SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4293/98 prezentate de Ioan CRISAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători Dollegreffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 iunie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Ioan Crișan, este un cetățean român, născut în 1932 și rezident în București. El este reprezentat în fața Curții de către maestrul Crangariu, avocat în baroul București. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1990, reclamantul a solicitat Comisiei să aplice Decretul-lege nr. 118/90 (denumită în continuare Comisia) să constate că a fost persecutat din motive politice în timpul regimului comunist și să îi acorde drepturile care îi reveneau în temeiul decretului menționat. Prin decizia din 22 aprilie 1991, Comisia a respins cererea sa. La o dată nespecificată, reclamantul a contestat această hotărâre la tribunal. 118/90, potrivit căreia l . . . . . În 1993, reclamantul a cerut din nou Comisiei să constate că a fost persecutat în timpul regimului comunist și să-i acorde drepturile care îi reveneau. În 1993, reclamantul a susținut că a fost internat în mod abuziv într-o instituție psihiatrică între 1973 și 1981. Prin Decizia din 6 ianuarie 1994, Comisia și-a primit noua cerere și, mai întâi, a constatat că, între 1973 și 1981, reclamantul fusese internat din motive politice în instituții psihiatrice timp de două luni și douăzeci și cinci de zile și, prin urmare, a luat în considerare îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 1 din Decretul-lege nr. 118/90 pentru a primi recunoașterea statutului de persoană persecutată din motive politice și, prin urmare, i-a acordat despăgubiri lunare. Reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului departamental din București și s-a plâns în special de faptul că Comisia nu primise toate dovezile prin care intenționa să demonstreze numărul efectiv de zile în care el știa că era internat în mod abuziv în instituții psihiatrice. La 26 septembrie 1995, tribunalul departamental din București a decis să atașeze cele două contestații formulate de reclamant împotriva deciziilor pronunțate de Comisie la 22 aprilie 1991 și, respectiv, 6 ianuarie 1994. Prin hotărârea din 21 octombrie 1997, tribunalul a respins ambele contestații ca fiind inadmisibile. În primul rând, a constatat că guvernul a adoptat la 10 septembrie 1997 ordinul de urgență nr. 41, care a modificat parțial Decretul-lege nr. 118/90. El a subliniat apoi că această ordonanță a intrat în vigoare la data publicării sale către Monitor Oficial, și anume la 7 septembrie 1997, și că aceasta a abrogat în mod expres art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit căruia persoana respectivă putea contesta în fața unei instanțe decizia Comisiei. În cele din urmă, Tribunalul a constatat că ordonanța nu conținea nici o precizare cu privire la contestațiile pendinte în fața unei instanțe și, prin urmare, a considerat că aceasta nu era competentă să se pronunțe asupra contestațiilor formulate de reclamant, acestea nefiind prevăzute de lege ca căi de atac împotriva deciziilor Comisiei. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că instanța a încălcat principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Codul civil. Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 1998, instanța de apel a confirmat decizia instanței și a respins acțiunea formulată de reclamant, pe motiv că instanțele naționale erau mai competente să controleze legalitatea deciziilor Comisiei având în vedere modificarea Decretului-lege nr. 118/90 prin ordonanța de urgență a guvernului nr. 41/1997. Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea anumitor drepturi persoanelor persecutate din motive politice art. 5 Comisioanele sunt compuse din doi reprezentanți ai Direcțiilor de Muncă și Protecție Socială și nu mai mult de patru reprezentanți ai Asociației Fostelor Deținuți Politici. Activitatea comisiilor departamentale va fi coordonată de o comisie centrală compusă dintr-un reprezentant al Ministerului Justiției, al Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al cinci reprezentanți ai Asociației de deținuți politici vechi. art. 9 În termen de cel mult 30 de zile de la sesizarea sa, Comisia trebuie să se pronunțe asupra cererii de la l Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/1997 din 10 iulie 1997, privind modificarea Decretului-lege nr. 118/1991 Articolul II La art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 va avea următorul conținut: [...]. În termen de 30 de zile de la data la care actul i-a fost comunicat (...), persoana care consideră că a fost lezat de un act administrativ trebuie să depună o plângere la autoritatea care a formulat plângerea, în termen de 30 de zile de la data la care actul i-a fost comunicat (...) S [...] În orice caz, introducerea unei acțiuni în justiție nu poate avea loc după un termen de un an de la data comunicării actului. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță în ceea ce privește refuzul instanțelor de a examina legalitatea deciziilor luate de Comisie. Or, consideră că această autoritate administrativă nu oferea ea însăși garanțiile unei instanțe, în sensul art. 6 alin. (1) menționat anterior. Cu privire la excepția preliminară a Guvernului Guvernul își ridică din 2 martie 1998, el susține că reclamantul a omis să introducă în fața instanței o acțiune în litigiu administrativ, în temeiul Legii nr. 29/1990. Comitetul consideră că această cale de atac a fost de natură să aducă un răspuns la situația în litigiu și subliniază în această privință că, în fața instanței judecătorești judecătorești de pe deplina instanță, reclamantul ar fi putut prezenta toate dovezile necesare pentru a-și susține afirmațiile. Pentru solicitant, excepția de neobosire a căilor de atac interne ridicate de guvern este ineficace. În această privință, Tribunalul susține că decizia instanței prin care contestațiile sale împotriva deciziilor Comisiei au fost respinse ca inadmisibile, confirmată prin hotărârea definitivă a instanței judecătorești, are autoritatea a ceea ce este judecat și că, prin urmare, orice nouă acțiune în justiție nu ar fi avut șanse de a. Curtea reamintește că un reclamant trebuie să se prevaleze de acțiunile care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcarea dreptului comunitar. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11-12, § 27; Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec. Cu toate acestea, după cum s-a arătat anterior, nu este necesar să se facă recursuri care nu sunt nici adecvate, nici efective. În speță, Curtea arată că calea de atac indicată de guvern a fost introdusă prin Legea nr. 55 din 2 martie 1998, în timp ce contestațiile reclamantului împotriva deciziilor Comisiei fuseseră deja respinse printr-o decizie definitivă. Or, nici ordonanța de urgență nr. 41/1997, nici legea nr. 55/1998 nu conținea detalii privind posibilitatea pentru .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 29/1990 pentru introducerea unei acțiuni în litigiu administrativ a fost . Cu toate acestea, guvernul nu a fost în imposibilitatea de a menționa un singur exemplu de acest lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118/1990, introdus prin Legea nr. 55/1998, a avut parte de un drept întemeiat asupra unui litigiu introdus după expirarea termenului menționat anterior. Existența unei astfel de căi de atac fiind departe de a fi stabilită cu un grad suficient de certitudine, excepția guvernului nu poate fi reținută. Reclamantul se plânge de refuzul instanțelor de a examina legalitatea deciziilor unei autorități administrative. Acesta invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, care dispun astfel: * Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În cazul în care o persoană are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul pârât consideră că reclamantul nu a suferit nicio încălcare a dreptului de acces la o instanță judecătorească. În acest sens, acesta susține că Ordonanța Guvernului nr. 41/1997 a anulat o cale de atac specială și a pus în aplicare calea de atac obișnuită, și anume calea de atac administrativă. CESE subliniază, de asemenea, că fondul dreptului reclamantului nu a fost afectat și că a fost modificată doar procedura pentru a susține acest lucru și consideră că scopul acestei reforme a fost acela de a face sistemul mai eficient, prin anularea procedurilor speciale. În ceea ce privește domeniul de aplicare a articolului 13 din Convenție, guvernul consideră că nu este relevant, având în vedere concluziile sale referitoare la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul consideră că a suferit o încălcare a substanței dreptului de a avea acces la o instanță, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În acest sens, el subliniază că Comisia nu oferă ea însăși garanțiile unui tribunal, în sensul art. 6 alin. Cu toate acestea, niciuna dintre cele două instanțe nu a analizat fondul contestațiilor sale împotriva deciziilor Comisiei. Reclamantul consideră, de asemenea, că nu este vorba despre o simplă modificare a procedurii aplicabile pentru a-și exercita dreptul, astfel cum susține guvernul, deoarece, în acest caz, instanțele sesizate cu contestația sa ar fi trebuit să își decline competența în favoarea instanțelor de judecată administrative și nu să respingă contestațiile sale ca fiind inadmisibile. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa grefier Președinte
de la requête n° 42930/98
présentée par Ioan CRISAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10 septembre 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 juin 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Ioan Crișan, est un ressortissant roumain, né en 1932 et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par maître Crângariu, avocat au barreau de Bucarest.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, le requérant demanda à la Commission pour l’application du décret-loi n° 118/90 (ci-après la Commission) de constater qu’il avait été persécuté pour de raisons politiques pendant le régime communiste et de lui octroyer les droits qui en découlaient en vertu dudit décret. Il faisait valoir qu’entre 1973 et 1980 et entre 1977 et 1987, il avait fait l’objet d’enquêtes par la police et licencié pour des raisons politiques.
Par décision du 22 avril 1991, la Commission rejeta sa demande.
A une date non précisée, le requérant contesta cette décision auprès du tribunal. Il s’appuyait sur l’article 9 du décret-loi n°
118/90, selon lequel l’intéressé pouvait faire un recours devant un tribunal contre la décision de la Commission.
En 1993, le requérant demanda à nouveau à la Commission de constater qu’il avait été persécuté pendant le régime communiste et de lui octroyer les droits qui en découlaient. Il faisait valoir qu’il avait été abusivement interné dans un établissement psychiatrique entre 1973 et 1981.
Par décision du 6 janvier 1994, la Commission accueillit sa nouvelle demande. Elle constata tout d’abord qu’entre 1973 et 1981, le requérant avait été interné pour des raisons politiques dans des établissements psychiatriques pendant deux mois et vingt-cinq jours. Elle considéra dès lors qu’il remplissait les conditions prévues par l’article 1 du décret-loi n°
118/90 pour se voir reconnaître le statut de personne persécutée pour des raisons politiques et lui octroya à ce titre une indemnisation mensuelle.
Le requérant contesta cette décision devant le tribunal départemental de Bucarest. Il se plaignait notamment de ce que la Commission n’avait pas accueilli toutes les preuves par lesquelles il entendait prouver le nombre effectif de jours pendant lesquels il s’était vu interner abusivement dans des établissements psychiatriques.
Le 26 septembre 1995, le tribunal départemental de Bucarest décida de joindre les deux contestations formées par le requérant contre les décisions rendues respectivement par la Commission les 22 avril 1991 et 6
janvier
1994.
Par jugement du 21 octobre 1997, le tribunal rejeta les deux contestations ainsi jointes comme étant irrecevables. Il constata tout d’abord que le Gouvernement avait adopté le 10 septembre 1997 l’ordonnance d’urgence n°
41, qui avait modifié en partie le décret-loi n° 118/90. Il souligna ensuite que cette ordonnance était entrée en vigueur à la date de sa publication au Moniteur Officiel, à savoir le 7 septembre 1997, et qu’elle avait abrogé expressément l’article 9 du décret-loi n° 118/1990, selon lequel l’intéressé pouvait contester devant un tribunal la décision de la Commission.
Enfin, le tribunal releva que l’ordonnance ne contenait aucune précision concernant les contestations qui étaient pendantes devant un tribunal et jugea, dès lors, qu’il n’était pas compétent pour se prononcer sur les contestations formées par le requérant, celles-ci n’étant plus prévues par la loi en tant que voies de recours contre les décisions de la Commission.
Le requérant forma un recours contre ce jugement. Il faisait valoir que le tribunal avait méconnu le principe de la non-rétroactivité de la loi civile, prévu par le Code civil.
Par arrêt définitif du 13 février 1998, la cour d’appel confirma la décision du tribunal. Elle rejeta le recours formé par le requérant, au motif que les tribunaux n’étaient plus compétents pour contrôler la légalité des décisions de la Commission compte tenu de la modification du décret-loi n° 118/90 par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n° 41/1997.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Décret-loi n° 118/1990 sur l’octroi de certains droits aux personnes persécutées pour des raisons politiques
Article 5
« (...) une commission composée d’un président et maximum six membres sera constituée dans chaque département.
Le président doit être juriste de profession. Les commissions sont composées de deux représentants des Directions de travail et de la protection sociale et au maximum de quatre représentants de l’Association des anciens détenus politiques. L’activité des commissions départementales sera coordonnée par une commission centrale composée d’un représentant du ministère de la Justice, du ministère du Travail et de la Protection sociale et de cinq représentants de l’Association des anciens détenus politiques ».
Article 9
« (...) La Commission doit se prononcer sur la demande de l’intéressé dans un délai de maximum 30 jours à compter de sa saisine.
L’intéressé ou les directions du travail et de la protection sociale peuvent faire un recours auprès du tribunal contre la décision de la Commission dans un délai de
15
jours à compter de la date de ladite décision.
La décision rendue par le tribunal est définitive. »
2.
Ordonnance d’urgence du Gouvernement n° 41/1997 du 10
juillet
1997, relative à la modification du décret-loi n° 118/1991
Article II
« L’article 9 du décret-loi n° 118/1990 est abrogé à la date de l’entrée en vigueur de la présente ordonnance. »
3.
Loi n° 55 du 2 mars 1998 sur l’approbation de l’Ordonnance du Gouvernement n° 41/1997 (publiée au Moniteur officiel du 9
mars 1998)
« 7. L’article 10 du décret-loi n° 118/1990 aura le contenu suivant : [...] 5. L’intéressé peut introduire une contestation contre la décision [de la direction générale de travail et de protection sociale] conformément à la loi du contentieux administratif n° 29/1990. »
4.
Loi du contentieux administratif n° 29 du 7 novembre 1990
Article 5
« (...) celui qui s’estime lésé par un acte administratif doit faire une réclamation auprès de l’autorité émettrice dans un délai de 30 jours à compter de la date à laquelle l’acte lui a été communiqué (...) S’il n’est pas satisfait de l’issue donnée à sa réclamation, il peut saisir le tribunal dans un délai de 30 jours à compter de la date à laquelle il s’est vu communiquer l’issue donnée à sa réclamation. [...] Dans tous les cas, l’introduction d’une action en justice ne peut avoir lieu après un délai d’un an à compter de la date de la communication de l’acte. »
GRIEF
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant allègue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal eu égard au refus des tribunaux d’examiner la légalité des décisions prises par la Commission. Or, il estime que cette autorité administrative n’offrait pas elle-même les garanties d’un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 précité.
1.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement soulève d’emblée l’exception du non-épuisement des voies de recours internes. S’appuyant sur l’article 10 de la loi n° 118/1990, introduit par la loi n° 55 du 2 mars 1998, il fait valoir que le requérant a omis d’introduire devant la cour d’appel une action en contentieux administratif, sur le fondement de la loi n° 29/1990. Il estime que cette voie de recours était de nature à porter remède à la situation litigieuse et souligne à cet égard que devant la cour d’appel, instance judiciaire de pleine juridiction, le requérant aurait pu produire toutes les preuves nécessaires pour soutenir ses allégations.
Pour le requérant, l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement est inopérante. Il fait valoir à cet égard que la décision du tribunal par laquelle ses contestations contre les décisions de la Commission ont été rejetées comme étant irrecevables, confirmée par l’arrêt définitif de la cour d’appel, a l’autorité de la chose jugée et que, dès lors, toute nouvelle action en justice n’aurait pas eu de chances d’aboutir.
La Cour rappelle qu’un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11-12, § 27
; Dalia c. France du 19 février 1998,
Recueil
des arrêts et décisions
1998-I, pp. 87-88, § 38). Cependant, comme indiqué précédemment, rien n’impose d’user de recours qui ne sont ni adéquats, ni effectifs.
En l’espèce, Cour relève que la voie de recours indiquée par le Gouvernement a été instaurée par la loi n°
55 du 2 mars 1998, alors que les contestations du requérant contre les décisions de la Commission avaient déjà été rejetées par une décision définitive. Or, ni l’ordonnance d’urgence n° 41/1997, ni la loi n°
55/1998, ne contenaient de précisions concernant la possibilité pour l’intéressé d’introduire, dans une telle situation, une action en contentieux administratif contre une décision de la Commission.
Plus encore, la Cour note qu’à la date à laquelle la nouvelle loi est entrée en vigueur, le délai imparti par l’article 5 de la loi n°
29/1990 pour l’introduction, par l’intéressé, d’une action en contentieux administratif était échu. Or, le Gouvernement a été en défaut de citer un seul exemple de ce qu’une juridiction de contentieux administratif, saisie conformément au nouvel article 10 du décret-loi n°
118/1990, introduit par la loi n° 55/1998, ait connu du bien-fondé d’une contestation introduite après l’expiration dudit délai.
L’existence d’une telle voie de recours étant loin d’être établie avec un degré suffisant de certitude, l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le bien-fondé du grief
Le requérant se plaint du refus des tribunaux d’examiner la légalité des décisions d’une autorité administrative. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention qui disposent ainsi :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...), par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »
« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violées a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »
Le Gouvernement défendeur considère d’emblée que le requérant n’a subi aucune atteinte au droit d’accès à un tribunal. Il fait valoir à cet égard que l’ordonnance du Gouvernement n° 41/1997 a annulé une voie de recours spéciale et a rendu applicable la voie de recours ordinaire, à savoir la voie du contentieux administratif. Il souligne aussi que le fond du droit du requérant n’a pas été touché et que seule la procédure pour le faire valoir a été modifiée. Il estime enfin que le but de cette réforme a été de rendre le système plus efficace, par l’annulation des procédures spéciales.
Concernant la branche du grief tirée de l’article 13 de la Convention, le Gouvernement estime qu’elle est sans objet, compte tenu de ses conclusions relatives à l’article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant estime avoir subi une atteinte à la substance même du droit d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il fait valoir à cet égard que la Commission n’offrait pas elle-même les garanties d’un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 précité.
Or, aucune des deux juridictions saisies n’a analysé le fond de ses contestations à l’encontre des décisions de la Commission.
Le requérant estime en outre qu’il ne s’agissait pas d’un simple changement de la procédure applicable pour faire valoir son droit, tel que soutient le Gouvernement, car, si tel était le cas, les juridictions saisies de sa contestation auraient dû décliner leur compétence en faveur des juridictions de contentieux administratif et non pas rejeter ses contestations comme étant irrecevables.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président