Secțiunea a treia Cerere nr. 12161/05 prezentată de Alexandru SAVU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 ianuarie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 noiembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Alexandru Sauvu, este un resortisant român, născut în 1945 și rezident în Calărași. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La acțiune în împărțire succesorală În 1957, părinții reclamantului achiziționaseră 1293 m În 1966, S.P., unul dintre cei șapte frați ai reclamantului, a construit o casă pe acest teren. În 1995, terenul a fost revendicat de S.P. printr-o decizie definitivă din iunie 1996, pronunțată de tribunalul departamental din Calărași, S.P. a fost recunoscut proprietar al unei fișiere de 1 000 m. Tribunalul de Primă Instanță din Calerași a primit acțiunea în comun succesorală introdusă de dl Paul Sauvu și de reclamant împotriva fraților lor. Tribunalul i-a atribuit domnului Paul Sauvu o parcelă de 293 , care reprezenta restul terenului de 1 293 . În același timp, el a pus în sarcina sa plata unei sume de 5 143 175 lei românești (ROL) în favoarea fiecăruia dintre frații săi, inclusiv a reclamantului. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 6 iunie 2002 a instanței de apel din București. La 7 august 2003, dl Paul Sauvu a luat în posesie terenul 293 m și a plătit sulta datorată reclamantului, în executarea hotărârii definitive din 6 noiembrie 2001, citată anterior. Cu privire la o acțiune în anulare formulată de procurorul general al României în conformitate cu art. 330 (2) din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție, printr-o hotărâre din 31 martie 2004, a pronunțat hotărârea definitivă din 6 martie 2004 noiembrie 2001 și hotărârea din 6 iunie 2002 menționate anterior și, pe fond, a respins acțiunea în împărțire succesorală a terenului, ca fiind nefondată. Ea a considerat că parcela în litigiu de 293 m nu ar fi trebuit să fie inclusă în masa succesorală care urmează să fie împărțită. Printr-o decizie din 24 iulie 2007, Tribunalul de Primă Instanță din Calărași a ordonat reclamantului să restituie sulta care i-a fost plătită de fratele său Paul Sauvu. Această decizie a fost confirmată în ultimă instanță de instanța de apel din București, la 27 mai 2008. 10/2001 de instituire a unei proceduri administrative de restituire a imobilelor naționalizate, reclamantul împreună cu șase dintre frații săi, cu excepția S.P., a solicitat comunei Calărași să i se atribuie terenul de 1 293 m2 care le aparținea părinților lor. 10. Prin hotărârea din 14 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat o hotărâre din 31 martie 2003, a tribunalului departamental din Calărași, care aducea atingere pretențiilor acestora pe reclamant și pe celelalte părți solicitante, din cauza faptului că terenul solicitat aparținea S.P. și, de asemenea, din cauza aplicabilității line a Legii nr. 10/2001. GrieFS 11. În acest sens, reclamantul invocă art. 6 din Convenția nr. 12 și art. 1 din Protocolul nr. 12 în formularul de cerere semnat la 18 februarie 2005, reclamantul denunța, de asemenea, o eroare gravă prin care a fost primită acțiunea în anulare. Cu privire la hotărârea din 31 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma acțiunii în anulare formulate de procurorul general. 13. În urma comunicării cererii, în observațiile sale din 11 martie 2004 În ianuarie 2008 privind admisibilitatea și fondul cauzei, reclamantul precizează că cererea sa are ca obiect exclusiv dreptul de a obține restituirea în natură a terenului naționalizat, purtată de Hotărârea din 14 octombrie 2004 menționată anterior. De asemenea, precizează că Hotărârea din 31 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul cererii adresate Curții de către fratele său, Paul Salva (a se vedea Savu c. România, nr 19982/04, 4 noiembrie 2008). În februarie 2005, comunicarea s-a referit în principal la problema anulării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea reclamantului, recunoscându-i dreptul de creanță, aflat sub incidența art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 15. Ianuarie 2008 privind admisibilitatea și fondul cauzei, reclamantul a solicitat Curții să examineze cererea sa numai în ceea ce privește respingerea prin hotărârea din 14 ianuarie 2008 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acțiunii sale care tindea să restituie terenul naționalizat, susținând că nu intenționa să sesizeze Curtea cu privire la anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive pronunțate la 6 iunie 2002. 16. Având în vedere cererea reclamantului și faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În fine, Curtea își va limita analiza doar la obiecțiunile menținute de reclamant (a se vedea Pentia c. România (dec.), nr. 57539/00, 23 martie 2006 și mutatis mutandis Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [C], nr. 39794/98, § 54-55, CEDH 2002 VII). Cu privire la obiecțiunile întemeiate pe încălcarea articolelor 6 și 1 din Protocolul nr. 1 din cauza rezultatului procedurii încheiate prin hotărârea din 14 octombrie 200417, Curtea amintește că, în principiu, revine instanțelor naționale de a aprecia elementele colectate de acestea. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria apreciere a elementelor de probă cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I și Nichifor c. România, (dec.) n 62276/00, 14 mai 2002). Sarcina organelor convenției constă în a verifica dacă procedura în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil. 18. Curtea constată că, în fața instanțelor interne, reclamantul și-a putut prezenta argumentele și a prezentat dovezi. În decizia sa definitivă din 14 octombrie 2004, prin care se confirmă hotărârile instanțelor inferioare, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a exonerat pe reclamant de pretențiile sale, deoarece terenul solicitat aparținea S.P. și, de asemenea, datorită faptului că nu se aplică Legea nr. 10/2001. În plus, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, noțiunea de "bunuri" din art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1 poate acoperi atât bunuri în prezent, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Pe de altă parte, speranța de a vedea supraviețuirea unui vechi drept de proprietate pe care îl are este de mult timp imposibil de a-și exercita efectiv nu poate fi considerată ca fiind un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (Nichifor menționat anterior). 20. În speță, Curtea constată că reclamantul a depus o cerere de restituire întemeiată pe legea nr. 10/2001. Astfel, scopul său era de a obține un drept de proprietate pe un teren care, deși a fost al unei persoane pe care a moștenit-o, nu se afla, în momentul cererii de restituire, în patrimoniul său. Prin urmare, procedura nu se referea la un bun actual Speranță legitimă mai mult decât obținerea restituirii terenului în cauză în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea nu percepe niciun element de natură să-l facă să creadă că încheierea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 14 octombrie 2004 era arbitrară sau contrară dispozițiilor dreptului intern aplicate de aceasta. Curtea concluzionează că reclamantul nu putea avea o speranță legitimă Prin urmare, reclamantul nu deține un mai mare decât cel prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 3307/96, CEDH 2000 XII) 22. Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în conformitate cu articolul Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine din rol partea din cererea privind anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la 31 martie 2004 o decizie definitivă de recunoaștere a unei creanțe a reclamantului Declară restul cererii inadmisibile. Stanley Naismith Josep Casadevall Președinte adjunct
Requête n
o
12161/05
présentée par Alexandru SAVU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 janvier 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président
,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges
,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 novembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alexandru Savu, est un ressortissant roumain, né en 1945 et résidant à Călărași. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
L’action en partage successoral
3.
En 1957, les parents du requérant avaient acheté 1
293 m
2
de terrain. Ce terrain fut nationalisé dans les années 1960. En 1966, S.P., un des sept frères du requérant, édifia une maison sur ce terrain.
4.
En 1995,
le terrain fut revendiqué par S.P. Par une décision définitive de juin 1996, rendue par le tribunal départemental de Călărași, S.P. fut reconnu propriétaire d’une parcelle de 1
000 m
2
du terrain ayant appartenu à ses parents avant sa nationalisation.
5.
Par un jugement du 6 novembre 2001, le tribunal de première instance de Călărași accueillit l’action en partage successoral introduite par M. Paul Savu et par le requérant, contre leurs frères. Le tribunal attribua à M. Paul Savu une parcelle de 293
m
2
, qui représentait le restant du terrain de 1
293
m
2
ayant appartenu à leurs parents. En même temps, il mit à sa charge le paiement d’une soulte d’un montant de 5
143
175 lei roumains (ROL) en faveur de chacun de ses frères, y compris du requérant. Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 6 juin 2002 de la cour d’appel de Bucarest.
6.
Le 7 août 2003, M. Paul Savu prit possession du terrain de 293 m
2
et paya la soulte due au requérant, en exécution du jugement définitif du 6
novembre 2001, précité.
7.
Sur un recours en annulation formé par le procureur général de la Roumanie en vertu de l’article 330 (2) du code de procédure civile, la Cour suprême de justice, par un arrêt du 31
mars 2004, cassa le jugement définitif du 6
novembre 2001 et l’arrêt du 6 juin 2002 précités et, sur le fond, rejeta l’action en partage successoral du terrain, comme mal fondée. Elle jugea que la parcelle litigieuse de 293 m
2
n’aurait pas dû être comprise dans la masse successorale à partager.
8.
Par une décision du 24 juillet 2007, le tribunal de première instance de Călărași ordonna au requérant de restituer la soulte qui lui avait été versée par son frère Paul Savu. Cette décision fut confirmée en dernier ressort par la cour d’appel de Bucarest, le 27 mai 2008.
B.
L’action fondée sur la loi n
o
10/2001
9.
Se fondant sur la loi n
o
10/2001 instaurant une procédure administrative de restitution des immeubles nationalisés, le requérant conjointement à six de ses frères, à l’exception de S.P., demanda à la commune de Călărași de se voir attribuer le terrain de 1 293 m² ayant appartenu à leurs parents.
10.
Par un arrêt du 14 octobre 2004, la Haute Cour de Cassation et de Justice confirma un jugement du 31 mars 2003, du tribunal départemental de Călărași, qui déboutait de leurs prétentions le requérant et les autres parties demanderesses, en raison du fait que le terrain réclamé appartenait à S.P. et aussi en raison de l’inapplicabilité de la loi n
o
10/2001.
11.
Le requérant se plaint de l’issue de la procédure définitivement tranchée par l’arrêt de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 14
octobre 2004. Il invoque à cet égard les articles 6 de la Convention et 1
du Protocole n
o
1.
12.
Dans son formulaire de requête, signé le 18 février 2005, le requérant dénonçait également «
une erreur grave par laquelle le recours en annulation avait été accueilli
», se référant à l’arrêt du 31
mars 2004 rendu par la Haute Cour de Cassation et de Justice, à la suite du recours en annulation formé par le procureur général.
13.
Suite à la communication de la requête, dans ses observations du 11
janvier 2008 sur la recevabilité et le fond de l’affaire, le requérant précise que sa requête a pour objet exclusivement l’atteinte alléguée à son droit d’obtenir la restitution en nature du terrain nationalisé, portée par l’arrêt du 14
octobre 2004 précité.
Il précise également que l’arrêt du 31
mars 2004 rendu par la Haute Cour de Cassation et de Justice a fait l’objet de la requête portée devant la Cour par son frère, Paul Savu (voir
Savu c. Roumanie
, n
o
19982/04, 4
novembre
2008).
A.
Observations préliminaires
14.
La Cour note que la requête a été communiquée sur la base des griefs soulevés au moins en substance par le requérant dans sa requête introductive du 18
février 2005. La communication portait pour l’essentiel sur la question de l’annulation par la Haute Cour de Cassation et de Justice d’une décision définitive rendue en faveur du requérant, lui reconnaissant un droit de créance, examinée sous l’angle des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
15.
Dans ses observations du 11
janvier 2008 sur la recevabilité et le fond de l’affaire, le requérant a demandé à la Cour d’examiner sa requête uniquement au regard du rejet par l’arrêt du 14
octobre 2004 de la Haute Cour de Cassation et de Justice, de son action qui tendait à la restitution du terrain nationalisé, arguant qu’il n’entendait pas saisir la Cour au titre de l’annulation par la Haute Cour de Cassation et de Justice de la décision définitive rendue le 6 juin 2002.
16.
Compte tenu de la demande du requérant et du fait qu’aucune circonstance relevant de l’article 37 § 1
in fine
n’exige la poursuite de l’examen des griefs en question, la Cour bornera son analyse aux seuls griefs maintenus par le requérant (voir
Pentia c. Roumanie
(déc.), n
o
57539/00, 23 mars 2006 et
mutatis mutandis
,
Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque
(déc.) [GC], n
o
‑
VII).
Partant, il convient de rayer cette partie de la requête du rôle.
B.
Sur les griefs tirés de la violation des articles 6 et 1 du Protocole n
o
1 en raison de l’issue de la procédure terminée par l’arrêt du 14 octobre 2004
17.
La Cour rappelle qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou de substituer sa propre appréciation des éléments de preuve à celle des juridictions nationales, sauf si, et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir notamment
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I et
Nichifor c. Roumanie,
(déc.) n
o
62276/00, 14 mai 2002). La tâche des organes de la Convention consiste à rechercher si la procédure dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable.
18.
La Cour note que, devant les juridictions internes, le requérant a pu présenter ses arguments et proposer des preuves. Dans sa décision définitive du 14 octobre 2004, confirmant les décisions des juridictions inférieures, la Haute Cour de Cassation et de Justice a débouté le requérant de ses prétentions, en raison du fait que le terrain réclamé appartenait à S.P. et aussi en raison de l’inapplicabilité de la loi n
o
10/2001.
Rien ne permet à la Cour de conclure que la solution retenue par les tribunaux internes était arbitraire.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
19.
En outre, la Cour rappelle que, d’après sa jurisprudence constante, la notion de « biens » contenue à l’article 1 du Protocole n
o
1 peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété qu’il est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Nichifor
précité).
20.
En l’espèce, la Cour constate que le requérant a introduit une demande en restitution fondée sur la loi n
o
10/2001. Ce faisant, il visait à obtenir un droit de propriété sur un terrain qui, bien qu’ayant appartenu à une personne dont il a hérité, ne se trouvait pas, au moment de la demande en restitution, dans son patrimoine. En conséquence, la procédure ne se rapportait pas à «
un bien actuel
» du requérant.
21.
Quant à la question de savoir si le requérant pouvait néanmoins prétendre avoir une «
espérance légitime
» d’obtenir la restitution du terrain litigieux en vertu de la loi n
o
10/2001, la Cour n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion de la Haute Cour de Cassation et de Justice du 14 octobre 2004 était arbitraire ou contraire aux dispositions du droit interne appliquées par elle. La Cour conclut que le requérant ne pouvait avoir une «
espérance légitime
» d’obtenir la restitution du terrain litigieux.
Dès lors, le requérant ne possédait donc pas un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Malhous c. République tchèque
(déc.), n
o
‑
XII).
22.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer du rôle la partie de la requête concernant l’annulation par la Haute Cour de Cassation et de Justice, le 31
mars 2004 d’une décision définitive reconnaissant une créance au requérant
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président