a cererii nr. 61767/00
prezentate de Maria CONSTANTINESCU
contra României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), luând ședință pe 14 septembrie 2004 într-o cameră compusă din:
Dl. J.-P. Costa,
președinte,
A.B. Baka,
Dlg. A. Mularoni,
judecători,
și Dlg. S. Dollé,
grefier de secțiune,
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 6 iulie 1999,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în reacție de către reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
Reclamanta, Dlg. Maria Constantinescu, este cetățeană română și americană născută în 1924 și locuind la Savannah, Statele Unite. Este reprezentată în fața Curții de dl. A. Vintilescu, avocat la București. Guvernul pârât este reprezentat de Dlg. R. Rizoiu, Agent al guvernului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Prima acțiune în revendicare de proprietate și recurs în anulare
În 1993, reclamanta a acționat în fața tribunalului de primă instanță din Ploiești primăria Ploiești pentru a obține restituirea unui bun imobil (compus dintr-o casă și teren) naționalizat în baza decretului nr. 92/1950.
Prin hotărâre din 24 mai 1993, tribunalul a admis cererea și a ordonat autorităților administrative să-i restituie bunul. În absența apelului și recursului, hotărârea a devenit definitivă și a căpătat putere de lucru judecat. Hotărârea a fost executată pe 28 februarie 1995.
La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a introdus în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță din Ploiești.
Prin hotărâre din 24 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și, în fond, a respins acțiunea reclamantei. Ea a considerat că aplicarea decretului nu putea fi controlată de jurisdicții.
Pe 4 martie 1997, reclamanta a formulat o cerere de revizuire a hotărârii Curții Supreme, cu motivul că naționalizarea bunului său nu a fost făcută „pe titlu", și că în consecință tribunalurile erau competente să examineze cauza.
Pe 23 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea ca tardivă.
2.
Cerere de reparație pe baza legii nr. 112/1995
Pe 9 iulie 1996, reclamanta a depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare „comisia") din Prahova. Ea a susținut că a fost deposedată de bunul său în 1950, în încălcarea decretului de naționalizare nr. 92/1950, că tribunalul de primă instanță din Ploiești, în hotărârea sa definitivă din 24 mai 1993, a judecat această lipsire de proprietate ilegală și că era, prin urmare, îndreptățită să fie readusă în dreptul de proprietate asupra bunului.
Prin decizie din 13 noiembrie 1996 comisia a constatat că reclamanta nu locuia bunul litigios ca chiriaș și că, prin urmare, nu îndeplinea condițiile prevăzute la art. 2 din legea nr. 112/95 pentru restituirea bunului în natură.
Comisia a constatat dreptul reclamantei de a primi o indemnizație pentru bunul ei, a respins cererea de restituire în natură și i-a acordat o sumă corespunzătoare valorii bunului. Având în vedere art. 13 din legea nr. 112/1995 limitând indemnizațiile și ținând seama de limita în vigoare în 1996, comisia, ținând cont de un proces verbal de evaluare al bunului și de mai multe documente redactate de comisia tehnică pentru evaluarea apartamentelor („Comisia tehnica de specialitate pentru evaluarea apartamentalelor din zona Ploiesti"), i-a acordat reclamantei suma de 284.286.270 lei (adică 73.611 euro), și anume 90.340.245 lei pentru casă, 7.848.602 lei pentru teren și 3.146.507 lei pentru garaj (aceste trei sume finale reprezintă valoarea bunului la nivelul anului 1992). Pentru determinarea acestor sume, comisia s-a bazat pe prețurile imobilelor corespunzătoare anului 1990, actualizate la nivelul anului 1996.
Reclamanta a contestat această decizie în fața tribunalului de primă instanță din Ploiești. Ea a criticat refuzul comisiei de a-i restitui bunul în natură. Prin hotărâre din 1 septembrie 1997, tribunalul, după ce a constatat că reclamanta nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 12 din legea nr. 112/95, a respins plângerea ca neîntemeiată și a confirmat decizia administrativa. La o dată neprecizată, hotărârea a devenit definitivă. Nu reiese din elementele dosarului dacă reclamanta a încasat sau nu indemnizația menționată.
Pe 20 decembrie 1996, Statul a vândut unuia dintre apartamentele care formau bunul chiriașului D.M. Pe 5 martie 1997, Statul a vândut celălalt apartament chiriașului G.D.
3.
A doua acțiune în revendicare
În 1998, reclamanta a introdus o nouă acțiune în revendicare în fața tribunalului de primă instanță din Ploiești. Ea a cerut de asemenea anularea contractelor de vânzare încheiate între Stat și foștii chiriași D.M. și G.D.
Prin hotărâre din 21 decembrie 1998, tribunalul a respins acțiunea pe motiv că reclamanta a ales să formuleze o cerere de indemnizație în baza legii nr. 112/1995, care vizează restituirea imobilelor naționalizate „pe titlu", și că, de fapt, ea a recunoscut legalitatea naționalizării. Tribunalul a concluzionat că această alegere nu-i mai dădea dreptul să formeze o acțiune în revendicare în fața tribunalelor.
Apelul reclamantei a fost respins printr-o decizie din 26 octombrie 1999 a tribunalului județean din Prahova din aceleași motive.
Reclamanta a format un recurs care a fost respins prin hotărâre din 9 martie 2000 a curții de apel din Ploiești. Curtea de apel a observat, în primul rând, că obiectul unei cereri de revendicare diferea de cel al unei cereri administrative conform legii nr. 112/1995. Mai precis, acțiunea în revendicare privea recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei, în timp ce acțiunea conform legii nr. 112/1950 viza indemnizația bunurilor naționalizate „pe titlu". Curtea a considerat că, chiar dacă decizia din 13 noiembrie 1996 a comisiei administrative nu avea autoritate de lucru judecat în raport cu o acțiune în revendicare, având în vedere scopul lor diferit, ea avea totuși un caracter de reparație. În consecință, curtea a concluzionat că reclamanta, care a ales calea administrativa pentru reparația prejudiciului ei, nu mai beneficia de dreptul de a sesiza tribunalele cu o acțiune în revendicare asupra aceluiași bun.
B.
Dreptul intern pertinent
1.
Decretul nr. 92/1950 de naționalizare a anumitor imobile
Articolul I
„(...) pentru a asigura o bună gestionare a locuințelor care s-au degradat din voia de sabotaj a marii burghezii și exploatatorilor care dețin un număr mare de imobile;
Pentru a deposeda exploatatorii de un important mijloc de exploatare;
Sunt naționalizate imobilele menționate în listele anexate (...) prezentului decret și care fac parte din acesta. Au fost reținute pentru stabilirea acestor liste:
1.imobilele aparținând foștilor industriași, mari proprietari de pământ, bancher, mari negustori și altor reprezentanți ai marii burghezii;
2.imobilele aparținând exploatatorilor imobiliari (...)."
Articolul II
„Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului decret și nu pot fi naționalizate imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, mici meșteșugarilor, intelectualilor din profesie și pensionarilor."
2.
Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 precizând situația juridică a anumitor bunuri imobile cu destinație de locuință, intrată în vigoare pe 29 ianuarie 1996
Dispozițiile relevante ale acestei legi se citesc ca urmare:
art. 1
„Foștii proprietari – persoane fizice – ai bunurilor imobile cu destinație de locuință care au trecut, în baza unui titlu, în patrimoniul Statului sau al altor persoane morale după 6 martie 1945 și care erau posedați de Stat sau de alte persoane morale pe 22 decembrie 1989 beneficiază, cu titlu de reparație, de măsurile prevăzute de prezenta lege.
Dispozițiile prezentei legi se aplică de asemenea, fără a prejudicia legile existente, moștenitorilor foștilor proprietari."
art. 2
„Persoanele menționate la art. 1 beneficiază de o restituire în natură sub forma reluării dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc ca chiriaș și asupra celor care sunt libere; pentru celelalte apartamente, sunt indemnizate în condițiile prevăzute de art. 12 (...)"
art. 13
„Indemnizațiile care trebuie acordate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor pentru apartamentele care nu li-ar fi fost restituite în natură, sau prețul de vânzare al acestor apartamente, după caz, vor fi fixate pe baza decretului nr. 93/1977, a decretului-lege nr. 61/1990 și a legii nr. 85/1992, și valoarea terenurilor aferente va fi determinată pe baza criteriilor (document 2665 din 28 februarie 1992) care trebuie să servească la identificarea și evaluarea terenurilor integrate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat (...). Valorilor astfel determinate li se vor aplica coeficienți de actualizare care nu pot fi mai mici decât rata creșterii salariului mediu din economie.
Valoarea totală a apartamentului restituit în natură, sau a indemnizațiilor datorate pentru apartamentele nerestituiți în natură și terenurile aferente nu poate depăși suma salariilor – plafonate la nivelul salariului mediu din economie – pe care o putea percepe o persoană pe o perioadă de 20 de ani expirând la data fixării indemnității.
Atunci când fostul proprietar, moștenitorii sau aparținători până la gradul al doilea ai proprietarului în viață se vede, în aplicare articolului 2, restituit în natură un apartament a cărui valoare, calculată conform regulilor fixate la prima alineat, depășește suma prevăzută la a doua alineată, nu pot fi obligați să plătească diferența.
Valoarea indemnizațiilor determinate în condițiile descrise mai sus va fi actualizată la ziua plății, pe baza salariului mediu din economie din luna finală a trimestrului expirat.
În scopul aplicării dispozițiilor prezentei legi, va fi constituit un fond extrabugetar care va fi pus la dispoziția Ministerului Finanțelor și alimentat după cum urmează:
a) sumele provenind din vânzarea apartamentelor nerestituiți în natură, fie vorba de plăți integrale, de avansuri, de rate sau dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;
b) sumele provenind din împrumuturi de stat lansate în scopul alimentării fondului, în condițiile prevăzute de legea nr. 91/1993 privind datoria publică.
Din fondul astfel constituit vor fi efectuate cheltuielile corespunzătoare, după prioritate:
a) la plata indemnizațiilor datorate – în condițiile prezentei legi – proprietarilor sau moștenitorilor lor;
b) la rambursarea împrumuturilor emise și la cheltuielile antrenate de acestea;
c) la construcția locuințelor care vor fi atribuite în prioritate chiriașilor aflați în situația prevăzută de art. 5 § 3."
1.
În observațiile sale prezentate în reacție la cele ale guvernului pârât, reclamanta invocă în esență pretenții derivate din art. 6 § 1 și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privitoare la procedura care a luat sfârșit prin hotărârea din 24 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție.
2.
Reclamanta se plânge de faptul că hotărârea din 9 martie 2000 a curții de apel din Ploiesti a prejudiciat dreptul ei de a avea o cauză judecată de un tribunal privitor la legalitatea titlului de proprietate pe care se prevala Statul (art. 6 § 1 din Convenție). Ea susține, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza refuzului curții de apel de a examina cererea sa de revendicare.
A.
Privind pretențiile relative la hotărârea din 24 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție privind recursul în anulare al procurorului general
În observațiile sale în reacție la cele ale guvernului pârât, reclamanta, invocând articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge de refuzul Curții Supreme de Justiție, pe 24 noiembrie 1995, de a recunoaște tribunalelor competența pentru a hotărî acțiunea sa în revendicare. Ea susține o încălcare a dreptului ei la respectarea bunurilor sale datorită acestei hotărâri.
art. 6 § 1 din Convenție, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul de a-și afla cauza judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sa de caracter civil (...)"
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional..."
Guvernul reamintește că doar pretențiile relative la a doua procedură în revendicare, care a luat sfârșit prin hotărârea din 9 martie 2000 a curții de apel din Ploiesti, trebuie să faci obiectul analizei prezentei cereri, deoarece hotărârea menționată constituie actul litigios în cauza.
Curtea observă că în observațiile sale în reacție (din 22 iulie, 4 august, 7 noiembrie 2001 și 23 iunie 2003) reclamanta se plânge de anularea hotărârii definitive din 24 mai 1993 care recunoștea dreptul ei de proprietate asupra bunului litigios, ca urmare a recursului în anulare al procurorului general.
Curtea consideră că reclamanta a luat în mod necesar cunoștință de conținutul hotărârii Curții Supreme cel târziu pe 4 martie 1997, dată la care a formulat o cerere de revizuire a acelei hotărâri.
Curtea observă că această pretensiune a fost ridicată pentru prima dată pe 22 iulie 2001, adică în afara limitei de șase luni prevăzute de art. 35 § 1 din Convenție.
Din aceasta decurge că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
B.
Privind pretențiile relative la hotărârea din 9 martie 2000 a curții de apel din Ploiesti
1)
Privind pretensiunea derivată din art. 6 § 1 din Convenție
Reclamanta susține că refuzul curții de apel, pe 9 martie 2000, de a hotărî acțiunea sa în revendicare și de a judeca legalitatea titlului de proprietate pe care se prevala Statul este contrare dreptului la tribunal prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, citat mai sus.
Guvernul consideră că art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat în cazul de față și că interpretarea dreptului intern de către tribunale era în conformitate cu legea internă.
Curtea observă că acțiunea reclamantei a fost respinsă pe motiv că a utilizat calea de recurs prevăzută de o lege administrativă specială, și că nu mai beneficia de dreptul de a sesiza tribunalele cu o acțiune în revendicare asupra aceluiași bun.
Curtea consideră că faptul că tribunalele au respins acțiunea reclamantei fără a analiza temeinicia cererii sale de revendicare constituie o „ingerință" în dreptul ei de acces la tribunal. De mai mult, curtea de apel din București a recunoscut existența acestei ingerințe, afirmând că decizia administrației privind restituirea nu avea autoritate de lucru judecat în raport cu acțiunea în revendicare.
Curtea reamintește că dreptul la tribunal, din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări acceptate implicit, în special cât privește condițiile de recevabilitate a unui recurs, pentru că apelează prin natura sa, o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Curții îi revine să se pronunțe în ultim cuvânt asupra respectării cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează accesul deschis individului într-un mod sau într-o măsură atât de mare încât dreptul să fie afectat în substanța sa. De altfel, o asemenea limitare nu se potrivește cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (Stubbings și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 22 octombrie 1996, Culegere de Hotărâri și Decizii 1996-IV, p. 1502, § 50).
Curții îi revine, prin urmare, să cerceteze dacă ingerința menționată urmărește un scop legitim și dacă există o proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea constată că scopul legii nr. 112/1995 – care privea doar imobilele devenit proprietatea Statului „pe titlu", care nu punea deci în discuție titlul Statului și legalitatea naționalizării – era de a acorda o reparație (în natură sau prin echivalent) foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate. De altfel, legiuitorului îi dorea, acordând reparație foștilor proprietari, să umple un vid juridic și să restabilească paritatea și egalitatea situațiilor victimelor naționalizărilor imobilelor.
Curtea consideră că este vorba de un scop legitim.
În cazul de față, Curtea observă că reclamanta, debouttă de recursul împotriva deciziei din 9 martie 2000 a curții de apel din Ploiesti pe motiv că a utilizat calea de recurs prevăzută de o lege specială, i s-a acordat o indemnizație pentru bunul litigios.
Curtea observă că în cazul de față, suma indemnizației a fost calculată ținând cont de un proces verbal de evaluare și de documente redactate de comisia tehnică pentru evaluarea apartamentelor („Comisia tehnica de specialitate pentru evaluarea apartamentalelor din zona Ploiesti"), date actualizate la nivelul anului 1996. De altfel, Curtea observă că contestația reclamantei nu a privit suma indemnizației, ci nerestituirea în natură a bunului ei.
Nu reiese cu certitudine din decizia autorităților administrative dacă reclamanta a primit plafonul fix de lege sau valoarea imobilului.
Chiar și presupunând că a fost vorba despre plafonul fix de legea nr. 112/95, și anume salariul mediu din economie pe care o persoană ar fi putut să-l perceapă pe o perioadă de 20 de ani expirând la data fixării indemnității, (art. 13 din legea 112/1995), suma de 284.286.270 lei (adică 73.611 euro la nivelul anului 1996) nu pare a fi nerezonabilă.
Chiar și presupunând că a fost vorba despre valoarea de piață, Curtea consideră că, ținând seama de prețul imobilelor la epoca când indemnizația a fost acordată (adică în 1996), suma menționată pare corespunzătoare.
Curtea observă că această decizie a fost apoi confirmată de tribunale și că reclamanta dispunea de o decizie executorie pe care ar fi putut să se prevaleaze pentru a încasa indemnizația. Simplul fapt că reclamanta nu a încasat indemnizația acordată de comisie nu poate schimba această concluzie de vreme ce nu este imputabil Statului pârât.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că ingerința în dreptul de acces la tribunal al reclamantei urmărește un scop legitim și era proporțională cu obiectivul urmărit.
Prin urmare, această pretensiune trebuie respinsă ca fiind manifestă nefondată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2)
Privind pretensiunea derivată din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Reclamanta se plânge că hotărârea curții de apel din Ploiesti a avut ca efect prejudiciarea dreptului ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție citat mai sus.
Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione materiae pentru a aprecia circumstanțele exproprierii sau efectele continue ale acesteia, pentru că nicio jurisdicție internă nu a judecat ilegală aplicarea decretului de naționalizare.
Curtea observă că reclamanta, care beneficia de o decizie administrativă de reparație, era titular a unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă (cf. a contrario Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.), nr. 39794/98, CEDH 2002–VII).
Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 necesită, înainte de toate, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua propoziție din primul alineat al acestui articol nu autorizează o lipsire de proprietate decât „în condițiile prevăzute de lege"; cel de-al doilea alineat recunoaște Statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor adoptând „legi". De altfel, supremația dreptului, unu dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției (Ex-Rege al Greciei și alții c. Grecia [Marea Cameră], nr. 25701/94, § 79, CEDH 2000-XII, cu alte referințe, și Iatridis c. Grecia, [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 55, CEDH 1999-II).
Curtea va examina dacă conduita Statului român – indiferent dacă această conduită poate fi considerată ca o ingerință – se justifica în lumina principiilor aplicabile mai jos.
Ea observă că raționamentul curții de apel din Ploiesti se baza pe existența unei legi speciale acordând reparație foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate și a unei decizii administrative favorabile reclamantei.
Curtea reamintește că modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația relevantă pot fi luate în considerare atunci când este vorba de a aprecia dacă măsura litigiozã respectă justa echilibru dorit și, în special, dacă nu pune o povară disproporționată pe reclamant. Fără plata unei sume în mod rezonabil raportate la valoarea bunului, o lipsire de proprietate constituie în mod normal o înrăutățire excesivă, și o lipsire totală de indemnizare nu poate fi justificată pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (cf. Ex-Rege al Greciei și alții, hotărâre precitată, § 89).
Ea admite că în situații precum cea din cazul de față, privind un dispozitiv legislativ cu consecințe grele și susceptibil de controversă, dispozitiv al cărui impact economic asupra țării în ansamblu este considerabil, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă putere discrețională nu doar pentru a alege măsuri care să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau pentru a reglementa relațiile de proprietate în țară, ci și pentru a lua timp necesar implementării lor. Alegerea măsurilor poate implica decizii restricționând indemnizația pentru lipsirea sau restituirea bunurilor la un nivel inferior valorii lor de piață. Prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează în toate cazurile dreptul la o compensație integrală (Broniowski c. Polonia, nr. 31443/96, § 182, 22 iunie 2004).
Oricum, Curtea observă că reclamanta a fost acordată o indemnizație substanțială, calculată în baza dispozițiilor legii nr. 112/95, conform concluziilor raportului redactat de o comisie abilă în acest sens. Această indemnizație nu pare a fi nerezonabilă, având în vedere valoarea de piață a imobilului și plafonul instituit de legea nr. 112/95.
De mai mult, Curtea observă că scopul legii nr. 112/95 era de a umple un vid juridic și de a restabili egalitatea situațiilor victimelor naționalizării imobilelor.
Ținând seama de tot ceea ce precede și de circumstanțele particulare ale cazului de față, Curtea concluzionează că justa echilibru între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale reclamantei nu a fost încălcat de autorități.
Această concluzie se impune cu atât mai mult în cazul de față fiind vorba de o despăgubire substanțială acordată de comisia abilă în acest sens și de scopul legitim al legii nr. 112/95 (a contrario Broniowski c. Polonia, nr. 31443/96, § 186, 22 iunie 2004).
Din aceasta decurge că această parte a cererii trebuie respinsă ca manifestă nefondată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
[1]
1EUR = 3862,90 la nivelul anului 1996 - Banca Națională a României (www.bnr.ro)
de la requête n
o
61767/00
présentée par Maria CONSTANTINESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juillet 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Maria Constantinescu, est une ressortissante roumaine et américaine
née en 1924 et résidant à Savannah, Etats-Unis. Elle est représentée devant la Cour par M
e
me
R. Rizoiu, Agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, au sein du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Première action en revendication de propriété et recours en annulation
En 1993, la requérante assigna devant le tribunal de première instance de Ploiești la mairie de Ploiești afin d’obtenir la restitution d’un bien immobilier (composé d’une maison et d’un terrain) nationalisé en vertu du décret n
o
92/1950.
Par jugement du 24 mai 1993, le tribunal fit droit à sa demande et ordonna aux autorités administratives de lui restituer le bien. En l’absence d’appel et de recours, le jugement devint définitif et passa en force de chose jugée. Le jugement fut exécuté le 28 février 1995.
A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du tribunal de première instance de Ploiești.
Par arrêt du 24 novembre 1995, la Cour suprême de justice admit le recours en annulation et, sur le fond, rejeta l’action de la requérante. Elle jugea que l’application du décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions.
Le 4 mars 1997, la requérante fit une demande en révision de l’arrêt de la Cour suprême, au motif que la nationalisation de son bien n’avait pas été faite «
sur titre
», et qu’en conséquence les tribunaux étaient compétents pour examiner l’affaire.
Le 23 janvier 1998, la Cour suprême de justice rejeta sa demande comme tardive.
2.
Demande en réparation fondée sur la loi n
o
112/1995
Le 9 juillet 1996, la requérante déposa une demande de restitution auprès de la commission administrative pour l’application de la loi n
o
112/1995 (ci
‑
après «
la commission
») de Prahova. Elle fit valoir qu’elle avait été dépossédée de son bien en 1950, en violation du décret de nationalisation n
o
92/1950, que le tribunal de première instance de Ploiești, dans son jugement définitif du 24 mai 1993, avait jugé cette privation de propriété illégale et qu’elle était dès lors en droit de se voir réintégrer dans son droit de propriété sur le bien.
Par décision du 13 novembre 1996 la commission constata que la requérante n’habitait pas le bien litigieux en tant que locataire et que, dès lors, elle ne remplissait pas les conditions prévues à l’article 2 de la loi n
o
112/95 pour la restitution du bien en nature.
La commission constata le droit de la requérante de recevoir une indemnisation pour son bien, rejeta sa demande de restitution en nature et lui accorda un montant correspondant à la valeur du bien. Eu égard à l’article 13 de la loi n
o
112/1995 plafonnant les indemnités, et compte tenu du plafond en vigueur en 1996, la commission, tenant compte d’un procès verbal d’évaluation du bien et de plusieurs documents rédigés par la commission technique pour l’évaluation des appartements («
Comisia tehnica de specialitate pentru evaluarea apartamentalelor din zona Ploiesti
»), octroya à la requérante la somme de 284
286
270 lei (soit 73
611
euros
[1]
), à savoir 90
340
245 lei pour la maison, 7
848
602 lei pour le terrain et 3
146
507 lei pour le garage (ces trois derniers montants représentent la valeur du bien au niveau de l’année 1992). Pour la détermination desdits montants, la commission s’appuya sur les prix des immeubles correspondant à l’année 1990, actualisé au niveau de l’année
1996.
La requérante forma une contestation contre cette décision devant le tribunal de première instance de Ploiești. Elle critiqua le refus de la commission de lui restituer le bien en nature. Par jugement du 1
er
septembre
1997, le tribunal, après avoir constaté que la requérante ne remplissait pas les conditions prévues par 1’article 12 de la loi n
o
112/95, rejeta sa plainte comme mal fondée et confirma la décision administrative. A une date non précisée ce jugement devint définitif. Il ne ressort pas des éléments du dossier si la requérante a encaissé ou non ladite indemnisation.
Le 20 décembre 1996, l’Etat vendit l’un des appartements faisant partie du bien au locataire D.M. Le 5 mars 1997, l’Etat vendit l’autre appartement au locataire G.D.
3.
Deuxième action en revendication
En 1998, la requérante introduisit une nouvelle action en revendication devant le tribunal de première instance de Ploiești. Elle sollicita également l’annulation des contrats de vente conclus entre l’Etat et les anciens locataires D.M. et G.D.
Par jugement du 21 décembre 1998, le tribunal rejeta l’action au motif que la requérante avait choisi de formuler une demande d’indemnisation en vertu de la loi n
o
112/1995, visant la restitution des immeubles nationalisés «
sur titre
», et que, de ce fait, elle avait reconnu la légalité de la nationalisation. Le tribunal conclut que ce choix ne lui donnait plus le droit de former une action en revendication devant les tribunaux.
L’appel de la requérante fut rejeté par une décision du 26
octobre 1999 du tribunal départemental de Prahova pour les mêmes raisons.
La requérante forma un recours, qui fut rejeté par un arrêt du 9
mars
2000 de la cour d’appel de Ploiești. La cour d’appel observa, en premier lieu, que l’objet d’une demande en revendication différait de celui d’une demande administrative selon la loi n
o
112/1995. Plus précisément, l’action en revendication concernait la reconnaissance du droit de propriété de la requérante, tandis que l’action en vertu de la loi n
o
112/1950 visait l’indemnisation des biens nationalisés «
sur titre
». La cour estima que, même si la décision du 13 novembre 1996 de la commission administrative, n’avait pas d’autorité de chose jugée par rapport à une action en revendication, vu leur finalité différente, elle avait néanmoins un caractère de réparation. Par conséquent, la cour conclut que la requérante, qui avait choisi la voie administrative pour la réparation de son préjudice, ne bénéficiait plus du droit de saisir les tribunaux d’une action en revendication du même bien.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Le décret n
o
92/1950 de nationalisation de certains immeubles
Article I
«
(...) afin d’assurer une bonne gestion des logements qui se sont délabrés du fait de la volonté de sabotage de la grande bourgeoisie et des exploiteurs qui possèdent un grand nombre d’immeubles
;
Afin de déposséder les exploiteurs d’un important moyen d’exploitation
;
Sont nationalisés les immeubles mentionnés dans les listes annexées (...) au présent décret et qui font partie de celui-ci. Ont été retenus pour l’établissement desdites listes
:
1.
les immeubles appartenant aux anciens industriels, grands propriétaires terriens, banquiers, grands négociants et aux autres représentants de la grande bourgeoisie
;
2.
les immeubles appartenant aux exploiteurs immobiliers (...).
»
Article II
«
Sont exclus du champ d’application du présent décret et ne peuvent être nationalisés les immeubles appartenant aux ouvriers, fonctionnaires, petits artisans, intellectuels par profession et retraités.
»
2.
La loi n
o
112 du 23 novembre 1995 précisant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation, entrée en vigueur le 29 janvier 1996
Les dispositions pertinentes de cette loi se lisent ainsi
:
Article premier
«
Les anciens propriétaires – personnes physiques – des biens immeubles à usage d’habitation qui sont passés, en vertu d’un titre, dans le patrimoine de l’Etat ou d’autres personnes morales après le 6 mars 1945 et qui étaient possédés par l’Etat ou d’autres personnes morales le 22 décembre 1989 bénéficient, à titre de réparation, des mesures prévues par la présente loi.
Les dispositions de la présente loi sont également applicables, sans préjudice des lois existantes, aux héritiers des anciens propriétaires.
»
Article 2
«
Les personnes mentionnées à l’article premier bénéficient d’une restitution en nature sous la forme du rétablissement de leur droit de propriété sur les appartements dans lesquels elles habitent en tant que locataires et sur ceux qui sont libres
; pour les autres appartements, elles sont indemnisées dans les conditions prévues par l’article 12 (...)
»
Article 13
«
Les indemnités devant être accordées aux anciens propriétaires ou à leurs héritiers pour les appartements qui ne leur auraient pas été restitués en nature, ou le prix de vente de ces appartements, selon le cas, seront fixés sur la base du décret n
o
93/1977, du décret-loi n
o
61/1990 et de la loi n
o
85/1992, et la valeur des terrains y afférents, sera déterminée sur la base des critères (document 2665 du 28 février 1992) devant servir à l’identification et à l’évaluation des terrains intégrés dans le patrimoine des sociétés commerciales à capital d’Etat (...). Aux valeurs ainsi déterminées seront appliqués des coefficients d’actualisation ne pouvant être inférieurs au taux de croissance du salaire moyen de l’économie.
La valeur totale de l’appartement restitué en nature, ou des indemnités dues pour les appartements non restitués en nature et les terrains y afférents ne peut pas dépasser la somme des salaires – plafonnés au niveau du salaire moyen de l’économie – qu’aurait pu percevoir une personne sur une période de 20 ans expirant à la date de fixation de l’indemnité.
Lorsque l’ancien propriétaire, ses héritiers ou des apparentés jusqu’au deuxième degré du propriétaire en vie se voient, en application de l’article 2, restituer en nature un appartement dont la valeur, calculée selon les règles fixées au premier alinéa, dépasse la somme prévue au deuxième alinéa, ils ne peuvent être obligés de payer la différence.
La valeur des indemnités déterminées dans les conditions décrites ci-dessus sera actualisée au jour du paiement, sur la base du salaire moyen sur l’économie du dernier mois du trimestre expiré.
Aux fins d’application des dispositions de la présente loi, il sera constitué un fonds extrabudgétaire qui sera mis à la disposition du ministère des Finances et alimenté comme suit
:
a)
les sommes provenant de la vente des appartements non restitués en nature, qu’il s’agisse de paiements intégraux, d’acomptes, de mensualités ou d’intérêts, après déduction de la commission de 1 % de la valeur des appartements
;
b)
les sommes provenant des emprunts d’Etat lancés aux fins d’alimenter le fonds, dans les conditions prévues par la loi n
o
91/1993 concernant la dette publique.
A partir du fonds ainsi constitué seront effectuées des dépenses correspondantes, par ordre de priorité
:
a)
au paiement des indemnités dues – dans les conditions de la présente loi – aux propriétaires ou à leurs héritiers
;
b)
au remboursement des emprunts émis et aux frais entraînés par ceux-ci
;
c)
à la construction de logements, qui seront attribués en priorité aux locataires se trouvant dans la situation prévue à l’article 5 § 3.
»
1.
Dans ses observations soumises en réponse à celles du gouvernement défendeur, la requérante invoque en substance des griefs tirés de l’article
6
§
1 et 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention relatifs à la procédure qui a pris fin par l’arrêt du 24 novembre 1995 de la Cour suprême de justice.
2.
La requérante se plaint du fait que l’arrêt du 9 mars 2000 de la cour d’appel de Ploiesti a porté atteinte à son droit à ce qu’un tribunal statue sur la légalité du titre de propriété dont se prévalait l’Etat (article 6 § 1 de la Convention). Elle allègue également une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention en raison du refus de la cour d’appel d’examiner sa demande en revendication.
A.
Sur les griefs relatifs à l’arrêt du 24
novembre 1995 de la Cour suprême de justice portant sur le recours en annulation du procureur général
Dans ses observations en réponse à celles du gouvernement défendeur, la requérante, invoquant les articles 6
§
1 de la Convention et 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention, se plaint du refus de la Cour suprême de justice, le 24
novembre 1995, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher son action en revendication. Elle allègue une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison dudit arrêt.
L’article 6
1.de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international...
»
Le Gouvernement rappelle que seuls les griefs relatifs à la deuxième procédure en revendication, qui a pris fin par l’arrêt du 9 mars 2000 de la cour d’appel de Ploiesti, doivent faire l’objet de l’analyse de la présente requête, ledit arrêt constituant l’acte litigieux en l’espèce.
La Cour observe que dans ses observations en réponse (les 22
juillet, 4
août, 7 novembre 2001 et 23 juin 2003) la requérante se plaint de l’annulation du jugement définitif du 24 mai 1993 reconnaissant son droit de propriété sur le bien litigieux, à la suite du recours en annulation du procureur général.
La Cour estime que la requérante a nécessairement pris connaissance du contenu de l’arrêt de la Cour suprême au plus tard le 4
mars
1997, date à laquelle elle a formé une demande en révision dudit arrêt.
La Cour observe que ce grief a été soulevé pour la première fois le 22
juillet 2001, soit en dehors du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35
§§
1 et 4 de la Convention.
B.
Sur les griefs relatifs à l’arrêt du 9 mars 2000 de la cour d’appel de Ploiesti
1)
Sur le grief tiré de l’article 6
La requérante allègue que le refus de la cour d’appel, le 9
mars 2000, de trancher son action en revendication et de statuer sur la légalité du titre de propriété dont se prévalait l’Etat est contraire au droit à un tribunal prévu par l’article 6
1.de la Convention, précité.
Le gouvernement considère que l’article 6 § 1 de la Convention n’a pas été enfreint en l’espèce et que l’interprétation du droit interne par les tribunaux était conforme à la loi interne.
La Cour observe que l’action de la requérante a été rejetée au motif qu’elle avait utilisé le recours prévu par une loi administrative spéciale, et qu’elle ne bénéficiait plus du droit de saisir les tribunaux d’une action en revendication du même bien.
La Cour estime que le fait pour les tribunaux d’avoir rejeté l’action de la requérante sans avoir analysé le bien fondé de sa demande en revendication constitue une «
ingérence
» dans son droit d’accès à un tribunal. De plus, la cour d’appel de Bucarest a reconnu l’existence de cette ingérence, affirmant que la décision administrative de restitution n’avait pas autorité de chose jugée par rapport à l’action en revendication.
La Cour rappelle que le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention
; elle doit se convaincre que les limitations appliquées ne restreignent pas l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employé et le but visé (
Stubbings
et
autres c. Royaume-Uni
, arrêt du 22
octobre 1996,
Recueil
des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1502, § 50).
Il appartient donc à la Cour de rechercher si ladite ingérence visait un but légitime et s’il existe un rapport de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé.
La Cour constate que le but de la loi n
o
112/1995 – qui concernait seulement les immeubles devenus propriété de l’Etat «
sur titre
», qui ne mettait donc pas en discussion le titre de l’Etat et la légalité de la nationalisation – était d’accorder une réparation (en
nature
ou par équivalent) aux anciens propriétaires des immeubles nationalisés. D’ailleurs, le législateur souhaitait, en accordant une réparation aux anciens propriétaires, combler un vide juridique et rétablir la parité et l’égalité des situations des victimes des nationalisations des immeubles.
La Cour estime qu’il s’agit là d’un but légitime.
En l’espèce la Cour observe que la requérante, déboutée de son recours contre la décision du 9 mars 2000 de la cour d’appel de Ploiesti au motif qu’elle avait utilisé la voie de recours prévue par une loi spéciale, s’est vu octroyer une indemnisation pour le bien litigieux.
La Cour relève qu’en l’espèce, le montant de l’indemnité a été calculé en tenant compte d’un procès verbal d’évaluation et des documents rédigés par la commission technique pour l’évaluation des appartements («
Comisia
tehnica de specialitate pentru evaluarea apartamentalelor din zona Ploiesti
»), données actualisées au niveau de l’année 1996. D’ailleurs, la Cour observe que la contestation de la requérante n’a pas porté sur le montant de l’indemnité, mais sur la non restitution en nature de son bien.
Il ne ressort pas avec certitude de la décision des autorités administratives si la requérante s’est vu verser le plafond fixé par la loi ou la valeur de l’immeuble.
Même à supposer qu’il se soit agi du plafond fixé par la loi n
o
112/95, à savoir le salaire moyen de l’économie qu’aurait pu percevoir une personne sur une période de 20 ans expirant à la date de fixation de l’indemnité, (art.
13
de
la
loi 112/1995), la somme de 284
286
270 lei (soit 73
611
euros au niveau de l’année 1996) ne semble pas être déraisonnable.
A supposer qu’il se soit agi de la valeur vénale, la Cour estime que, compte tenu du prix des immeubles à l’époque où l’indemnisation a été accordée (soit
en 1996), ledit montant semble approprié.
La Cour note que cette décision a ensuite été confirmée par les tribunaux et que la requérante disposait d’une décision exécutoire dont elle aurait pu se prévaloir pour encaisser l’indemnité. Le simple fait pour la requérante de ne pas avoir encaissé l’indemnité octroyée par la commission ne saurait changer cette conclusion dès lors qu’il n’est pas imputable à l’Etat défendeur.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que l’ingérence dans le droit d’accès au tribunal de la requérante visait un but légitime et était proportionnée à l’objectif visé.
Dès lors, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2)
Sur le grief tiré de l’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention
La requérante se plaint que l’arrêt de la cour d’appel de Ploiesti a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention précité.
Le Gouvernement estime que la Cour n’est pas compétente
ratione
materiae
pour apprécier les circonstances de l’expropriation ou les effets continus de celle-ci, car aucune juridiction interne n’a jugé illégale l’application du décret de nationalisation.
La Cour observe que la requérante, qui bénéficiait d’une décision administrative de réparation, était titulaire d’une créance suffisamment établie pour être exigible (
cf. a contrario
Gratzinger
et
Gratzingerova
c.
République tchèque
(déc.), n
o
La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n
o
1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale : la seconde phrase du premier alinéa de cet article n’autorise une privation de propriété que «
dans les conditions prévues par la loi
»
; le second alinéa reconnaît aux Etats le droit de réglementer l’usage des biens en mettant en vigueur des «
lois
». De plus, la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des articles de la Convention (
Ex
‑
Roi
de
Grèce
et
autres c. Grèce
[GC], n
o
2000
‑
XII, avec d’autres références, et
Iatridis c. Grèce
, [GC], n
o
La Cour examinera si la conduite de l’Etat roumain – que cette conduite puisse être considérée comme une ingérence – se justifiait à la lumière des principes applicables ci-dessous.
Elle observe que le raisonnement de la cour d’appel de Ploiesti se fondait sur l’existence d’une loi spéciale accordant réparation aux anciens propriétaires des immeubles nationalisés et d’une décision administrative favorable à la requérante.
La Cour rappelle que les modalités d’indemnisation prévues par la législation pertinente peuvent être prises en compte lorsqu’il s’agit d’apprécier si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur un requérant une charge disproportionnée. Sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et un manque total d’indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1 que dans des circonstances exceptionnelles (cf.
Ex-roi de Grèce et autres
, arrêt précité,
§
89).
Elle admet que dans des situations telles que celle de l’espèce, concernant un dispositif législatif ayant de lourdes conséquences et prêtant à controverse, dispositif dont l’impact économique sur l’ensemble du pays est considérable, les autorités nationales doivent bénéficier d’un large pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer les rapports de propriété dans le pays, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Le choix des mesures peut impliquer des décisions restreignant l’indemnisation pour la privation ou la restitution de biens à un niveau inférieur à leur valeur marchande. Ainsi, l’article 1 du Protocole n
o
1 ne garantit pas dans tous les cas le droit à une compensation intégrale (
Broniowski c. Pologne
, n
o
31443/96, §
182, 22 juin 2004).
En tout état de cause, la Cour observe que la requérante s’est vu octroyer une indemnisation substantielle, calculée en vertu des dispositions de la loi n
o
112/95, selon les conclusions du rapport rédigé par une commission habilitée en ce sens. Cette indemnisation ne semble pas être déraisonnable, vu la valeur de marché de l’immeuble et le plafond institué par la loi n
o
112/95.
De plus, la Cour note que le but de la loi n
o
112/95 était de combler un vide juridique et de rétablir l’égalité des situations des victimes de la nationalisation des immeubles.
Compte tenu de tout ce qui précède et des circonstances particulières de l’espèce, la Cour conclut que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de la requérante n’a pas été méconnu par les autorités.
Cette conclusion s’impose d’autant plus en l’occurrence s’agissant d’un dédommagement substantiel octroyé par la commission habilitée en ce sens et du but légitime de la loi n
o
112/95 (
a
contrario
Broniowski
c.
Pologne
, n
o
31443/96, § 186, 22 juin 2004).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35
§§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
1EUR = 3862,90 valeur au niveau de l’année 1996 - Banque Nationale de la Roumanie (
www.bnr.ro
)