Secțiunea a doua Cerere nr. 36460/97 prezentată de Sorina Octavia SICORSCHI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni judecători și T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 martie 1997 și înregistrată la 12 iunie 1997, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie făcând-o pe reclamantă, dl Sorina Octavia Sicorschi, să fie cetățean român, născută în 1939 și rezidentă în București. În 1946, părinții săi au cumpărat un bun imobil compus dintr-un apartament și un teren din care face parte, situat în București. În 1950, statul a preluat proprietatea invocând decretul de naționalizare nr. 92/50. În 1993, ca moștenitoare, ea a revendicat proprietatea menționată anterior printr-o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță din cel de-al doilea district București. Prin hotărârea din 20 octombrie 1994, tribunalul a dat dreptul la acțiunea reclamantei și a ordonat autorităților administrative să-i restituie bunurile. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă. La 7 august 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea bunurilor și, la 7 septembrie 1995, întreprinderea A a executat. Prin hotărârea din 15 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la o acțiune în anulare formulată de procurorul general, a pronunțat hotărârea definitivă din 20 octombrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea Supremă a hotărât că statul de drept era adecvat bunul în cauză în temeiul decretului de naționalizare n 92/50 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Din elementele dosarului reiese că, la 12 decembrie În cele din urmă, după mai multe grade de jurisdicție, prin hotărârea din 11 septembrie 2001, instanța de apel din București a confirmat o hotărâre din 11 iulie 2000 a instanței de primă instanță din cel de-al doilea district București. Prin această hotărâre, instanța a permis reclamantului să acționeze și a ordonat autorităților administrative să-i restituie proprietatea. Prin aceeași hotărâre, instanța a anulat contractul de vânzare încheiat între statul de drept și locatar. În ianuarie 2003, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, la 14 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea procurorului general ca fiind nefondată. Astfel, recurenta și-a recunoscut definitiv calitatea de proprietar al bunului în cauză. PROCEDURE Cererea a fost introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 martie 1997 și înregistrată la 12 iunie 1997. La 23 noiembrie 1999, Curtea a informat guvernul cu privire la cererea formulată în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură și lala invitată să prezinte observații în scris la 17 februarie 2000. La 15 aprilie 2003, grefa a solicitat părților informații cu privire la situația de fapt și de drept a bunurilor, în urma celei de a doua acțiuni în revendicare formulată de recurentă. Prin scrisoarea din 24 aprilie 2003, guvernul pârât a informat Curtea cu privire la succes, la 11 septembrie 2001, cu privire la această acțiune. Prin aceeași scrisoare, guvernul a invocat existența unui recurs în anulare formulat de procurorul general împotriva deciziei din 11 septembrie 2001. La 19 iunie 2003, grefa a solicitat părților de la Curtea să informeze Curtea cu privire la evoluția acțiunii în anulare în fața Curții Supreme de Justiție. Prin scrisoarea din 10 iulie 2003, guvernul pârât a informat Curtea cu privire la respingerea acesteia la 14 mai 2003. La 9 iulie 2003, recurenta, recunoscând calitatea sa de proprietar al bunului în litigiu, a pronunțat o acțiune în expulzarea chiriașilor bunului. GRIEFS La origine, recurenta invocase art. 6 alineatul (1) din Convenție și se plângea că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 15 octombrie 1996 își încălcase dreptul de a decide cu privire la legalitatea naționalizării proprietății în cauză. în octombrie 1994 în favoarea sa. ÎN UL Cu r ț ii a subliniat că a doua a c ț i un ea a fost recunoscută dreptul de proprietate asupra binelui în litigiu și că ac ț iunea în anulare a procurorului general a fost respinsă. Pe de altă parte, hotărârea definitivă din 11 iulie 2000 a Tribunalului de Primă Instanță din cel de-al doilea district București a dispus anularea contractului de vânzare privind bunul în litigiu. În ceea ce privește eventuala acțiune de expulzare a chiriașilor, Curtea constată că nu a fost sesizată cu privire la aceasta și că nimic nu o împiedică pe reclamantă să sesizeze, dacă este cazul, o nouă cerere în acest sens (a se vedea mutatis mutandis Anghelescu c. România, n 29411/95, 9 aprilie 2002, § 78). În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că litigiul este soluționat, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție. Pe de altă parte, niciun motiv special privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenia n T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
Requête n
o
36460/97
présentée par Sorina Octavia SICORSCHI
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et de
M.
T.L. Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des droits de l’Homme le 24 mars 1997 et enregistrée le 12
juin
1997,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Sorina Octavia Sicorschi, est une ressortissante roumaine, née en 1939 et résidant à Bucarest.
En 1946, ses parents achetèrent un bien immeuble composé d’un appartement et du terrain y afférent, sis à Bucarest.
En 1950, l’Etat prit possession du bien en invoquant le décret de nationalisation n
o
92/50.
En 1993, en tant qu’héritière, elle revendiqua le bien susmentionné par une action civile introduite devant le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest.
Par jugement du 20 octobre 1994, le tribunal fit droit à l’action de la requérante et ordonna aux autorités administratives de lui restituer le bien. En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable.
Le 7 août 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien et, le 7 septembre 1995, l’entreprise A s’exécuta.
Par un arrêt du 15 octobre 1996, la Cour suprême de justice fit droit à un recours en annulation formé par le procureur général, cassa le jugement définitif du 20 octobre 1994 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication de la requérante. La Cour suprême jugea que l’Etat s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n
o
92/50 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux.
Il ressort des éléments du dossier que, le 12 décembre 1996, l’Etat vendit le bien à B.O, locataire.
D’après les informations données par le Gouvernement, la requérante forma en 1998 une seconde action en revendication du bien. Finalement, après plusieurs degrés de juridiction, par arrêt du 11 septembre 2001, la cour d’appel de Bucarest confirma un jugement du 11 juillet 2000 du tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest. Par ce jugement, le tribunal faisait droit à l’action de la requérante et ordonnait aux autorités administratives de lui restituer le bien. Par le même jugement, le tribunal prononça l’annulation du contrat de vente conclu entre l’Etat et le locataire.
En janvier 2003, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre cet arrêt.
Selon les informations fournies par le Gouvernement, le 14 mai 2003, la Cour suprême de justice rejeta le recours du procureur général comme mal fondé.
Ainsi, la requérante s’est vu reconnaître définitivement la qualité de propriétaire du bien en cause.
La requête a été introduite devant la Commission européenne des droits de l’Homme le 24 mars 1997 et enregistrée 12 juin 1997. Le 23
novembre
1999, la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 b) du Règlement de la Cour, et l’a
invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il l’a fait le 17
février
2000.La requérante n’a pas soumis d’observations sur le fond et la recevabilité de l’affaire.
Le 15 avril 2003, le greffe a demandé aux parties des renseignements sur la situation de fait et de droit du bien, à la suite de la seconde action en revendication formée par la requérante.
Par lettre du 24 avril 2003, le Gouvernement défendeur a informé la Cour du succès, le 11 septembre 2001, de cette action. Par même lettre le Gouvernement a évoqué l’existence d’un recours en annulation formé par le procureur général contre la décision du 11 septembre 2001.
Le 19 juin 2003, le greffe a demandé aux parties d’informer la Cour sur les développements du recours en annulation devant la Cour suprême de justice. Par lettre du 10 juillet 2003, le Gouvernement défendeur a informé la Cour du rejet, le 14 mai 2003, de ce recours.
Le 9 juillet 2003, la requérante, reconnaissant sa qualité de propriétaire du bien litigieux, a invoqué l’éventualité d’une action en expulsion des locataires du bien.
A l’origine, la requérante invoquait l’article 6 § 1 de la Convention et se plaignait que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 15 octobre 1996 avait porté atteinte à son droit à ce qu’un tribunal décide de la légalité de la nationalisation de l’immeuble en cause. Elle alléguait la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, en raison de l’annulation du jugement définitif du 20
octobre 1994 en sa faveur.
La Cour observe qu’à la suite d’une seconde action en revendication, la requérante a vu reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux et que le recours en annulation du procureur général a été rejeté. Par ailleurs, le jugement définitif du 11 juillet 2000 du tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest a ordonné l’annulation du contrat de vente portant sur le bien litigieux.
Pour ce qui est de l’action éventuelle en expulsion des locataires, la Cour note qu’elle n’a pas été saisie d’un grief la concernant et que rien n’empêche la requérante de la saisir, le cas échéant, d’une nouvelle requête à ce sujet (cf.
mutatis
mutandis
Anghelescu c. Roumanie
, n
o
29411/95, 9
avril 2002, § 78).
A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que le litige est résolu, au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention.
Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président