SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 33357/96 prezentată de Mircea Marius CRACIUESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Municipaloni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, dl Mircea Marius Craciunescu, este un resortisant român, născut în 1923 și rezident în București, România. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 noiembrie 1994, reclamantul a introdus o acțiune în revendicare împotriva consiliului municipal al orașului Brailea și a întreprinderii de > R.A.B., administrator al locuințelor de >. În fața instanței de primă instanță din Braila, el a susținut că tatăl său a fost proprietarul unei case din Braila (la nr. 218 rue Plevnei) și că statul membru respectiv era în mod abuziv această casă, în virtutea decretului de naționalizare nr. 92/50. printr-o hotărâre din 24 ianuarie 1995, tribunalul a acceptat cererea reclamantului. El a considerat că casa a fost naționalizată cu încălcarea dispozițiilor articolului II din Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor bunuri în mod legal, iar reclamantul a fost proprietarul legitim. Instanța departamentală din Braila a primit recursul la 3 octombrie 1995, considerând că naționalizarea era legală și că, prin urmare, reclamantul putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995. Acțiunea reclamantului a fost respinsă la 12 februarie 1996. Instanța judecătorească a lui Galați a hotărât că casa fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că instanțele n În 1998, reclamantul a formulat o a doua acțiune în revendicare a clădirii respective, care a fost respinsă prin hotărârea din 19 iunie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Braila. Reclamantul a formulat un apel împotriva acestei hotărâri, care a fost respins prin decizia din 19 noiembrie 1998 a Tribunalului departamental din Braila ca nefondat. La 22 februarie 2002, guvernul român a informat grefa Curții cu privire la faptul că reclamantul, în urma unei scrisori notificate Primăriei din Brailea, a fost considerat a fi o proprietate revendicată. Într-adevăr, acesta susține că, prin decizia administrativă nr. 540 din 18 mai 2001 Primăria Brăila a pus capăt imobilului reclamantului. În consecință, guvernul a cerut Curții să șteargă în măsura în care litigiul fusese soluționat în dreptul intern român. Prin scrisoarea recomandată cu aviz de primire din 30 ianuarie 2002, grefa l-a informat pe reclamant că cererea sa ar putea fi eliminată din rol, având în vedere că termenele pentru observații privind fondul și art. 41 din convenție au fost încheiate din 26 martie 2001 fără ca acesta să solicite o prelungire a termenului respectiv. Printr-o scrisoare recomandată cu un aviz de primire din 24 aprilie 2002, grefa a trimis reclamantului observațiile guvernului care solicită eliminarea rolului cererii din cauza restituirii clădirii în cauză. Aceste scrisori au rămas fără răspuns. Recurentul se plânge de refuzul de a se pronunța în instanță dacă naționalizarea casei era legală, permițându-i astfel să se îndrepte spre măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995. 1, ținând cont de refuzul instanțelor de a-și examina afirmația conform căreia statul deține casa cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. Reclamantul susține că, în ipoteza în care instanțele ar fi acceptat să își examineze afirmația și i-ar fi acordat dreptul la cererea sa, acesta ar fi fost recunoscut ca proprietar al casei. Or, indicându-i să depună o cerere în conformitate cu Legea nr. 112/1995, instanțele landuri sunt privatizate de posibilitatea de a obține restituirea în natură a bunurilor sale. Reclamantul se plânge, de asemenea, de valoarea landului prevăzută de această lege, care nu poate în nici un caz să depășească valoarea salariilor medii pe o perioadă de 20 de ani. Curtea constată că, printr-o scrisoare din 22 februarie 2002, guvernul a indicat că reclamantul și-a asumat răspunderea pentru proprietate ca urmare a deciziei administrative din 18 mai 2001 a Primăriei din Braila, ca urmare a cererii sale întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Curtea arată apoi că reclamantul a omis să informeze Curtea cu privire la restituirea menționată. În plus, el nu a furnizat nici o informație începând cu 8 ianuarie 2001, data ultimei observații prezentate de acesta în speță. În cele din urmă, Comisia observă că reclamantul nu a dat curs scrisorilor trimise de către grefă la 30 ianuarie și 24 aprilie 2002 și care au atras atenția asupra riscului de radiere a rolului cererii. Fără a aduce atingere întrebării dacă reclamantul poate fi considerat ca fiind o victimă Având în vedere informațiile furnizate de guvern, Curtea consideră, în lumina scrisorii guvernului român și ținând seama de atitudinea reclamantului, că acesta din urmă nu mai dorește să mențină judecata, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Prin urmare, continuarea examinării cererii nu mai este justificată. Curtea consideră că mai mult decât atât, nu există circumstanțe speciale privind respectarea drepturilor omului garantate de Convenția (n) care să impună continuarea examinării cererii în temeiul art. 37 alin. (1) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Dolle J.-P. Costa corpier Președinte
Requête n° 33357/96
présentée par Mircea Marius CRACIUNESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10
septembre 2002
en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juin 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mircea Marius Crăciunescu, est un ressortissant roumain, né en 1923 et résidant à Bucarest, Roumanie.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 novembre 1994, le requérant introduisit une action en revendication à l’encontre du conseil municipal de la ville de Brăila et de l’entreprise d’Etat R.A.B., administrateur des logements d’Etat. Devant le tribunal de première instance de Brăila, il fit valoir que son père avait été propriétaire d’une maison sise à Brăila (au n° 218 rue Plevnei), et que l’Etat s’était approprié abusivement cette maison, en se prévalant du décret de nationalisation n° 92/50. Par un jugement du 24 janvier 1995, le tribunal fit droit à la demande du requérant. Il jugea que la maison avait été nationalisée en violation de l’article II du décret n°
92/1950. Par conséquent, l’Etat n’avait pas acquis le droit de propriété sur ces biens légalement, et le requérant était le propriétaire légitime.
Les défendeurs interjetèrent appel. Le tribunal départemental de Brăila accueillit l’appel le 3 octobre 1995, jugeant que la nationalisation était légale et que, par conséquent, le requérant pouvait bénéficier des mesures réparatrices prévues par la loi n°
112/1995.
Le recours du requérant fut rejeté le 12 février 1996. La cour d’appel de Galați jugea que la maison avait été nationalisée en vertu du décret n°
92/1950 et que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner si la nationalisation de la maison en question était conforme au décret n°
92/1950.
En 1998, le requérant forma une deuxième action en revendication dudit immeuble, qui fut rejetée par jugement du 19 juin 1998 du tribunal de première instance de Brăila.
Le requérant forma un appel contre ce jugement, qui fut rejeté par décision du 19 novembre 1998 du tribunal départemental de Brăila comme mal fondé.
Le requérant forma un recours contre cette décision, qui fut rejeté par arrêt du 10 mars 1999 de la cour d’appel de Galați comme mal fondé.
Le 22 février 2002, le Gouvernement roumain a informé le greffe de la Cour de ce que le requérant, à la suite d’une lettre notifiée à la mairie de Brăila, s’était vu restituer l’immeuble revendiqué. En effet, il fait valoir que par décision administrative n°
540 du 18 mai 2001 la mairie de Brăila avait restitué l’immeuble au requérant. En conséquence le Gouvernement a prié la Cour de rayer dans la mesure ou le litige avait été résolu en droit interne roumain.
Par lettre recommandée avec avis de réception du 30 janvier 2002, le greffe a informé le requérant que sa requête pourrait être rayée du rôle, vu que les délais impartis pour des observations sur le fond ainsi que sur l’article 41 de la Convention, était échu depuis 26 mars 2001 sans que celui-ci demande une prorogation dudit délai.
Par lettre recommandée avec avis de réception du 24 avril 2002, le greffe a envoyé au requérant les observations du Gouvernement demandant la radiation du rôle de la requête en raison de la restitution de l’immeuble litigieux. Ces lettres sont restées sans suite.
1.
Le requérant se plaint du refus de la cour d’appel d’examiner si la nationalisation de la maison était légale, en l’obligeant ainsi à se tourner vers les mesures réparatrices prévues par la loi n°
112/1995.
2.
Il allègue une violation de l’article 1 du Protocole n°
1, eu égard au refus des tribunaux d’examiner son allégation selon laquelle l’Etat détient la maison en violation des dispositions du décret n°
92/1950.
Le requérant fait valoir que, dans l’hypothèse où les tribunaux auraient accepté d’examiner son allégation et lui auraient fait droit à sa demande, il aurait été reconnu comme propriétaire de la maison. Or, en lui indiquant de déposer une demande en application de la loi n° 112/1995, les tribunaux l’ont privé de la possibilité d’obtenir la restitution en nature de son bien. Le requérant se plaint aussi du montant de l’indemnisation prévue par cette loi, qui ne peut en aucun cas excéder la sommes des salaires moyens sur une période de 20 ans.
La Cour constate que, par lettre du 22 février 2002, le Gouvernement a indiqué que le requérant s’était vu restituer l’immeuble à la suite de la décision administrative du 18 mai 2001 de la mairie de Brăila à la suite de sa demande fondée sur la loi n° 10/2001.
La Cour relève ensuite que le requérant a omis d’informer la Cour sur ladite restitution. De plus il n’a fourni aucune information depuis le 8
janvier 2001, date des dernières observations soumises par lui en l’espèce.
Elle observe enfin que le requérant n’a pas donné suite aux courriers qui lui ont été adressés par le greffe les 30 janvier et 24 avril 2002, et qui attiraient son attention sur le risque de radiation du rôle de la requête.
Sans préjuger la question de savoir si le requérant peut être considéré comme «
victime
» étant donné les informations fournies par le Gouvernement, la Cour estime, à la lumière de la lettre du Gouvernement roumain et tenant compte de l’attitude du requérant, que celui-ci n’entend plus maintenir la requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus.
La Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président