Boeriu împotriva României

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere n 34899/97 prezentată de Iuliu BOAREU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 noiembrie 1996 și înregistrată la 13 februarie 1997, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Iuliu Boeriu, este cetățean român, născut în 1921 și rezident în Cluj-Napoca. Între 1933 și 1939, părinții reclamantului au construit o clădire în Brașov, pe un teren al lor.

În 1950, statul a preluat proprietatea în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/50. În 1992, reclamantul, ca moștenitor, a formulat o acțiune pentru a constata că numele tatălui său, B.N., fusese înscris din greșeală pe listele anexe ale decretului de naționalizare n 92/50 și, prin urmare, să rectifice inscripțiile din cartea funciară. Prin hotărârea din 20 aprilie 1992, instanța a înțeles că aceasta încălca dispozițiile articolului II din decretul menționat anterior că imobilul fusese naționalizat. În continuare, Tribunalul a considerat că statul nu dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra clădirii respective, că reclamantul era proprietarul legitim al acesteia pe 1/2 parte a bunului și a obligat societatea R. să îi restituie proprietatea.

Instanța a dispus ca dreptul mamei reclamantului, B.M., să fie înscris în registrul funciar. În lipsa unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi atacată prin acțiunea obișnuită. Prin hotărârea din 30 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiunea procurorului general, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Curtea Supremă a hotărât că a devenit proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Potrivit informațiilor furnizate de părți, în 1996, o a doua acțiune în revendicare a bunului a fost formulată de reclamant împotriva Primăriei Brașov și a proprietarului locuințelor de stat, martie 2001, o acțiune în anulare a unui contract de vânzare încheiat între statul de drept și locatarii de proprietate, formulată de reclamant, a fost primită de instanța de apel a lui Brașov.

PROCEDURA Cererea a fost introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 noiembrie 1996 și înregistrată la 13 februarie 1997. octombrie 1999 Curtea a informat guvernul, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură și l-a invitat să prezinte observații în scris, ceea ce a făcut la 3 ianuarie 2000 Cu această ocazie, reclamantul a informat Curtea cu privire la succesul celei de-a doua acțiuni în revendicare și la existența unei alte acțiuni (în anulare a unui contract de vânzare a unui apartament), care era pendinte în fața instanțelor interne. Prin scrisoarea din 16 februarie 2000, reclamantul a informat Curtea că a intenționat să își mențină pledoaria, ținând cont de faptul că acțiunea în anulare era pendinte în fața instanței de recurs.

La 4 martie 2000, reclamantul și-a exprimat dorința de a-și prezenta observațiile în scris, dar nu și-a prezentat totuși observațiile cu privire la admisibilitate și fond. Prin scrisoarea din 21 decembrie 2000, Curtea a acordat părților un termen până la 1 februarie 2001 pentru a prezenta observații cu privire la fond. În februarie 2001, reclamantul a prezentat aceleași observații ca și cele din 16 februarie 2000. În plus, acesta și-a exprimat intenția de a prezenta observațiile solicitate după ce a avut rezultatul acțiunii sale în anulare, care era pendinte în fața instanței de recurs. Într-o ultimă scrisoare trimisă de reclamant la 26 iulie 2001, acesta a informat Curtea cu privire la succesul acțiunii sale în anulare și cu privire la intenția sa de a-și menține pledoaria până în iunie 2002 (data la care, în opinia sa, nu ar mai fi posibilă o acțiune în anulare formulată de procurorul general).

Prin scrisoarea din 8 februarie 2002, grefa l-a informat pe reclamant că Curtea ar putea anula cererea pentru rolul său. Această scrisoare a rămas fără răspuns din partea sa. La origine, reclamantul susținea că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a pronunța o acțiune în revendicare, precum și lipsa de independență și de imparțialitate a acestei instanțe erau contrare articolului 6 alineatul (1) din convenție. În plus, s-a plâns că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea observă că reclamantul și-a recunoscut dreptul de proprietate asupra binelui în litigiu.

Pe de o parte, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio observație cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei și, pe de altă parte, că … În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să mențină cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pe de altă parte, Curtea este asigurată că Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 34899/97 présentée par Iuliu BOERIU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 mai 2003 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 novembre 1996, et enregistrée le 13 février 1997, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Iuliu Boeriu, est un ressortissant roumain, né en 1921 et résidant à Cluj-Napoca. Entre 1933 et 1939, les parents du requérant firent construire un bâtiment à Brașov, sur un terrain leur appartenant.

En 1950, l’État prit possession du bien en vertu du décret de nationalisation n o 92/50. En 1992, le requérant, en tant qu’héritier, forma une action afin de constater que le nom de son père, B.N., avait été inscrit par erreur sur les listes annexes du décret de nationalisation n o 92/50 et, par conséquent, de rectifier les inscriptions du livre foncier. Par jugement du 20 avril 1992, le tribunal releva que c’était en violation de l’article II dudit décret que l’immeuble avait été nationalisé. Il jugea ensuite que l’État n’avait pas acquis légalement le droit de propriété sur ledit immeuble, que le requérant en était le propriétaire légitime sur 1/2 partie du bien et obligea la société R. de lui restituer le bien.

Le tribunal ordonna que le droit de la mère du requérant, B.M., soit inscrit sur le registre foncier. En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire. Par arrêt du 30 mai 1996, la Cour suprême de justice fit droit au recours du procureur général, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant. La Cour suprême jugea que l’immeuble revendiqué est devenu propriété de l’État en vertu du décret n o 92/1950 et que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux. Selon les informations données par les parties, en 1996, une deuxième action en revendication du bien fut formée par le requérant à l’encontre de la mairie de Brașov et du gérant des logements d’État, « R. » S.A.

Après plusieurs décisions des juridictions différentes, le 17 avril 1998, la cour d’appel de Brașov fit droit à la demande du requérant. Finalement, le 23 mars 2001, une action en annulation d’un contrat de vente conclu entre l’État et les locataires de l’immeuble, formée par le requérant, fut accueillie par la cour d’appel de Brașov. PROCÉDURE La requête a été introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 novembre 1996 et enregistrée le 13 février 1997. Le 5 octobre 1999 la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 b) du Règlement de la Cour, et l’a invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il a fait le 3 janvier 2000. A cette occasion, le requérant a informé la Cour de la réussite de sa deuxième action en revendication et de l’existence d’une autre action (en annulation d’un contrat de vente d’un appartement), qui était pendante devant les tribunaux internes.

Par lettre du 16 février 2000, le requérant a indiqué à la Cour qu’il entendait maintenir sa requête, compte tenu de ce que l’action en annulation était pendante devant la juridiction d’appel. Le 4 mars 2000, le requérant a exprimé son souhait de soumettre ses observations par écrit, mais n’a toutefois pas produit d’observations sur la recevabilité et le fond. Par lettre du 21 décembre 2000, la Cour a accordé aux parties un délai jusqu’au 1 er février 2001, pour soumettre des observations sur le fond. Le 28 février 2001, le requérant a soumis les mêmes observations que celles du 16 février 2000. De plus, il a exprimé l’intention de soumettre les observations demandées après avoir eu le résultat de son action en annulation, qui était pendante devant la juridiction de recours.

Dans une dernière lettre envoyée par le requérant le 26 juillet 2001, celui-ci a informé la Cour de la réussite de son action en annulation et de son intention de maintenir sa requête jusqu’au mois de juin 2002 (date à laquelle, selon lui, un éventuel recours en annulation formé par le procureur général ne serait plus possible). Par lettre du 8 février 2002, le greffe a averti le requérant de ce que la Cour pourrait rayer la requête du rôle. Cette lettre est restée sans réponse de sa part. GRIEFS A l’origine, le requérant alléguait que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication, ainsi que le défaut d’indépendance et d’impartialité de cette juridiction étaient contraires à l’article 6 § 1 de la Convention.

En outre, il se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN DROIT La Cour observe que le requérant s’est vu reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux. Elle note, d’une part, que le requérant n’a soumis aucune observation sur la recevabilité et le fond de l’affaire et, d’autre part, qu’il n’a pas donné suite à la lettre du greffe l’avertissant que la requête pouvait être rayée du rôle. A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que le requérant n’entend plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, la Cour est assurée qu’aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président