SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43137/98 prezentate de Marian ROMANESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 23 octombrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, Marian Romanescu, este un cetățean român, născut în 1948 și rezident în București. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele de la . În decembrie 1989, reclamantul a participat, în calitate de ofițer al trupelor speciale antiteroriste (U.S.L.A.) din cadrul Serviciului de informații al statului membru al UE, la evenimentele care au condus la răsturnarea dictaturii Ceaușescu la 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989 seara, el a fost interpelat de forțele armate, fiind reținut în clădirea Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor până la 23 decembrie 1989 dimineața, când a fost eliberat. La 25 decembrie 1989, reclamantul s-a prezentat la sediul U.S.L.A. din ordinul colonelului A. De la Departamentul de Securitate, care se temea de trădare din partea sa, a fost anchetat de mai mulți ofițeri ai Securității, ceea ce a dus la o traumă psihologică. Deși informat de gravitatea stării psihice a reclamantului, colonelul A. a refuzat să-i permită internarea într-un spital psihiatric. La 2 februarie 1990, din ordinul superiorilor săi, el a fost internat la Spitalul Militar Central. Medicii care l-au examinat au considerat că suferă de neurastenie persistentă. La 29 martie 1990, Comisia de expertiză medicală militară aproape de Spitalul Militar Central l-a declarat inapt să-și continue cariera militară. La 24 iulie 1990, reclamantul a fost internat, la cererea Comisiei Centrale de Competență Medicală Militară din apropiere de Ministerul Apărării Naționale (denumită în continuare Comisia), la Spitalul G. M. din București. Acolo a rămas aproximativ trei săptămâni. La 31 iulie 1990, Comisia a considerat că reclamantul suferea de psihoză paranoică progresivă, boală pe care o contractase în 1990 din cauza și în timpul serviciului său militar și a decis că nu mai putea ocupa funcțiile militare. La data de 5 noiembrie 1990, din ordinul directorului Serviciului de Informații Român (reprezentantul Securității), a fost pus în rezervă. La 6 aprilie 1993, institutul medico-legal Mina Minovici, din București, la cererea reclamantului și este ima că nu suferea de tulburări psihice. La 10 februarie 1999, din ordinul Parchetului General, Comisia Superioră de Control Apropiat Institutul Medico-Legal, Mina Minovici, din București, l-a rejudecat pe reclamant. Ea a infirmat diagnosticul de psihoză paranoidă pe baza căreia reclamantul fusese pus în rezervă. Reclamantul a introdus mai multe plângeri penale la Parchet. Plângerile penale depuse de reclamant pentru rele tratamente și detenție ilegală în clădirile Securității La 29 aprilie 1990, reclamantul a depus o plângere la Parchetul Militar împotriva colonelului A., a doctorului P.I. și a mai multor ofițeri ai Serviciului de Informații al statului, pe care l-a acuzat că l-a reținut în mod legal în clădirile Securității începând cu 25 decembrie 1989 și că i-a provocat o traumă psihică, invocând articolele 189 și 250 din Codul Penal. Prin scrisoarea din 5 octombrie 1990, Hotărârea Parchetului Militar l-a informat pe reclamant că plângerea sa penală era în mod clar greșită. La 24 iunie 1991, reclamantul a solicitat procurorului general o nouă examinare a plângerii sale, pentru a stabili circumstanțele în care fusese supus unor tratamente abuzive, încălcând art. 182 din Codul Penal. El s-a constituit parte civilă și a solicitat ca persoanele care ar fi fost considerate responsabile să fie obligate să-i plătească trei milioane de lei pentru daunele materiale suferite și a solicitat, de asemenea, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile sale morale. Prin Rezoluția din 2 decembrie 1993, Parchetul General a considerat că colonelul A., în ordinea în care reclamantul fusese reținut ilegal la sediul Securității, în timp ce acesta era grav bolnav și că ar fi trebuit să fie internat într-un spital de psihiatrie, se făcea vinovat de privarea ilegală de libertate și de lovituri, infracțiuni prevăzute în art. 189 alin. (2) și, respectiv, 182 alin. (1) din Codul penal. Cu toate acestea, având în vedere faptul că colonelul A. a decedat între timp, Parchetul a pronunțat un refuz împotriva sa, în special cu privire la art. 10 g din Codul de procedură penală (C.P.)). Prin scrisoarea din 27 iunie 1996, reclamantul a fost informat, în urma scrisorilor adresate Parlamentului și Ministerului Justiției, că Parchetul General a reexaminat dosarul penal deschis în urma plângerii sale penale din 29 aprilie 1990 și că a confirmat neacuzarea pronunțată la 2 decembrie 1993. Prin scrisoarea din 3 octombrie 1996, Parchetul General l-a informat pe reclamant că decizia din 2 decembrie 1993 fusese infirmată și că dosarul era încă în curs de desfășurare. Prin ordonanța din 21 octombrie 1997, Secțiunea pentru Parchetul Militar din apropierea Parchetului General a confirmat parțial decizia din 2 octombrie 1997 În decembrie 1993. În primul rând, s-a considerat că colonelul A. s. a fost condamnat pentru că l-a deținut în mod ilegal pe solicitant timp de trei săptămâni la sediul Securității. Cu toate acestea, având în vedere decesul său, ea a confirmat refuzul pronunțat împotriva sa și apoi a responsabilizat numai medicul P.I. nu luase măsurile de precauție necesare și nu administrase reclamantului medicamentele necesare ca urmare a șocului psihic suferit în timpul anchetei, ceea ce i-a agravat situația de criză. a avut o atitudine cooperativă cu Parchetul și, considerând că nu au atins gradul de gravitate al unei infracțiuni, a pronunțat un refuz împotriva sa pe baza articolelor 10 litera (b) și 11 punctul 1 litera (b) combinate ale C.P. și a obligat la plata unei amenzi de timbru. În cele din urmă, el a decis să divulge partea din plângerea reclamantului introdusă împotriva foștilor săi colegi care au fost interogați din ordinul colonelului A. și să continue procesul în această privință. Prin Rezoluția din 20 februarie 1998, procurorul militar șef V. în apropierea Secțiunii pentru Parchete Militare a constatat că zece ofițeri ai Securității au fost găsiți vinovați de deținerea ilegală a reclamantului începând cu 25 decembrie 1989 și de conduita abuzivă a acestuia, infracțiuni interzise prin art. 189 și 250 alin. (2) din Codul penal. Cu toate acestea, el a constatat că, în speță, prescrierea a fost dobândită și a pronunțat, prin urmare, un refuz împotriva acestora. El a indicat reclamantului că Õ putea iniția o acțiune civilă în scopul de a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Plângere penală pentru detenție ilegală la sediul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor La 20 decembrie 1993, reclamantul a prezentat la Parchetul General din România o cerere de extindere a urmăririi penale împotriva ofițerilor Ministerului Apărării Naționale care au deținut în mod legal la sediul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor la 22 și 23 decembrie 1989. Prin Rezoluția din 20 februarie 1998, procurorul militar șef V. din apropierea Secțiunii Parchetelor Militare a decis să continue acțiunea împotriva acestei plângeri penale. Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul acestei proceduri. Plângerea penală împotriva membrilor Comisiei centrale de competență medico-militară La 20 decembrie 1993, reclamantul a depus la Parchetul General din România o cerere de extindere a urmăririi penale împotriva ofițerilor care au făcut parte din Comisia Centrală de Competență Medicală care a decis că a devenit inapt pentru urmărirea funcțiilor militare. Reclamantul nu a fost constituit parte civilă în cadrul acestei proceduri penale. Prin Rezoluția din 16 februarie 1999, Parchetul General pronunțat împotriva ofițerilor a constatat că termenul de prescripție fusese depășit și l-a indicat pe reclamant că putea iniția o acțiune civilă pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală sunt formulate astfel: art. 15 Persoana vătămată poate fi parte civilă împotriva pârâtului sau a persoanei acuzate și împotriva persoanei responsabile din punct de vedere civil. Constituirea părții civile se poate face în timpul urmăririi penale sau în fața Tribunalului (...) art. 18 Procurorul poate susține în fața instanței acțiunea civilă a persoanei vătămate art. 19 Persoana vătămată care nu este constituită parte civilă la procesul penal poate introduce o acțiune în fața instanțelor civile pentru a recupera prejudiciul produs de persoana vătămată. (...) art. 20 Persoana vătămată care este constituită parte civilă la procesul penal poate introduce o acțiune în fața instanțelor civile dacă instanța penală nu a soluționat acțiunea civilă. □ Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritatea de a judeca lucrul judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă în ceea ce privește existența faptelor, persoana care le-a comis și vinovăția sa. Hotărârea definitivă prin care tribunalul civil a pronunțat acțiunea civilă nu a reușit să pună la dispoziția autorității de lucru judecat în fața instanței penale sau a instanței penale în ceea ce privește existența faptelor reprobabile, persoana care le-a comis și vinovăția sa. Oricine cauzează un prejudiciu altora este obligat să-l repare. Reclamantul consideră că durata procedurilor deschise ca urmare a plângerilor sale penale depuse în instanță nu a fost rezonabilă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, care este astfel formulată în părțile sale relevante: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide fie contestații privind drepturile și obligațiile sale civile, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Guvernul susține că art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică procedurii de judecare a plângerii penale cu constituirea unei părți civile privind relele tratamente și deținerea reclamantului în clădirile Securității. Accentuându-se în primul rând pe particularitățile dreptului român în acest domeniu, el subliniază că constituirea părții civile în procesul penal se face prin simpla cerere scrisă și nu este rezultatul unei proceduri contencioasă în fața unui magistrat. Prin urmare, aceasta nu reprezintă o acceptare a binelui de o astfel de cerere (a se vedea. a contrao , Hotărârea Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A nr. 333-A, p. 14, § 43). Guvernul subliniază, de asemenea, că decizia de nejudiciare adoptată de procuror nu beneficiază, în temeiul articolului 22 din C.P., de autoritatea forței judecate în fața instanței civile sesizate cu o cerere de despăgubire. O astfel de decizie nu constituie, prin urmare, o barieră legală pentru obținerea de despăgubiri în fața unei instanțe civile. În opinia guvernului, această concluzie se aplică în fortiori în cazul de față, având în vedere faptul că deciziile de nejudiciare se bazau pe motive neexclusive de răspundere, și anume intervenția prescrierii, decesul autorului și constatarea că fapta reproșată nu era o infracțiune, ci o amendă. În cele din urmă, guvernul subliniază că reclamantul ar fi putut beneficia de deciziile de nejudiciare, susținând în fața instanțelor civile constatările Parchetului cu privire la răspunderea persoanelor acuzate. Curtea constată că reclamantul a prezentat mai multe plângeri penale la Parchet. În ceea ce privește procedura cu constituirea unei părți civile, deschisă pe baza plângerii penale pentru rele tratamente și detenție ilegală în clădirile Securității, Curtea arată că reclamantul și-a revendicat în mod expres dreptul la o despăgubire și și-a calculat prejudiciul material. Prin urmare, această procedură era susceptibilă să fie decisivă pentru un drept civil În sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Hotărârea Aït-Moubub c. Franța din 28 octombrie 1998, Rec., p. 3225-26, § 44-45). Cu toate acestea, Curtea arată că, în acest caz, acțiunea penală nu a putut fi exercitată din motive care țin în special de prescrierea faptelor denunțate și de decesul unuia dintre presupusii responsabili. Or, Comisia reamintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care urmărirea penală este exclusă pentru obstacole procedurale, art. 6 nu se aplică procedurii penale din lipsă de drept civil (a se vedea în special Palibrk c. Franța (dec.) nr. 50053/99, 3 aprilie 2001, Ribes Franța, (dec.) nr. 449/98, 11 iulie 2000; Romo c. Franța (dec.), nr. 40402/98, 28 În plus, Curtea arată că, în speță, nici prescrierea acțiunii publice, nici nejudiciul pronunțat ca urmare a decesului unuia dintre responsabilii prezumați că nu au fost respondenți, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în temeiul art. În măsura în care reclamantul se plânge și de durata celorlalte două proceduri penale, Curtea arată că au fost deschise ca urmare a reclamațiilor simple depuse de reclamant la Parchet. De asemenea, Comisia remarcă faptul că aceste proceduri aveau ca obiect deschiderea unor proceduri penale împotriva membrilor Comisiei de competență medicală și a ofițerilor militari care au deținut la 22 și 23 decembrie 1998 la sediul Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor. Or, Curtea amintește că art. 6 nu garantează dreptul de a fi judecat penal împotriva unor terți (a se vedea, în special, Deciziile Ribes France Romo c. Franța menționate mai sus, și de a se pronunța nr. 23997/94, Hotărârea Metali c. Franța din 15 mai 1995, D.R. 81-A, p. 102). cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n° 43137/98
présentée par Marian ROMANESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10 septembre 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 mars 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 23 octobre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Marian Romanescu, est un ressortissant roumain, né en 1948 et résidant à Bucarest.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
La genèse de l’affaire
En décembre 1989, le requérant participa, en tant qu’officier des troupes spéciales anti-terroristes (U.S.L.A.) du service de la Sûreté de l’Etat («
Securitate »), aux événements ayant conduit au renversement de la dictature de Ceaușescu le 22 décembre 1989.
Le 22 décembre 1989 au soir, il fut interpellé par les forces de l’armée. Il fut détenu dans le bâtiment du ministère des Transports et des Télécommunications jusqu’au 23
décembre 1989, au matin, quand il fut relâché.
Le 25 décembre 1989, le requérant se présenta au siège de U.S.L.A. Sur l’ordre du colonel A. du service de la Sûreté, qui craignait une trahison de sa part, il fut enquêté par plusieurs officiers de la Securitate, ce qui entraîna chez le requérant un traumatisme psychologique. Bien qu’informé de la gravité de l’état psychique du requérant, le colonel A. refusa d’autoriser son internement dans un hôpital psychiatrique. Le requérant fut gardé dans le bâtiment de la Securitate environ trente jours. Ceci aggrava son traumatisme psychique.
Le 2 février 1990, sur ordre de ses supérieurs, il fut interné à l’Hôpital militaire central. Les médecins qui l’examinèrent estimèrent qu’il souffrait de neurasthénie anxieuse persistante.
Le 29 mars 1990, la Commission d’expertise médicale militaire près l’Hôpital militaire central le déclara inapte à poursuivre sa carrière militaire.
Le 24 juillet 1990, le requérant fut interné, sur demande de la Commission centrale d’expertise médicale militaire près le ministère de la Défense nationale (ci-après la Commission), à l’hôpital G.
Le 31 juillet 1990, la Commission estima que le requérant souffrait de psychose paranoïde évolutive, maladie qu’il avait contractée en 1990 à cause et pendant son service militaire et décida qu’il était devenu inapte à occuper des fonctions militaires. Elle indiqua aussi qu’il devait se présenter à un nouvel examen médical au mois de juillet 1991.
Le 5 novembre 1990, par ordre du directeur du Service roumain de renseignements (le successeur de la Securitate), il fut mis en réserve.
Le 6 avril 1993, l’Institut médico-légal « Mina Minovici » de Bucarest examina le requérant sur demande du parquet et estima qu’il ne souffrait pas de troubles psychiques.
Le 10 février 1999, sur ordre du parquet général, la Commission supérieure de contrôle près l’Institut médico-légal « Mina Minovici » de Bucarest examina à nouveau le requérant. Elle infirma le diagnostic de «
psychose paranoïde évolutive
» sur la base duquel le requérant avait été mis en réserve.
Le requérant a introduit auprès du parquet plusieurs plaintes pénales.
2.
Les plaintes pénales introduites par le requérant
a)
Plainte pénale pour mauvais traitements et détention illégale dans les bâtiments de la Securitate
Le 29 avril 1990, le requérant porta plainte auprès du parquet militaire à l’encontre du colonel A., du médecin P.I. et de plusieurs officiers du service de la Sûreté de l’Etat, qu’il accusait de l’avoir illégalement détenu dans les bâtiments de la Securitate à compter du 25 décembre 1989 et de lui avoir provoqué un traumatisme psychique. Il invoquait les articles 189 et 250 du Code pénal.
Par lettre du 5 octobre 1990, la direction des parquets militaires informa le requérant de ce que sa plainte pénale était manifestement mal fondée.
Le 24 juin 1991, le requérant sollicita auprès du procureur général un nouvel examen de sa plainte, afin de faire établir les circonstances dans lesquelles il avait été soumis à des mauvais traitements, en violation de l’article 182 du Code pénal. Il se constitua partie civile et sollicita que les personnes qui en seraient jugées responsables soient obligées de lui verser trois millions de lei pour les dommages matériaux subis. Il demanda aussi l’octroi des dommages et intérêts pour ses préjudices moraux.
Par résolution du 2 décembre 1993, le parquet général estima que le colonel A., sur l’ordre duquel le requérant avait été illégalement détenu au siège de la Securitate, alors qu’il était gravement malade et qu’il aurait dû être interné dans un hôpital psychiatrique, s’était rendu coupable de privation illégale de liberté et de coups et blessures, infractions respectivement prévues par les articles 189 § 2 et 182 § 1 du Code pénal. Toutefois, constatant que le colonel A. était décédé entre-temps, le parquet prononça un non-lieu à son encontre, s’appuyant sur l’article 10 g) du Code de procédure pénale (le « C.P.P.
»).
Par lettre du 27 juin 1996, le requérant fut informé, à la suite de ses lettres adressées au Parlement et au ministère de la Justice, que le parquet général avait réexaminé le dossier pénal ouvert à la suite de sa plainte pénale du 29 avril 1990 et qu’il avait confirmé le non-lieu prononcé le 2
décembre 1993.
Par lettre du 3 octobre 1996, le parquet général informa le requérant que la décision du 2 décembre 1993 avait été infirmée et que le dossier était toujours en cours d’instruction.
Par ordonnance du 21 octobre 1997, la Section des parquets militaires près le parquet général confirma en partie la décision du 2
décembre 1993. Il estima tout d’abord que le colonel A. s’était rendu coupable d’avoir illégalement détenu le requérant pendant trois semaines au siège de la Securitate. Toutefois, compte tenu de son décès, elle confirma le non-lieu prononcé à son encontre.
Elle releva ensuite que le médecin P.I. n’avait pas pris les précautions nécessaires et n’avait pas administré au requérant les médicaments nécessaires à la suite du choc psychique subi pendant l’enquête, ce qui avait aggravé son état de crise. Toutefois, constatant que P.I. avait eu une attitude coopérative avec le parquet et, estimant que ses agissements n’avaient pas atteint le degré de gravité d’une infraction, il prononça un non-lieu à son encontre sur le fondement des articles 10 b
1
) et 11 pt. 1 b) combinés du C.P.P., et l’obligea au paiement d’une amende contraventionnelle.
Enfin, il décida de disjoindre la partie de la plainte du requérant introduite à l’encontre de ses anciens collègues qui l’avaient interrogé sur ordre du colonel A. et de continuer l’instruction à cet égard.
Par résolution du 20 février 1998, le procureur militaire en chef V. près la Section des parquets militaires constata que dix officiers de la Securitate s’étaient rendus coupables d’avoir illégalement détenu le requérant à compter du 25 décembre 1989 et de s’être conduit abusivement à son encontre, infractions prohibées par les articles 189 et 250 § 2 du Code pénal. Toutefois, il constata qu’en l’espèce, la prescription était acquise et prononça, dès lors, un non-lieu à leur encontre. Il indiqua au requérant qu’il pouvait entamer une action civile afin d’obtenir des dommages et intérêts pour les préjudices subis.
b)
Plainte pénale pour détention illégale au siège du ministère des Transports et des Télécommunications
Le 20 décembre 1993, le requérant introduisit auprès du parquet général de Roumanie une demande d’extension des poursuites pénales à l’encontre des officiers du ministère de la Défense nationale qui l’avaient illégalement détenu au siège du ministère des Transports et des Télécommunications les 22 et 23 décembre 1989. Il ne s’est pas constitué partie civile dans cette procédure.
Par résolution du 20 février 1998, le procureur militaire en chef V. près la Section des parquets militaires décida de continuer l’instruction à l’égard de cette plainte pénale. La Cour n’a pas été informée de l’issue de cette procédure.
c)
Plainte pénale à l’encontre des membres de la Commission centrale d’expertise médico-millitaire
Le 20 décembre 1993, le requérant introduisit auprès du parquet général de Roumanie une demande d’extension des poursuites pénales à l’encontre des officiers ayant fait partie de la Commission centrale d’expertise médicale qui avait décidé qu’il était devenu inapte à la poursuite des fonctions militaires. Le requérant ne s’est pas constitué partie civile dans cette procédure pénale.
Par résolution du 16 février 1999, le parquet général prononça un non
‑
lieu à l’encontre desdits officiers. Il constata que le délai de prescription avait été dépassé et indiqua au requérant qu’il pouvait entamer une action civile afin d’obtenir des dommages et intérêts pour les préjudices subis.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale sont libellées ainsi :
Article 15
«
La personne lésée peut se constituer partie civile contre le prévenu ou l’inculpé et contre la personne responsable civilement.
La constitution de partie civile peut se faire pendant les poursuites pénales ou devant le tribunal (...)
»
Article 18
«
Le procureur peut soutenir devant le tribunal l’action civile de la personne lésée
»
Article 19
«
La personne lésée qui ne s’est pas constituée partie civile au procès pénal peut introduire auprès des juridictions civiles une action pour récupérer le dommage produit par l’infraction. (...)
»
Article 20
«
La personne lésée qui s’est constituée partie civile au procès pénal peut introduire une action devant les juridictions civiles si le tribunal pénal n’a pas solutionné l’action civile.
»
Article 22
« La décision définitive du tribunal pénal a l’autorité de la chose jugée devant le tribunal civil qui juge l’action civile en ce qui concerne l’existence des faits, la personne qui les a commis et sa culpabilité.
La décision définitive par laquelle le tribunal civil a jugé l’action civile n’a pas l’autorité de la chose jugée devant l’organe des poursuites pénales ou devant le tribunal pénal en ce qui concerne l’existence des faits reprochés, la personne qui les a commis et sa culpabilité. »
2.
Les dispositions pertinentes du Code civil sont libellées ainsi :
Article 998
« Quiconque cause un préjudice à autrui est tenu de le réparer. »
Article 999
« La responsabilité est également engagée pour les préjudices causés par négligence ou par imprudence. »
GRIEF
Le requérant se plaint de la durée des procédures pénales ouvertes par le parquet à la suite de ses plaintes pénales. Il allègue une atteinte à l’article
6
§
1 de la Convention.
Le requérant estime que la durée des procédures ouvertes à la suite de ses plaintes pénales déposées au parquet n’a pas été raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé, dans ses parties pertinentes :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Le Gouvernement fait valoir d’emblée que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable à la procédure d’instruction de la plainte pénale avec constitution de partie civile relative aux mauvais traitements et à la détention du requérant dans les bâtiments de la Securitate. En mettant l’accent tout d’abord sur les particularités du droit roumain en la matière, il souligne que la constitution de partie civile au procès pénal se fait par simple demande écrite et n’est pas le résultat d’une procédure contentieuse devant un magistrat. Elle ne représente pas, dès lors, une acceptation du bien-fondé d’une telle demande (cf.
a contrario
, l’arrêt Acquaviva c. la France du 21 novembre 1995, série A n° 333-A, p. 14, § 43).
Le Gouvernement souligne en outre que la décision de non-lieu adoptée par le procureur ne jouit pas, en vertu de l’article 22 du C.P.P., de l’autorité de la force jugée devant le tribunal civil saisi d’une demande en réparation. Une telle décision ne constitue pas, dès lors, une barrière légale pour l’obtention, par l’intéressé, des dédommagements devant un tribunal civil. De l’avis du Gouvernement, cette conclusion s’applique
a fortiori
en l’occurrence, compte tenu de ce que les décisions de non-lieu se fondaient sur des motifs non exclusifs de responsabilité, à savoir l’intervention de la prescription, le décès de l’auteur et le constat que le fait reproché n’était pas une infraction, mais une contravention.
Le Gouvernement souligne enfin que le requérant aurait pu tirer profit des décisions de non-lieu, en faisant valoir devant les tribunaux civils les constats du parquet concernant la responsabilité des personnes incriminées. Il estime ainsi que les décisions de
non-lieu, loin de constituer un obstacle légal pour le recouvrement des dédommagements, en constituaient en fait un avantage pour le requérant (cf.
a contrario,
l’arrêt Maini c. France, n°
31801/96, du 26 octobre 1999, § 30).
La Cour note que le requérant a introduit plusieurs plaintes pénales auprès du parquet. S’agissant de la procédure avec constitution de partie civile, ouverte sur plainte pénale pour mauvais traitements et détention illégale dans les bâtiments de la Securitate, la Cour relève que le requérant a expressément revendiqué un droit à une indemnité et a chiffré son préjudice matériel. Cette procédure était donc susceptible d’être déterminante pour un «
droit de caractère civil
» au sens de l’article 6
1.de la Convention (cf. l’arrêt Aït-Mouhoub c. France du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et
décisions
1998-VIII, pp. 3225-26, §§ 44-45).
Toutefois, la Cour relève qu’en l’occurrence, l’action pénale n’a pas pu être exercée pour des raisons tenant notamment à la prescription des faits dénoncés et au décès de l’un des responsables présumés. Or, elle rappelle que, selon une jurisprudence constante, lorsque des poursuites pénales sont exclues pour des obstacles procéduraux, l’article 6 est inapplicable à la procédure pénale faute d’émergence d’un droit civil (voir, notamment,
Palibrk c. France
(déc.) n° 50053/99, 3 avril 2001,
Ribes
c.
France
, (déc.) n° 41946/98, 11 juillet 2000 ;
Romo c. France
(déc.), n°
40402/98, 28
septembre 1999). Au demeurant, la Cour relève qu’en l’espèce, ni la prescription de l’action publique, ni le non-lieu prononcé en raison du décès de l’un des responsables présumés n’empêchaient le requérant de faire valoir ses droits civils devant les juridictions civiles.
Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Dans la mesure où le requérant se plaint aussi de la durée des deux autres procédures pénales, la Cour relève qu’elles avaient été ouvertes à la suite des plaintes simples déposées par le requérant au parquet. Elle note aussi que ces procédures avaient comme finalité l’ouverture des poursuites pénales à l’encontre des membres de la Commission médicale d’expertise et des officiers de l’armée l’ayant détenu les 22 et 23 décembre 1998 au siège du ministère des Transports et des Télécommunications.
Or, la Cour rappelle que l’article 6 ne garantit pas le droit de voir provoquer des poursuites pénales contre des tiers (voir, notamment, les décisions
Ribes
c.
France
et
Romo c. France
précitées, et
requête n°
23997/94, décision Mecili c.
France du 15 mai 1995, D.R. 81-A, p. 102). Il s’ensuit que cette partie du grief est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président