, având în vedere circumstanțele din speță, pare a fi o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul suferit de solicitanți. 29. Având în vedere aceste elemente și reamintind jurisprudența sa constantă conform căreia un solicitant trebuie să fi făcut uz de o utilizare normală a căilor de atac susceptibile de a fi eficiente, suficiente și accesibile (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 19 martie 1991, seria 200, p. 18, § 34, și Hotărârea din 16 septembrie 1996, Rec. 1996-IV, p. 1210, § 66), Curtea arată că inculpații nu au exercitat calea de atac internă utilă și eficientă care le-ar fi permis să obțină o redresare directă a acțiunilor lor la nivel național, în timp ce o astfel de cale exista în dreptul intern, le era accesibilă și, în plus, le fusese indicată în mod expres de instanțele naționale. 30. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevell modulier Președinte [1] L. Pop, L. Harosa, p. 272; V. Stoica, vol. II, p. 313-35; C. Bîrsan, Drept Civil, Drepturile principale Edițiile Hamangiu, pp. 317-318.