Ghenovici împotriva României

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 36781/97 prezentată de Dan Alexandru GHENOVICI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 aprilie 1997 și înregistrată la 4 iulie 1997, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Dan Alexandru Ghenovici, este cetățean român, născut în 1956 și rezident în București. În 1947, bunica reclamantului a cumpărat o clădire situată la București.

În 1950, statul a preluat proprietatea invocând decretul de naționalizare nr. 92/50. La 2 martie 1994, ca urmare a unei acțiuni în revendicare formulate împotriva Primăriei București și a întreprinderii de stat H., reclamantul este recunoscut dreptul său de proprietate asupra binelui în litigiu, ca moștenitor. La 2 noiembrie 1994, un apel al pârâtelor a fost respins de tribunalul departamental din București. În absența unei căi de atac, această decizie a devenit definitivă și irevocabilă. La 14 martie 1995, primarul București a ordonat restituirea bunurilor și, la 29 martie 1995, întreprinderea H. și-a îndeplinit obligația. Prin hotărârea din 7 februarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea procurorului general, a anulat decizia definitivă din 2 noiembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului.

Curtea Supremă a hotărât că bunul revendicat a devenit proprietatea statului în temeiul decretului nr. 92/50 și că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. La 1 noiembrie 1996, Primăria București l-a informat pe reclamant că, în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, bunurile sale au devenit proprietatea statului. La 1 iulie 1997, în timpul unei a doua acțiuni în revendicare formulate împotriva Primăriei din București, reclamantul este recunoscut dreptul de proprietate asupra binelui în litigiu. Prin hotărârea din 2 iunie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins o acțiune în revizuire formulată împotriva hotărârii din 1 iulie 1997 de către locatarul T.V. ca fiind nefondată.

Din observațiile prezentate de guvern la 16 februarie 2000, a fost pendinte o acțiune de expulzare a locatarului bunului, formulată de recurent. Cererea a fost formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 aprilie 1997 și înregistrată la 4 iulie 1997. La 23 noiembrie 1999, Curtea a dat cunoștință de cererea adresată guvernului, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură și l-a invitat să prezinte observații în scris, ceea ce a făcut la 16 februarie 2000. La 28 ianuarie 2000, reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că, în urma celei de-a doua acțiuni în litigiu, i s-a acordat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin aceeași scrisoare, acesta a solicitat Curții să suspende hotărârea cu privire la cererea sa, deoarece, în cazul în care decizia de restituire nu ar fi fost respectată în dreptul intern, intenționa să sesizeze din nou Curtea. La 8 martie 2000, Curtea a informat reclamantul cu privire la observațiile prezentate de guvern și l-a invitat să își prezinte observațiile ca răspuns înainte de 19 aprilie 2000. Printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire din 25 mai 2000, Curtea a atras atenția reclamantului asupra faptului că, în lipsa unor întrebări ca răspuns din partea sa, cererea sa ar putea fi retrasă din rol. Această scrisoare a rămas fără răspuns. GRIEF La origine, recurentul se plângea de faptul că Hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a adus atingere dreptului său la o instanță [art. 6 alineatul (1) din convenție].

De asemenea, acesta a invocat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. Curtea observă că, în urma unei a doua acțiuni în revendicare, recurentul a fost recunoscut dreptul său de proprietate asupra bunului în litigiu. De asemenea, aceasta observă că reclamantul nu a prezentat niciun răspuns în legătură cu admisibilitatea și cu fondul cererii, deși grefa și-a atras atenția asupra riscului de eliminare a rolului cererii sale. În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să mențină cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, niciun motiv special privind respectarea drepturilor omului garantate prin convenție nu impune continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) în fine din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 36781/97 présentée par Dan Alexandru GHENOVICI contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 mai 2003 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 avril 1997 et enregistrée le 4 juillet 1997, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Dan Alexandru Ghenovici, est un ressortissant roumain, né en 1956 et résidant à Bucarest. En 1947, la grand-mère du requérant acheta un immeuble situé à Bucarest.

En 1950, l’État prit possession du bien en invoquant le décret de nationalisation n o 92/50. Le 2 mars 1994, à la suite d’une action en revendication formée à l’encontre de la mairie de Bucarest et de l’entreprise d’État H., le requérant s’est vu reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux, en tant qu’héritier. Le 2 novembre 1994, un appel des défenderesses fut rejeté par le tribunal départemental de Bucarest. En absence de recours, cette décision devint définitive et irrévocable. Le 14 mars 1995, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien et, le 29 mars 1995, l’entreprise H. s’exécuta. Par arrêt du 7 février 1997, la Cour suprême de justice fit droit au recours du procureur général, annula la décision définitive du 2 novembre 1994 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant.

La Cour suprême jugea que le bien revendiqué est devenu propriété de l’État en vertu du décret n o 92/50 et que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux. Le 1 er novembre 1996, la mairie de Bucarest informa le requérant de ce qu’à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice, son bien est redevenu propriété de l’État. Le 1 er juillet 1997, lors d’une deuxième action en revendication formée à l’encontre de la mairie de Bucarest, le requérant s’est vu reconnaître le droit de propriété sur le bien litigieux. Par arrêt du 2 juin 1999, la Cour suprême de justice rejeta une action en révision, formée à l’encontre du jugement du 1 er juillet 1997 par le locataire T.V., comme mal fondée.

Il ressort des observations soumises par le Gouvernement, le 16 février 2000, qu’une action en expulsion du locataire du bien, formée par le requérant, était pendante. PROCÉDURE La requête a été introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 avril 1997 et enregistrée le 4 juillet 1997. Le 23 novembre 1999, la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 b) de son règlement, et l’a invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il a fait le 16 février 2000. Le 28 janvier 2000, le requérant a informé la Cour de ce qu’à la suite de la deuxième action en revendication il s’était vu reconnaître son droit de propriété sur l’immeuble en litige.

Par la même lettre, il demandait à la Cour de surseoir à statuer sur sa requête, car, dans le cas où la décision de restitution ne serait pas respectée en droit interne, il entendait saisir de nouveau la Cour. Le 8 mars 2000, la Cour a donné connaissance au requérant des observations soumises par le Gouvernement et l’a invité à soumettre ses observations en réponse avant le 19 avril 2000. Le requérant n’a pas présenté d’observations. Par lettre recommandée avec avis de réception du 25 mai 2000, la Cour a attiré l’attention du requérant sur le fait qu’en l’absence d’observations en réponse de sa part, sa requête pourrait être rayée du rôle. Cette lettre est restée sans suite. GRIEFS A l’origine, le requérant se plaignait de ce que l’arrêt du 7 février 1996 de la Cour suprême de justice, avait porté atteinte à son droit à un tribunal (article 6 § 1 de la Convention).

Il alléguait également une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN DROIT La Cour observe qu’à la suite d’une deuxième action en revendication, le requérant a vu reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux. Elle observe également que le requérant n’a pas soumis d’observations en réponse sur la recevabilité et sur le fond de la requête, bien que le greffe ait attiré son attention sur le risque de radiation du rôle de sa requête. A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que le requérant n’entend plus maintenir la requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président