GHENOVICI contre la ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
GHENOVICI contre la ROUMANIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 36781/97 prezentată de Dan Alexandru GHENOVICI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 aprilie 1997 și înregistrată la 4 iulie 1997, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Dan Alexandru Ghenovici, este cetățean român, născut în 1956 și rezident în București. În 1947, bunica reclamantului a cumpărat o clădire situată la București. În 1950, statul a preluat proprietatea invocând decretul de naționalizare nr. 92/50. La 2 martie 1994, ca urmare a unei acțiuni în revendicare formulate împotriva Primăriei București și a întreprinderii de stat H., reclamantul este recunoscut dreptul său de proprietate asupra binelui în litigiu, ca moștenitor. La 2 noiembrie 1994, un apel al pârâtelor a fost respins de tribunalul departamental din București. În absența unei căi de atac, această decizie a devenit definitivă și irevocabilă. La 14 martie 1995, primarul București a ordonat restituirea bunurilor și, la 29 martie 1995, întreprinderea H. și-a îndeplinit obligația. Prin hotărârea din 7 februarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea procurorului general, a anulat decizia definitivă din 2 noiembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Curtea Supremă a hotărât că bunul revendicat a devenit proprietatea statului în temeiul decretului nr. 92/50 și că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. La 1 noiembrie 1996, Primăria București l-a informat pe reclamant că, în urma hotărârii Curții Supreme de Justiție, bunurile sale au devenit proprietatea statului. La 1 iulie 1997, în timpul unei a doua acțiuni în revendicare formulate împotriva Primăriei din București, reclamantul este recunoscut dreptul de proprietate asupra binelui în litigiu. Prin hotărârea din 2 iunie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins o acțiune în revizuire formulată împotriva hotărârii din 1 iulie 1997 de către locatarul T.V. ca fiind nefondată. Din observațiile prezentate de guvern la 16 februarie 2000, a fost pendinte o acțiune de expulzare a locatarului bunului, formulată de recurent. Cererea a fost formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 aprilie 1997 și înregistrată la 4 iulie 1997. La 23 noiembrie 1999, Curtea a dat cunoștință de cererea adresată guvernului, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură și l-a invitat să prezinte observații în scris, ceea ce a făcut la 16 februarie 2000. La 28 ianuarie 2000, reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că, în urma celei de-a doua acțiuni în litigiu, i s-a acordat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin aceeași scrisoare, acesta a solicitat Curții să suspende hotărârea cu privire la cererea sa, deoarece, în cazul în care decizia de restituire nu ar fi fost respectată în dreptul intern, intenționa să sesizeze din nou Curtea. La 8 martie 2000, Curtea a informat reclamantul cu privire la observațiile prezentate de guvern și l-a invitat să își prezinte observațiile ca răspuns înainte de 19 aprilie 2000. Printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire din 25 mai 2000, Curtea a atras atenția reclamantului asupra faptului că, în lipsa unor întrebări ca răspuns din partea sa, cererea sa ar putea fi retrasă din rol. Această scrisoare a rămas fără răspuns. GRIEF La origine, recurentul se plângea de faptul că Hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a adus atingere dreptului său la o instanță [art. 6 alineatul (1) din convenție]. De asemenea, acesta a invocat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție. Curtea observă că, în urma unei a doua acțiuni în revendicare, recurentul a fost recunoscut dreptul său de proprietate asupra bunului în litigiu. De asemenea, aceasta observă că reclamantul nu a prezentat niciun răspuns în legătură cu admisibilitatea și cu fondul cererii, deși grefa și-a atras atenția asupra riscului de eliminare a rolului cererii sale. În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să mențină cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, niciun motiv special privind respectarea drepturilor omului garantate prin convenție nu impune continuarea examinării cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) în fine din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte