Vianu și Alexandrescu împotriva României

Prima secțiune de apel nr. 29969/96 prezentată de Ion VIANU și Maria ALEXANDRESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 10 iulie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm, dnii Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Birsan Panțiru Maruste judecători M. Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 septembrie 1995 și înregistrată la 26 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat, face următoarea decizie de pronunțare.

Reclamantul are dublă cetățenie, România și Elveția, s-a născut în 1934 și își are reședința în Morges, Elveția. Recurenta este un resortisant român născut în 1940 și rezident în București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 19 ianuarie 1993, în calitate de moștenitori, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în custodia unei case naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950. După două grade de jurisdicție, la 29 noiembrie 1993, tribunalul din București a acceptat acțiunea lor. Această decizie a devenit definitivă la 11 aprilie 1994. La 3 iunie 1994, primarul orașului București a ordonat restituirea casei, iar la 29 iunie 1994 întreprinderea R. I. și . s a încheiat.

Începând cu 1 septembrie 1994, reclamanta a început să plătească taxele de proprietate aferente casei. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare a hotărârii din 23 iunie 1993, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 31 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea și a respins acțiunea reclamanților. La 13 octombrie 1997, reclamanții au introdus o nouă acțiune în revendicare a aceleiași clădiri în fața Tribunalului de Primă Instanță din 1 raionul București. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1998, Tribunalul a primit acțiunea și a dispus restituirea casei reclamanților.

Această hotărâre a devenit definitivă în lipsa unei acțiuni. GRIEF Reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, din cauza hotărârii din 31 mai 1995 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a lua în considerare valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Prin invocarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de faptul că, prin anularea hotărârii din 23 iunie 1993, care a constatat dreptul lor de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul lor de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a le acorda despăgubiri.

Curtea constată că, prin scrisoarea din 2 februarie 1999, guvernul a informat că tribunalele au fost văzute returnând casa în litigiu. Curtea constată apoi că, la 17 martie 2000, Curtea a solicitat reclamanților să prezinte observații cu privire la scrisoarea guvernului și le-a informat că, în lipsa acestor informații, Curtea ar putea concluziona că … 2000, Curtea a informat reclamanții printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire că termenul acordat a expirat de la 31 martie 2000, fără ca reclamanții să fi răspuns. Curtea consideră, în lumina scrisorii guvernului român și ținând seama de atitudinea reclamanților, că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție și că, prin urmare, continuarea examinării cererii nu mai este justificată.

Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului garantate de Convenția n

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n° 29969/96 présentée par Ion VIANU et Maria ALEXANDRESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 juillet 2001 en une chambre composée de M me E. Palm , présidente , MM. L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , T. Panțîru , R. Maruste juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 septembre 1995 et enregistrée le 26 janvier 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant a la double nationalité, roumaine et suisse, est né en 1934 et réside à Morges, Suisse.

La requérante est une ressortissante roumaine née en 1940 et résidant à Bucarest. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 19 janvier 1993, en tant qu’héritiers, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication d’une maison nationalisée en vertu du décret n° 92/1950. Après deux degrés de juridiction, le 29 novembre 1993, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à leur action. Cette décision est devenu définitive le 11 avril 1994. Le 3 juin 1994, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution de la maison et le 29 juin 1994 l’entreprise R. I. s’exécuta. A partir du 1er septembre 1994, la requérante commença à acquitter les taxes foncières afférentes à la maison.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation du jugement du 23 juin 1993, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n° 92/1950. Par un arrêt du 31 mai 1995, la Cour suprême de justice annula le jugement et rejeta l’action des requérants. Le 13 octobre 1997, les requérants introduisirent une nouvelle action en revendication du même immeuble devant le tribunal de première instance du 1er arrondissement de Bucarest. Par jugement du 26 janvier 1998, le tribunal accueillit l’action et ordonna la restitution de la maison aux requérants. Cet arrêt est devenu définitif en l’absence de recours.

GRIEFS 1. Les requérants allèguent une violation de leur droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, en raison de l’arrêt du 31 mai 1995 de la Cour suprême de justice refusant aux juges le droit d’examiner la validité du titre de propriété dont se prévalait l’Etat. 2. Les requérants se plaignent, en invoquant l’article 1er du Protocole n° 1 à la Convention, du fait qu’en annulant le jugement du 23 juin 1993, qui avait constaté leur droit de propriété, la Cour suprême de justice les a privés de leur droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d’utilité publique et sans leur accorder de dédommagement. EN DROIT La Cour constate que par lettre du 2 février 1999, le Gouvernement a informé que les requérants s’étaient vu restituer la maison en litige.

La Cour constate ensuite que le 17 mars 2000, elle a prié les requérants de présenter des commentaires sur la lettre du Gouvernement et les a avertis qu’en l’absence de ces renseignements la Cour pourrait conclure qu’ils n’avaient plus l’intention de maintenir la requête. Le 25 mai 2000, la Cour a informé les requérants par lettre recommandée avec accusé de réception que le délai imparti était échu depuis le 31 mars 2000 sans que les requérants aient répondu. La Cour considère, à la lumière de la lettre du Gouvernement roumain et tenant compte de l’attitude des requérants, que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention et que, dès lors, la poursuite de l’examen de la requête ne se justifie plus.

La Cour estime par ailleurs qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Michael O’B oyle Elisabeth Palm Greffier Présidente