CtEDO 27.06.2000 Auto

SZAVA contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.06.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SZAVA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32267/96 prezentate de Ioan SZAVA, Rozalia SZAVA, Ștefan SZAVA și Ioan A. SZAVA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LUI grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 februarie 1996 și înregistrată la 16 iulie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți români, născuți în 1916, 1913, 1945 și, respectiv, 1949. Primul reclamant își are reședința în Târgu Mureș și alții în Brașov. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant și fratele său, A.S., au cumpărat în 1937 o casă și un teren în legătură cu aceasta, având 428.40 m2, cu sediul în Brașov. În 1950, statul a preluat casa și terenul, invocând dispozițiile decretului de naționalizare nr. 92/1950. În 1993, primul reclamant și cei trei moștenitori ai A. În conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile intelectualilor nu puteau fi naționalizate și primul reclamant fusese medic, în timp ce A. S fusese avocat în momentul naționalizării casei lor. Prin hotărârea din 2 februarie 1994, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că, din greșeală, casa și terenul aferente fuseseră naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, deoarece proprietarii făceau parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. În consecință, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume primăria Brașov și întreprinderea de stat R.B., administrator al locuințelor de pe teritoriul statului, să restituie casa reclamanților. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă, neputând fi atacată prin acțiuni obișnuite. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 2 februarie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 10 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 2 februarie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Ea a subliniat că legea era un mijloc de a dobândi proprietatea, a constatat că statul își luase casa corespunzătoare în aceeași zi de la intrarea în vigoare a decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a considerat că Tribunalul de Primă Instanță din Brașov nu a reușit să își declare hotărârea potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai casei Õ prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, prin depășirea atribuțiilor sale și prin încălcarea celor ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție a confirmat dreptul foștilor proprietari de a introduce acțiuni în revendicare, dar a statuat că, în speță, instanțele nu și-au dovedit dreptul de proprietate, în timp ce statul a demonstrat că titlul său se baza pe decretul de naționalizare. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Decizia a fost redactată la 27 iunie 1995. La 1 septembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a trimis dosarul și a copiat hotărârea sa la grefa Tribunalului de Primă Instanță din Brașov. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Reclamantul se plânge, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, prin anularea hotărârii din 2 februarie 1994, care a constatat că nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Cererea a fost depusă la 9 februarie 1996 și înregistrată la 16 iulie 1996. La 19 octombrie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 10 februarie 1999, iar reclamanții au răspuns la acestea la 29 martie 1999. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Potrivit guvernului, prezenta hotărâre, introdusă la 9 februarie 1996, nu respectă termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1), deoarece hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la 10 mai 1995. Tribunalul pledează, de asemenea, pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru instanțele de judecată să introducă o nouă acțiune în revendicare. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție și-a pronunțat decizia la 10 mai 1995, data la care a fost citită numai în ședință publică dispozitivul său. Decizia a fost redactată la 27 iunie 1995, iar la 1 septembrie 1995 reclamanții au luat cunoștință de text și de decizie, atunci când aceaceasta a fost comunicată grefei Tribunalului de Primă Instanță din Brașov. Prin urmare, Curtea constată că cererea a fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. În ceea ce privește excepția de neobosire, Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată în urma unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un neobosit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o nouă acțiune în revendicare (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999 - VII). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. În ceea ce privește fondul, reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță, întemeiat pe hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție care refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede, în partea sa relevantă, că orice persoană are dreptul de a-și auzi cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit atribuțiile specifice sistemului judiciar. Guvernul consideră că instanțele au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. Guvernul susține că legea nr.112/1995 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamanții susțin că au sesizat instanțele române cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară, că instanțele judecătorești sunt, în mod normal, competente să examineze acest tip de litigii și susțin că fondul oricărui proces civil în materie de revendicare a proprietății este examinarea, de către judecător, a validității titlurilor de proprietate care îi sunt prezentate. Potrivit reclamanților, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a se pronunța cu privire la validitatea unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea articolului 6 din convenție. În plus, reclamanții susțin că Legea nr. 112/1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul, astfel încât nu mai au cale de atac pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamanții se plâng, de asemenea, că, prin anularea hotărârii din 2 februarie 1994, care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de utilitate publică și fără a le acorda despăgubiri. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamanților a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea lor. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 10 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție le-a privat în mod abuziv de proprietatea lor. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamantul consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece au fost privați de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVALABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O.Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-10-10
0,96
S.D. contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32935/96 présentée par S.D. contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, pré
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-10-10
0,95
SMOLEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 30324/96 présentée par Elena SMOLEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2000-05-04
0,95
HODOS contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29968/96 présentée par Elena, Alexandru-Liviu et Gheorghe HODOŞ contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en
CtEDO 2000-03-21
0,95
MEDEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 29958/96 présentée par Eleonora MEDEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 21 mars 2000 en une chambre composée
Sursă