MIRICA contre la ROUMANIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 38599/97 prezentată de Stefana MIRICA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Me Thomassen Mularoni judecători și T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 august 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1997, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FACÂND-o pe reclamantă să fie un resortisant român născut în 1914 și rezident în București. În 1939, sora sa a cumpărat un teren situat în București pe care a construit o casă.

Septembrie 1944, la . . . În 1955, proprietatea a devenit proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 511 (decret pentru reglementarea situației anumitor bunuri rechiziționate). În 1993, în calitate de moștenitoare, recurenta a formulat, în fața instanței de primă instanță din primul district București, o acțiune în revendicare a bunului menționat împotriva primăriei orașului București și a întreprinderii de stat H, administrator al locuințelor de stat. Prin hotărârea din 27 ianuarie 1995, tribunalul a dat dreptul la acțiunea recurentei și a dispus autorităților administrative să o lichideze. Primăria București a interietat împotriva acestei hotărâri un apel, care a fost respins prin decizia din 19 septembrie 1995 a tribunalului departamental din București.

În absența unei căi de atac, hotărârea din 25 ianuarie 1995 a devenit definitivă și irevocabilă. La 22 decembrie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea bunurilor și, la 12 februarie 1996, întreprinderea H și-a încheiat activitatea, după cum reiese din procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Prin hotărârea din 9 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la o acțiune în anulare a procurorului general, a anulat hotărârea definitivă și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei. Curtea Supremă a hotărât că imobilul revendicat devenise proprietatea statului în temeiul decretelor nr. 92/1950 și 511/1955 și că aplicarea acestor decrete nu putea fi controlată de instanțe.

Potrivit informațiilor furnizate de guvern, reclamanta a formulat în 1998, în 1998, o a doua acțiune în revendicare a bunului. Prin hotărârea din 2 martie 1999, instanța de primă instanță din primul district București și-a făcut dreptul la acțiune. La 18 octombrie 1999, tribunalul județ din București a respins un apel din partea primăriei din București, în lipsa acestuia din urmă de a fi motivat în termenul legal. În absența unei căi de atac sentința din 2 martie 1999 a devenit definitivă și irevocabilă. La 16 februarie 2000, primarul București a emis un proces-verbal care să ateste că reclamanta a fost în posesia bunurilor sale.

PROCEDURE Cererea a fost formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 august 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1997. La 23 noiembrie 1999, Curtea a dat cunoștință de cererea adresată guvernului, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții și l-a invitat să prezinte în scris observații, ceea ce a făcut la 17 februarie. 2000 Recurenta a prezentat, de asemenea, observații. În observațiile sale, guvernul ridică excepția pierderii calității de victimă a reclamantei, ca urmare a celei de-a doua acțiuni în revendicare formulată de aceasta. Prin scrisoarea din 23 iulie 2001, recurenta a informat Curtea cu privire la succesul unei a doua acțiuni în revendicare a bunului, precum și cu privire la expulzarea chiriașului din imobil.

La 28 iunie 2002, reclamanta a reamintit dificultățile cu care se confrunta pentru a expulza locatarul din imobil, care refuză să încheie un contract de închiriere cu ea. La origine, reclamanta, invocând, în esență, dreptul la o procedură [art. 6 alineatul (1) din Convenție], se plângea că Hotărârea Curții Supreme de Justiție din 9 iunie 1997 și-a încălcat dreptul de a decide cu privire la legalitatea naționalizării imobilului în cauză. De asemenea, aceasta a susținut încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza anulării hotărârii definitive din 27 ianuarie 1995 a Tribunalului de Primă Instanță din primul district București.

ÎN În ceea ce privește plata chiriei pentru reclamanta de a expulza locatarul care ocupă imobilul fără titlu locativ și care refuză să îi plătească chirie, Curtea ia notă că nu a fost sesizată cu privire la acest subiect și că nimic nu o împiedică pe reclamantă să o sesizeze în fața Curții cu o nouă cerere (a se vedea mutatis mutandis Anghelescu c. România, n 29411/95, 9 aprilie 2002, § 78). În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că litigiul este soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție. Pe de altă parte, nu există motive speciale care să se refere la respectarea drepturilor omului garantate prin convenție n T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 38599/97 présentée par Stefana MIRICA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni , juges , et de M. T.L. Early, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des droits de l’Homme le 21 août 1997 et enregistrée le 13 novembre 1997, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante roumaine née en 1914 et résidant à Bucarest. En 1939, sa sœur acheta un terrain sis à Bucarest sur lequel elle édifia une maison.

Le 1 er septembre 1944, l’Etat (« Comisariatul pentru misiunile aliate ») réquisitionna le bien immeuble pour les besoins de l’armée soviétique. En 1955, le bien devint propriété de l’Etat en vertu du décret n o 511 (décret pour la réglementation de la situation de certains biens réquisitionnés). En 1993, en tant qu’héritière, la requérante forma, devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, une action en revendication dudit bien à l’encontre de la mairie de la ville de Bucarest et de l’entreprise d’état H, administrateur des logements d’Etat. Par jugement du 27 janvier 1995, le tribunal fit droit à l’action de la requérante et ordonna aux autorités administratives de lui restituer l’immeuble.

La mairie de Bucarest interjeta contre ce jugement un appel, qui fut rejeté par décision du 19 septembre 1995 du tribunal départemental de Bucarest. En l’absence de recours, le jugement du 25 janvier 1995 devint définitif et irrévocable. Le 22 décembre 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien et le 12 février 1996, l’entreprise H s’exécuta ainsi qu’il ressort du procès-verbal dressé à cette occasion. Par un arrêt du 9 juin 1997, la Cour suprême de justice fit droit à un recours en annulation du procureur général, annula le jugement définitif et, sur le fond, rejeta l’action de la requérante. La Cour suprême jugea que l’immeuble revendiqué était devenu propriété de l’Etat en vertu des décrets n os 92/1950 et 511/1955 et que l’application de ces décrets ne pouvait pas être contrôlée par les tribunaux.

Selon les informations fournies par le Gouvernement, la requérante forma en 1998, une deuxième action en revendication du bien. Par jugement du 2 mars 1999, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest fit droit a son action. Le 18 octobre 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta un appel de la mairie de Bucarest, à défaut pour cette dernière de l’avoir motivé dans le délai légal. En absence de recours le jugement du 2 mars 1999 devint définitif et irrévocable. Le 16 février 2000, le maire de Bucarest dressa un procès-verbal attestant que la requérante avait été mise en possession de son bien.

PROCEDURE La requête a été introduite devant la Commission européenne des droits de l’Homme le 21 août 1997 et enregistrée 13 novembre 1997. Le 23 novembre 1999, la Cour a donné connaissance de la requête au Gouvernement, selon l’article 54 § 2 b) du Règlement de la Cour, et l’a invité à soumettre par écrit des observations, ce qu’il l’a fait le 17 février 2000. La requérante a également soumis des observations. Dans ses observations, le Gouvernement soulève l’exception de perte de la qualité de victime de la requérante, à suite de la seconde action en revendication formée par elle. Par lettre du 23 juillet 2001, la requérante a informé la Cour du succès d’une seconde action en revendication du bien ainsi que de l’impossibilité d’expulser le locataire de l’immeuble.

Le 28 juin 2002, la requérante a rappelé les difficultés qu’elle rencontrait pour expulser le locataire de l’immeuble, qui refuse de conclure un bail avec elle. GRIEFS A l’origine, la requérante, invoquant en substance l’iniquité de la procédure (article 6 § 1 de la Convention), se plaignait que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 9 juin 1997 avait porté atteinte à son droit à ce qu’un tribunal décide sur la légalité de la nationalisation de l’immeuble en cause. Elle alléguait aussi la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, en raison de l’annulation du jugement définitif du 27 janvier 1995 du tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest. EN DROIT La Cour observe qu’à la suite d’une seconde action en revendication, la requérante a vu reconnaître son droit de propriété sur le bien litigieux.

D’ailleurs, la requérante a été mise en possession de son bien. Pour ce qui est de l’impossibilité pour la requérante d’expulser le locataire qui occupe l’immeuble sans titre locatif et qui refuse de lui payer des loyers, la Cour note qu’elle n’a pas été saisie d’un grief à ce sujet et que rien n’empêche la requérante de la saisir la Cour d’une nouvelle requête (cf. mutatis mutandis Anghelescu c. Roumanie , n o 29411/95, 9 avril 2002, § 78). A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut que le litige est résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président