SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 55092/00 prezentate de Elisabeta și Marian IORDACHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători M. T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 8 noiembrie 1999 și înregistrată la 23 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ CENTRELOR, Elisabeta Iordache și domnul Marian Iordache, născuți în 1950 și, respectiv, 1951, rezidenți la Paris. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Nicolae, avocat la București. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Acțiunea în revendicare În 1977, recurentele au cumpărat un apartament cu patru camere situat în București. În 1982, reclamantul a obținut un contract de muncă în Maroc și reclamanții au părăsit împreună România. În 1984, au părăsit Marocul pentru Franța, unde au dobândit cetățenia franceză. Un an mai târziu, statul le-a confiscat apartamentul, în conformitate cu decretul nr. 223/1974, care prevedea confiscarea bunurilor aparținând persoanelor care, în timpul unei călătorii în străinătate, nu se întorseseră în România. La 16 iulie 1990, reclamanții au depus, prin intermediul ambasadei din România la Paris, la N.A (fratele reclamantei) și N.D. la dosar o fotocopie a acestei competențe. Noi, Iordache Marian și Iordache Elisabeta,... le dăm putere lui N.A. și N.D., (...) să ne reprezinte în fața oricărei autorități a statului, precum și în fața tuturor, pentru a susține drepturile și interesele noastre privind restituirea clădirii (...) și a drepturilor pecuniare rezultate din aceasta (vânzare). Pentru a îndeplini prezentul mandat și dacă este necesar, mandatarii vor avea dreptul de a semna în numele nostru. În 1995, reclamanții au introdus o acțiune în revendicare împotriva primăriei București și a întreprinderii A, administratorul locuințelor de stat. La 16 octombrie 1995, tribunalul de primă instanță din cel de-al doilea district București a primit dreptul la acțiune, le-a confirmat dreptul de proprietate și le-a ordonat autorităților să le restituie bunurile. În absența unei căi de atac, hotărârea a devenit definitivă. La 28 noiembrie 1995, primarul orașului București a ordonat autorităților administrative să restituie bunurile și, la 11 iunie 1996, această hotărâre a fost executată. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele analizând legalitatea aplicării Decretului nr. 223/1974. La 13 noiembrie 1996, N.A, reprezentantul reclamanților, a informat în scris Curtea Supremă cu privire la domiciliul real al reclamanților și a solicitat ca cei care au făcut acest lucru să fie informați în scris cu privire la domiciliul real al reclamanților. la adresa lor din Franța. La 26 noiembrie 1997, Curtea Supremă a respins această cerere, pe motiv că N.A. nu avea acordul reclamanților. Prin hotărârea din 26 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, a pronunțat hotărârea din 16 octombrie 1995 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamanților și a constatat că statul și-a adaptat bunurile în cauză în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu și-a putut pronunța hotărârea potrivit căreia reclamanții erau adevărații proprietari ai bunului decât prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de despăgubire pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. Potrivit reclamanților, numai în iulie 1999 au putut lua cunoștință de existența hotărârii Curții Supreme. La data hotărârii Curții Supreme de Justiție Guvernul susține că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la 26 noiembrie 1996 și nu la 26 noiembrie 1997, astfel cum a fost reținută de Curtea Europeană în expunerea de fapt, în momentul comunicării cererii. Acesta se bazează pe o scrisoare din 15 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție prin care această instanță recunoaște că a fost o eroare de lovire. O copie a acestei scrisori a fost depusă la dosar, partea relevantă citindu-se după cum urmează: ...Ca urmare a unei erori de lovire, din prima pagină a hotărârii reiese că cauza a fost judecată la 26 noiembrie 1997, în loc de 26 noiembrie 1996, așa cum se menționează la sfârșitul hotărârii, atunci când se face trimitere la pronunțarea sa în ședință publică. Existența acestei erori de lovire a fost constatată ca urmare a verificării registrului de ședință, a registrului termenilor din arhivă și a registrului general (informativ), din care rezultă că decizia menționată anterior a fost pronunțată la 26 noiembrie 1996. În registrul privind redactarea hotărârilor se menționează că la 27 ianuarie 1996 1997 Hotărârea redactată ca manuscris a fost prezentată pentru a fi dactilografiată și că la 6 februarie 1997 a fost returnată, iar în registrul informativ se menționează că la 6 martie 1997 dosarul cauzei a fost returnat instanței care a judecat prima cauză (în fond), lucru care este posibil numai după redactarea și semnarea hotărârii... Reclamanții nu au contestat aceste afirmații. Evoluții ulterioare la 26 mai 1997, N.A a solicitat, în numele reclamanților, în fața Comisiei administrative pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (aici, după comisia administrativă) restituirea apartamentului lor. La 13 iunie 1997 această cerere a fost respinsă ca fiind tardivă. La 9 august 2001, reclamanții au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire a bunului la prefectura București. Nu s-a furnizat nicio informație în acest sens. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII) și Hotărârea Surpaceanu c România 32260/96, § 31, 21 mai 2002). GRIFS Reclamanții au susținut în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 26 noiembrie 1997, de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare, era contrar articolului 6 din convenție. În plus, aceștia se plâng că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul privind dreptul privind respectarea termenului de șase luni Potrivit guvernului, reclamanții au omis să sesizeze Curtea în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la 26 noiembrie 1996 (și nu la 26 noiembrie 1997 așa cum a reținut Curtea în expunerea de fapt) în timp ce cererea a fost formulată la 8 noiembrie 1999. În acest sens, acesta invocă scrisoarea din 15 ianuarie 2003 menționată anterior a Curții Supreme de Justiție. Potrivit guvernului, afirmația reclamanților potrivit căreia aceștia nu ar fi aflat decât în 1999 conținutul hotărârii Curții Supreme nu ar trebui primită de Curte, deoarece aceștia nu pot invoca o lipsă de informații între ei și reprezentantul lor, N.A (fratele primului reclamant), care a asistat la pronunțarea hotărârii respective. Reclamanții solicită respingerea acestei excepții. Curtea arată că regula de șase luni prevăzută la art. 35 din convenție constituie un factor de securitate juridică (a se vedea Hotărârea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia din 28 mai 1970, seria A n 29-30, punctul 50. Această regulă răspunde, de asemenea, nevoii de a acorda persoanei interesate suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Worm c. Austria, nr 22714/93, Decizia Comisiei din 27 noiembrie 1993, p. În noiembrie 1995, DR 83, p. 17). Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților statului perioada de după care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), n 34979/97, CEDO 2000-I). Curtea constată că, la 26 noiembrie 1996, Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea și constată că, la 6 martie 1997, hotărârea a fost trimisă împreună cu dosarul Tribunalului de Primă Instanță din cel de-al doilea district București și că acesta a fost redactat la 6 februarie 1997. Curtea ia notă de faptul că reclamanții aveau doi reprezentanți, N.A. și N.D., în temeiul puterii judiciare autentificate în 1990 la sediul ambasadei României la Paris. Astfel, în temeiul acestei competențe, N.A., primul reprezentant, a intervenit în fața Curții Supreme de Justiție, în numele reclamanților, prevalând calitatea sa de reprezentant. Curtea observă că, în temeiul aceleiași puteri, N.A. a formulat o cerere administrativă în numele reclamanților și observă, de asemenea, că sistemul judiciar nu a fost revocat de solicitanți, astfel încât acest mandat să producă efecte la momentul faptelor. Curtea arată, de asemenea, că, la 26 mai 1997, la cererea administrativă depusă de reprezentantul reclamanților, acesta din urmă se referea la hotărârea Curții Supreme de Justiție și la intenția reclamanților de a contesta acest lucru în fața instanței europene. Prin urmare, chiar dacă reclamanții susțin că au ignorat existența acțiunii în anulare, aceștia nu pot contesta cunoașterea acestuia de către reprezentantul lor. Curtea amintește că, în lipsa unei notificări a hotărârii, reclamanții nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul acestei hotărâri decât cel târziu la data la care a fost pus la dispoziția părților, în acest caz la 6 martie 1997 (a se vedea Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30, 25 martie 1999, CEDO 1999-II și Haralambidis și alții c. Grecia, n 36706/97, 29 martie 2001). În orice caz, Curtea constată că reclamanții nu pot invoca lipsa de comunicare între ei și reprezentantul lor, cu atât mai mult cu cât obiectul mandatului era reprezentat în fața autorităților de stat pentru a-și recupera proprietatea sau pentru a-l vinde. De altfel, valabilitatea competenței acordate N.A nu a fost contestată de solicitanți. Curtea concluzionează că 6 martie 1997 Hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pusă la dispoziția părților, în timp ce cererea a fost depusă la 8 noiembrie 1999, în afara termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1). Prin urmare, cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
55092/00
présentée par Elisabeta et Marian IORDACHE
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant
le 23 mars 2004 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l'Homme le 8 novembre 1999 et enregistrée le 23 février 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M
me
Elisabeta Iordache et M. Marian Iordache, nés respectivement en 1950 et 1951, résidents à Paris. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L'action en revendication
En 1977, les requérants achetèrent un appartement de quatre pièces situé à Bucarest. En 1982, le requérant obtint un contrat de travail au Maroc et les requérants quittèrent ensemble la Roumanie. En 1984, ils quittèrent le Maroc pour la France, où ils ont acquis la nationalité française.
Une année plus tard, l'État confisqua leur appartement, en application du décret n
o
223/1974, qui prévoyait la confiscation des biens appartenant aux personnes qui, lors d'un voyage à l'étranger, n'étaient pas rentrées en Roumanie.
Le 16 juillet 1990, les requérants donnèrent, par l'intermédiaire de l'ambassade de Roumanie à Paris, un pouvoir judiciaire à N.A (le frère de la requérante), et N.D. Une photocopie de ce pouvoir a été déposée au dossier. Sa partie pertinente se traduit comme suit
:
«
Nous soussignés Iordache Marian et Iordache Elisabeta, (...) donnons pouvoir à N.A et N.D, (...) pour nous représenter devant toute autorité de l'État, ainsi que devant tout particulier afin de soutenir nos droits et intérêts concernant la restitution de l'immeuble (...) et des droits pécuniaires en résultant (vente).
Afin d'accomplir le présent mandat et si cela s'avère nécessaire, les mandataires auront le droit de signer en notre nom.
»
En 1995, les requérants introduisirent une action en revendication à l'encontre de la mairie de Bucarest et de l'entreprise A, administrateur des logements d'État. Le 16 octobre 1995, le tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest fit droit à leur action, confirma leur droit de propriété et ordonna aux autorités de leur restituer le bien.
En l'absence de recours, le jugement devint définitif.
Le 28 novembre 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna aux autorités administratives de restituer le bien et, le 11 juin 1996, cette décision fut exécutée.
2.
Le recours en annulation
À une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l'application du décret n
o
223/1974.
Le 13 novembre 1996, N.A, le représentant des requérants, informa par écrit la Cour suprême du domicile réel des requérants et demanda que ceux
‑
ci soient cités à leur adresse en France. Le 26 novembre 1997, la Cour
suprême rejeta cette demande, au motif que N.A n'avait pas l'accord des requérants.
Par un arrêt du 26 novembre 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 16 octobre 1995 et, sur le fond, rejeta l'action en revendication des requérants. Elle constata que l'État s'était approprié le bien en question en vertu du décret n
o
223/1974 et jugea que l'application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n'avait pu rendre son jugement constatant que les requérants étaient les véritables propriétaires du bien qu'en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l'État s'était appropriés abusivement.
D'après les requérants, ce n'est qu'en juillet 1999 qu'ils ont pu prendre connaissance de l'existence de l'arrêt de la Cour suprême. Ils affirment n'avoir pas été cités à leur domicile en France.
3.
La date de l'arrêt de la Cour suprême de justice
Le Gouvernement affirme que l'arrêt de la Cour suprême de justice a été prononcé le 26 novembre 1996 et non le 26 novembre 1997, comme la Cour européenne l'avait retenu dans l'exposé des faits, au moment de la communication de la requête.
Il s'appuie sur une lettre du 15 janvier 2003 de la Cour suprême de justice par laquelle cette juridiction reconnaît qu'il s'agissait d'une erreur de frappe. Une photocopie de cette lettre a été déposée au dossier, la partie pertinente se lisant comme suit
:
«
...A la suite d'une erreur de frappe, il ressort de la première page de l'arrêt que l'affaire a été jugée le 26 novembre 1997, au lieu du 26 novembre 1996, comme il est mentionné vers la fin de l'arrêt, lorsqu'il est fait référence à son prononcé en audience publique.
L'existence de cette erreur de frappe a été constatée à la suite de la vérification du registre d'audience, du registre de termes de l'archive ainsi que du registre général (informatif), dont il résulte que la décision susmentionnée a été prononcée le 26
novembre 1996.
Dans le registre concernant la rédaction des arrêts, il est mentionné que le 27
janvier
1997, l'arrêt rédigé en tant que manuscrit a été remis afin d'être dactylographié et que le 6 février 1997 il a été retourné, et dans le registre informatif il est mentionné que le 6 mars 1997 le dossier de la cause a été restitué au tribunal ayant jugé en premier l'affaire (au fond), chose qui n'est possible qu'après la rédaction et la signature de l'arrêt...
».
Les requérants n'ont pas contesté ces affirmations.
4.
Développements postérieurs
Le 26 mai 1997, N.A demanda, au nom des requérants, devant la commission administrative pour l'application de la loi n
o
112/1995 (ci
‑
après
«
la commission administrative
») la restitution de leur appartement.
Le 13 juin 1997 cette demande fut rejetée comme tardive.
Le 9 août 2001, les requérants déposèrent, en vertu de la loi n
o
10/2001, une demande de restitution du bien auprès de la préfecture de Bucarest.
Aucune information n'a été fournie à ce sujet.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII) et l'arrêt
Surpaceanu c Roumanie
(n
o
32260/96, §
31, 21
mai 2002).
1.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 26 novembre 1997, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l'article
6 de la Convention.
2.
En outre, ils se plaignent que l'arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article
1 du Protocole n
o
1.
Sur le respect du délai de six mois
D'après le Gouvernement, les requérants ont omis de saisir la Cour dans le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. Selon lui, l'arrêt de la Cour suprême de justice a été prononcé le 26
novembre 1996 (et
non le 26 novembre 1997 comme la Cour l'avait retenu dans l'exposé des faits) alors que la requête a été introduite le 8
novembre
1999.Il invoque en ce sens la lettre du 15 janvier 2003 précitée de la Cour suprême de justice. D'après le Gouvernement, l'affirmation des requérants selon laquelle ils n'auraient appris qu'en 1999 le contenu de l'arrêt de la Cour suprême, ne devait pas être reçue par la Cour, car ils ne peuvent se prévaloir d'une absence d'information entre eux et leur représentant, N.A (le frère du premier requérant), qui a assisté au prononcé dudit arrêt.
Les requérants demandent le rejet de cette exception.
La Cour relève que la règle de six mois prévue à l'article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique (voir l'arrêt
De
Wilde,
Ooms et Versyp c. Belgique
du 28 mai 1970, série A n
o
12, pp. 29-30, § 50). Cette règle répond également au besoin de laisser à l'intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d'apprécier l'opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (
Worm c. Autriche
, n
o
22714/93, décision de la Commission du 27
novembre 1995, DR 83, p. 17). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l'État, la période au-delà de laquelle ce contrôle n'est plus possible (voir
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
La Cour observe que le 26 novembre 1996, la Cour suprême a prononcé son arrêt. Elle note que, le 6 mars 1997, l'arrêt a été envoyé avec le dossier au tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest et que celui-ci fut rédigé le 6 février 1997.
La Cour note que les requérants avaient deux représentants, N.A et N.D, en vertu du pouvoir judiciaire authentifié en 1990 au siège de l'ambassade de la Roumanie à Paris. Ainsi, en vertu dudit pouvoir, N.A, le premier représentant, est intervenu devant la Cour suprême de justice, au nom des requérants, se prévalant de sa qualité de représentant. La Cour observe qu'en vertu du même pouvoir, N.A a formé une demande administrative au nom des requérants. Elle observe également que le pouvoir judiciaire n'a pas été révoqué par les requérants, de telle sorte que ce mandat produisait ses effets à l'époque des faits.
La Cour relève également que le 26 mai 1997, lors de la demande administrative déposée par le représentant des requérants, ce dernier faisait référence à l'arrêt de la Cour suprême de justice et à l'intention des requérants de le contester devant «
la juridiction européenne
». Ainsi, même si les requérants affirment avoir ignoré l'existence du recours en annulation, ils ne peuvent pas contester la connaissance de celui-ci par leur représentant.
La Cour rappelle qu'à défaut d'une notification de l'arrêt, les requérants n'auraient pu avoir connaissance du contenu de cet arrêt qu'au plus tard à la date à laquelle il a été mis à la disposition des parties, en l'occurrence le 6
mars
1997 (voir,
Papachelas
c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, § 30, 25
mars
1999, CEDH 1999-II et
Haralambidis et autres c. Grèce
, n
o
36706/97, 29 mars 2001).
En tout état de cause, la Cour note que les requérants ne peuvent pas se prévaloir de l'absence de communication entre eux et leur représentant, d'autant plus que l'objet du mandat était leur représentation devant les autorités d'État afin de récupérer leur bien ou de le vendre. D'ailleurs la validité du pouvoir accordé à N.A n'a pas été contestée par les requérants.
La Cour conclut que le 6
mars 1997 l'arrêt de la Cour suprême de justice a été mis à la disposition des parties, alors que la requête a été introduite le 8
novembre 1999, en dehors du délai de six mois prévu par l'article 35 § 1. Il s'ensuit que la requête doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président