SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43137/98 prezentate de Marian ROMANESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 23 octombrie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Gaukur Jörundsson Biersan Casadevall Zupančič Panțiru judecătorii dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 31 martie 1998 și înregistrată la 27 august 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Marian Romanescu, este un resortisant român, născut în 1948 și rezident în București. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a introdus în fața autorităților naționale o procedură penală (1) și o procedură civilă (2). De asemenea, a înaintat o cerere Comisiei (3). (1) Procedura penală În decembrie 1989, reclamantul a participat, în calitate de ofițer al trupelor speciale antiteroriste (U.S.L.A.) din serviciul de pază al laiului (inclusiv Securitatea) la evenimentele care au dus la răsturnarea dictaturii Ceaușescu la 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989 seara, el a fost interpelat de forțele armate, fiind reținut în clădirea Ministerului Apărării Naționale până la 23 decembrie 1989, dimineața, când a fost eliberat. La 25 decembrie 1989, reclamantul s-a prezentat la sediul U.S.L.A. din ordinul colonelului A. de la Departamentul de Securitate, care se temea de trădare din partea sa, a fost supus unei anchete care a provocat o traumă psihologică. Deși informat de gravitatea stării psihice a reclamantului, colonelul A. a refuzat să permită internarea sa într-un spital de psihiatrie. Reclamantul a fost ținut în clădirea de securitate aproximativ 30 de zile. Acest lucru agravează trauma psihică. La 2 februarie 1990, la ordinul superiorilor săi, el a fost internat la Spitalul Militar Central. Medicii care l-au examinat au estimat că suferă de neurastenie persistentă. La 29 martie 1990, Comisia de experiență medicală militară aproape de Spitalul Militar Central l-a declarat incapabil să-și continue cariera militară. La o dată nespecificată, reclamantul a contestat această decizie. La 24 iulie 1990, reclamantul a fost internat, la cererea Comisiei centrale de expertiză medicală militară din apropierea Ministerului Apărării Naționale (denumită în continuare "Comisia"), la spitalul "Dr. Ghe." Pușcașii marini" din București. Acolo au stat aproximativ trei săptămâni. Potrivit reclamantului, medicii care l-au examinat ar fi constatat o îmbunătățire a stării sale de sănătate. Cu toate acestea, la 31 iulie 1990, Comisia a considerat că reclamantul suferea de psihoză paranoică evolutivă, boală pe care o contractase în 1990 din cauza și în timpul serviciului său militar și a decis că nu mai putea îndeplini funcțiile militare și a indicat, de asemenea, că trebuia să se prezinte la o nouă examinare medicală în iulie 1991. La 29 aprilie 1990, reclamantul a depus o plângere la Parchetul Militar împotriva colonelului A, a doctorului P.I. și a mai multor ofițeri, pe care l-a acuzat că l-a reținut în mod ilegal în clădirile Securității și Ministerului Apărării și că i-a provocat o traumă psihică, invocând articolele 189 și 250 din Codul penal. Prin scrisoarea din 5 octombrie 1990, Hotărârea Parchetului Militar l-a informat pe reclamant că plângerea sa penală este în mod clar greșită. La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat procurorului general o nouă examinare a plângerii sale, pentru a stabili circumstanțele în care a fost supus unor tratamente abuzive, încălcând art. 182 din Codul Penal. El s-a constituit parte civilă și a solicitat ca persoanele care ar fi fost considerate responsabile să fie obligate să-i plătească trei milioane de lei pentru daunele materiale suferite și a solicitat, de asemenea, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile sale morale. La 5 noiembrie 1990, din ordinul directorului Serviciului de Informații Român (reprezentantul fostului serviciu al securității), acesta a fost pus în rezervă. La 6 aprilie 1993, institutul medico-legal, Mina Minovici, din București, l-a reținut pe reclamant la cererea Parchetului și este ima că nu suferea de tulburări psihice. Prin Rezoluția din 2 decembrie 1993, Parchetul General a considerat că colonelul A. în ordinea în care reclamantul a fost reținut în mod ilegal la sediul securității, în timp ce acesta era grav bolnav și în momentul în care acesta ar fi trebuit să fie internat într-un spital de psihiatrie, se făcea vinovat de privarea ilegală de libertate și de lovituri, infracțiuni prevăzute la art. 189 alin. (2) și, respectiv, la art. 182 alin. (1) din Codul penal. Cu toate acestea, având în vedere că colonelul A. a decedat între timp, Parchetul pronunțat împotriva sa, în conformitate cu art. 10 litera (g) din Codul de procedură penală. Prin scrisoarea din 27 iunie 1996, reclamantul a fost informat, în urma scrisorilor adresate Parlamentului și Ministerului Justiției, că Parchetul General a reexaminat dosarul penal deschis în urma plângerii sale penale din 29 aprilie 1990 și că a confirmat neacuzarea pronunțată la 2 decembrie 1993. Prin scrisoarea din 3 octombrie 1996, Parchetul General l-a informat pe reclamant că decizia din 2 decembrie 1993 fusese infirmată și că dosarul era încă în curs de desfășurare. Prin ordonanța din 21 octombrie 1997, Secțiunea Parchetului Militar din apropierea Parchetului General a confirmat parțial soluția pronunțată la 2 decembrie 1993. a fost condamnat pentru că l-a ținut în mod ilegal pe solicitant timp de trei săptămâni la sediul Securității, însă, având în vedere decesul său, ea a confirmat refuzul de a fi judecat împotriva sa și apoi a fost reținută de medicul P.I. nu luase măsurile de precauție necesare și nu administrase reclamantului medicamentele necesare ca urmare a șocului psihic suferit în timpul anchetei, ceea ce i-a agravat situația de criză. a avut o atitudine cooperativă cu Parchetul, s-a considerat că neesențialele sale nu au atins gradul de gravitate al unei infracțiuni și i-a aplicat o sancțiune administrativă, și anume plata unei sume de 1.000 de lei de la o parte la alta. În cele din urmă, el a decis să divulge partea din plângerea reclamantului introdusă împotriva foștilor săi colegi care au fost interogați din ordinul colonelului A. și să continue procesul în această privință. Prin Rezoluția din 20 februarie 1998, procurorul militar șef V. în apropierea Secției Parchetelor Militare s-a constatat că zece ofițeri ai securității civile erau vinovați de deținerea ilegală a reclamantului în timpul evenimentelor din decembrie 1989 și de conduita abuzivă împotriva sa, infracțiuni prevăzute în art. 189 și 250 alin. (2) din Codul penal. Cu toate acestea, el a constatat că, în speță, prescrierea a fost dobândită și a pronunțat, prin urmare, un refuz împotriva acestora. El a indicat reclamantului că putea iniția o acțiune civilă în vederea obținerii de despăgubiri pentru prejudiciile suferite. În cele din urmă, el a decis să divulge partea din plângerea sa referitoare la ofițerii H.M. și D.F. care au fost reținuți la sediul Ministerului Apărării în perioada 22-23 decembrie 1989 și să continue procesul în această privință. Conform informațiilor de care dispune Curtea, această parte a plângerii penale a reclamantului ar fi încă în curs de desfășurare în fața Parchetului. 2. Procedura civilă La 8 octombrie 1993, reclamantul a dat în judecată Tribunalul de Primă Instanță din București Serviciul de Informații al României și Ministerul Apărării Naționale. El solicita anularea ordinii militare prin care fusese pus pe o listă de rezervă, reintegrarea în postul său și plata tuturor reținerilor pe care ar fi trebuit să le primească dacă o astfel de măsură nu ar fi fost luată împotriva sa. El susținea că diagnosticul pe baza căruia fusese pus în rezervă nu corespundea realității, întrucât Comisia a fost lăsată influențată de foștii săi superiori atunci când a decis că a devenit incapabilă să urmărească funcțiile militare. În această privință, la 6 aprilie 1993, institutul medico-legal Mina Mina Minovici a subliniat că, la 6 aprilie 1993, El a cerut acuzaților să - i plătească suma de 250.000 USD pentru prejudiciile materiale suferite prin punerea sa în rezervă. El solicita, de asemenea, acordarea de daune-interese pentru imaginea sa, care a fost reținută la opinia sa prin izolarea sa de către foștii săi colegi, prin distrugerea familiei sale, și prin pierderea încrederii din partea anturajului său. În cele din urmă, el a cerut să se potrivească acțiunii sale civile la dosarul de judecată deschis de către Parchet în urma plângerii sale penale din 29 iunie La 6 ianuarie 1994, reclamantul a precizat acțiunea sa și-a exprimat opinia conform căreia a solicitat, de asemenea, anularea certificatului medical din 31 iulie 1990, prin care fusese declarat inapt pentru exercitarea funcțiilor militare. De asemenea, a solicitat părților pârâte să întreprindă toate demersurile necesare pentru a se asigura că li se acordă drepturile care decurg din Legea nr. 42/1990 în virtutea calității sale de "rănit" în timpul revoluției. La 26 februarie 1994, reclamantul a solicitat instanței să suspende acțiunea. El se baza pe art. 244 din Codul de procedură civilă, conform căruia instanța poate suspenda judecata în cazul în care există indicii ale unei infracțiuni care ar putea avea consecințe decisive asupra rezultatului procedurii în cauză. La 23 noiembrie 1994, instanța și-a primit cererea și s-a pronunțat în instanță până când Parchetul s-a pronunțat asupra plângerii penale a reclamantului. La 4 noiembrie 1997, tribunalul s-a pronunțat în instanță și a decis să retrimisă cazul în funcție de rol. Prin scrisoarea din 21 noiembrie 1997, reclamantul a solicitat, de asemenea, având în vedere complexitatea și lenta urmărire penală, ca instanța să emită rapid o hotărâre, care, fiind executorie, i-ar permite să primească despăgubiri pentru prejudiciile suferite și a solicitat, de asemenea, participarea procurorului la proces. Prin hotărârea din 20 martie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea. În primul rând, a considerat că punerea în rezervă a reclamantului fusese întemeiată pe diagnosticul stabilit de Comisia de competență medicală militară a Ministerului Apărării, care, la 31 iulie 1990, a decis că a devenit inapt pentru exercitarea funcțiilor militare. Cu toate acestea, s-a considerat în această privință că această Comisie era singura autoritate competentă pentru a stabili dacă reclamantul era apt sau nu să exercite funcțiile militare. Ulterior, a considerat că nu era mai competent să se pronunțe cu privire la legalitatea ordinii prin care reclamantul fusese pus în rezervă, în special cu privire la un act special, care avea un caracter militar, care nu putea fi atacat decât în fața autorităților militare de rang superior. În ceea ce privește cererea sa de despăgubire pentru că a fost pus în rezervă în mod abuziv, Tribunalul a respins cererea pe motiv că reclamantul nu a furnizat dovada că ar fi suferit un prejudiciu. În cele din urmă, a indicat reclamantului că, în măsura în care dorea să i se acorde drepturile care decurg din Legea nr. 42/1990, acesta ar trebui să facă o cerere în fața comisiei înființate special pentru aplicarea acestei legi. La 18 august 1998, reclamantul a făcut apel la această hotărâre și s-a plâns că Tribunalul a ignorat rezultatele urmăririi penale efectuate de Parchet, precum și dovezile pe care le-a depus la dosar, în special certificatul prin care institutul Mina-Minovici De asemenea, el s-a plâns că instanța nu a luat în considerare faptul că încetarea activității sale era cauzată de persoane a căror răspundere nu mai putea fi angajată din punct de vedere penal din cauza prescrierii infracțiunilor. Prin decizia din 10 decembrie 1998, tribunalul departamental din București a respins apelul său, confirmând în același timp motivația Tribunalului de Primă Instanță. Acesta a adăugat că, deși acțiunea reclamantului ar fi putut fi calificată drept o acțiune în răspundere civilă a comitentului pentru faptele prejudiciabile comise de persoana care a făcut obiectul procedurii, în temeiul articolului 1000 alineatul (3) din Codul civil, o astfel de calificare nu putea fi dată în apel. La 4 ianuarie 1999, reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. El se plângea în special de faptul că, deși a solicitat suspendarea procedurii până la soluționarea plângerii sale penale, instanța își revocase din oficiu acțiunea la rolul său, în timp ce urmărirea penală nu fusese încă încheiată de către Parchet. El se plângea, de asemenea, de faptul că procurorul nu fusese invitat să-și susțină cauza în fața instanțelor, așa cum a cerut. Prin Hotărârea din 24 mai 1999, tribunalul din București a confirmat judecata tribunalului. În plus, Comisia a considerat că cererea prin care reclamantul solicitase participarea la dezbaterile procurorului în fața instanțelor civile nu era întemeiată, legea care prevede o astfel de posibilitate numai pentru apărarea intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor supuse interdicției. Cu toate acestea, Comisia a constatat că reclamantul nu făcea parte din categoriile menționate strict de lege. În cele din urmă, Comisia a respins cererea prin care recurentul solicitase să se constate nulitatea hotărârii pronunțate de judecătorii din fond, pe motiv că presupusa neregulă care decurge din punerea în fața judecătorilor din fond a cauzei în fața Tribunalului, nefiind de natură publică, a fost acoperită în absența unei sesizări din partea reclamantului în fața judecătorilor din fond. (3) Procedura în fața Comisiei La 12 octombrie 1993, reclamantul sesizase Comisia cu privire la faptul că, în timpul evenimentelor din 1989, fusese reținut ilegal în clădirile Ministerului Apărării Naționale și al Siguranței, a fost amenințat cu moartea de către comandantul unității sale și a fost supus unor abuzuri și a invocat articolele 2, 3 și 5 alineatul (1) din Convenție. El se plângea, de asemenea, de durata procedurilor civile și penale inițiate, pe care le considera contrară articolului 6 alineatul (1), precum și de refuzul autorităților de a-i acorda despăgubiri pentru privarea de libertate, încălcând dispozițiile articolului 5 alineatul (5) din convenție. Prin decizia din 5 aprilie 1995, Comisia a respins obiecțiunile reclamantului formulate la articolele 2, 3, 5 alineatul (1) din Convenție pentru incompatibilitate rațională cu Convenția și a respins, de asemenea, plângerea reclamantului întemeiat pe art. 5 alineatul (5) ca fiind prematură, precum și obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) pentru neajunsuri evidente de fond. Reclamantul se plânge că a fost reținut în mod ilegal în timpul evenimentelor din 1989 în clădirile Ministerului Apărării Naționale și al Siguranței, încălcând dispozițiile art. 1 din Convenție. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul declară că a fost amenințat cu moartea în timpul detenției sale de către comandantul unității sale. El se plânge de relele tratamente care i-ar fi fost aplicate în timpul detenției sale, încălcând dispozițiile art. 3 din Convenție. De asemenea, declară o încălcare a art. 5 alin. (1) din Convenție, în măsura în care autoritățile ar fi refuzat să-i acorde despăgubiri pentru privarea sa de libertate. Recurentul se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale deschise de Parchet în urma plângerii sale penale din 29 aprilie 1990. El a declarat o încălcare a articolului 1 din Convenție. De asemenea, se plânge, în esență, de o încălcare a articolului 6 alineatul (1) menționat anterior, având în vedere durata procedurii pe care a inițiat-o în fața instanțelor civile în 1993. Reclamantul se plânge că, în timpul evenimentelor din 1989, ar fi fost reținut ilegal în clădirile Ministerului Apărării Naționale și al Securității, ar fi fost amenințat cu moartea de către comandantul unității sale și ar fi fost supus unor tratamente abuzive și ar fi invocat articolele 2, 3 și 5 alineatul (1) din convenție. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție, aceasta nu reține nici o cerere formulată prin aplicarea articolului 34 atunci când este în esență aceeași ca și o instanță care a fost judecată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de regulament și dacă aceasta nu conține fapte noi. Cu toate acestea, Comisia observă că, la 5 aprilie 1995, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a declarat inadmisibile obiecțiunile reclamantului formulate la articolele 2, 3 și 5 alineatul (1) din Convenție pentru incompatibilitate rațională cu dispozițiile convenției. După examinarea prezentei cereri, Curtea consideră că această parte a cererii este în esență aceeași cu cea anterioară și nu conține fapte noi. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge apoi de faptul că autoritățile ar fi refuzat să acorde despăgubiri pentru presupusa sa deținere ilegală în timpul evenimentelor din 1989. El invocă o încălcare a art. 5 alin. (5) din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană care a fost arestată sau deținută în condiții care contravin dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea ia notă de faptul că obligația autorităților prevăzută la art. 5 alineatul (5) din Convenția de acordare a unei despăgubiri reclamantului decurge din detenția sa care se producea în decembrie 1989 și în ianuarie 1990, înainte de data ratificării Convenției de către România, la 20 iunie 1994. Or, nu s-a putut stabili nici o încălcare a articolului din organele Convenției, Curtea consideră că nu este competentă nici să se pronunțe asupra pretinsului refuz al autorităților de acordare a unei despăgubiri reclamantului, în conformitate cu art. 5 alin. (5) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Curtea Europeană de Justiție. D.H. Moldovan și Rostașc. România, decizia din 13 martie 2001, nepublicată). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă rația temporis cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § Reclamantul se plânge și de durata procedurii penale deschise ca urmare a plângerii sale penale cu constituirea unei părți civile depuse la Parchet la 29 aprilie 1990. Curtea arată că procedura în cauză nu se referă la dreptul întemeiat al unei acuzații în materie penală împotriva reclamantului, astfel încât aceasta a examinat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata excesivă a procedurii inițiate în fața instanțelor civile în 1993 și invocă în esență o încălcare a articolului 6 alineatul (1) menționat anterior. Curtea ia notă de faptul că procedura în cauză se referea la reintegrarea reclamantului în cadrul cadrelor Serviciului de informații din România (lelui fost serviciu de securitate) din care fusese tăiat, precum și la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de punerea sa în rezervă. Curtea face trimitere în speță la Hotărârea Pellegrin c. Franța (hotărârea din 8 decembrie 1999, [GC], nr. 28541/95, § 60), prin care aceasta a subliniat că numai litigiile funcționarilor publici, ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, erau incluse în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție, în măsura în care aceasta acționează ca deținătorul autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului. Un exemplu evident al acestor activități este reprezentat de forțele armate și de poliție în această privință, Curtea constată că, la momentul în care au avut loc faptele în litigiu, reclamantul a fost angajat în departamentul de departament al departamentului de departament al departamentului de departament al departamentului de detenție a lalui și de activitate a acestuia în calitate de comandant al trupelor speciale antiteroriste (U.S.L.A.). Din faptele speculei reiese că Õil s a primit sarcina de a-i asuma responsabilităi importante în domeniul apărării și al securităii la . Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a fost obligat să participe direct la exercitarea autorităii publice și la îndeplinirea unor funcii care au ca obiect protejarea intereselor generale ale statului. Prin urmare, art. 6 alin. (1) nu se aplică. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 6 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului cu privire la durata procedurii penale deschise ca urmare a plângerii depuse la Parchet la 29 aprilie 1990 Declara cererea inadmisibilă pentru surplus.
de la requête n° 43137/98
présentée par Marian ROMANESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23
octobre
2001 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et
de
Boyle
,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 mars 1998 et enregistrée le 27
août
1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Marian Romanescu, est un ressortissant roumain, né en 1948 et résidant à Bucarest.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant a introduit devant les autorités nationales une procédure pénale (1) et une procédure civile (2). Il a également introduit une requête devant la Commission (3).
En décembre 1989, le requérant participa, en tant qu’officier des troupes spéciales anti-terroristes (U.S.L.A.) du service de la Sûreté de l’Etat («
Securitatea
»), aux événements ayant conduit au renversement de la dictature de Ceaușescu le 22 décembre 1989.
Le 22 décembre 1989 au soir, il fut interpellé par les forces de l’armée. Il fut détenu dans le bâtiment du ministère de la Défense nationale jusqu’au 23
décembre 1989, au matin, où il fut relâché.
Le 25 décembre 1989, le requérant se présenta au siège de U.S.L.A. Sur l’ordre du colonel A. du service de la Sûreté, qui craignait une trahison de sa part, il fut soumis à une enquête qui entraîna un traumatisme psychologique. Bien qu’informé de la gravité de l’état psychique du requérant, le colonel A. refusa d’autoriser son internement dans un hôpital psychiatrique. Le requérant fut gardé dans le bâtiment de la Sécurité environ trente jours. Ceci aggrava son traumatisme psychique.
Le 2 février 1990, sur ordre de ses supérieurs, il fut interné à l’Hôpital militaire central. Les médecins qui l’examinèrent estimèrent qu’il souffrait de neurasthénie anxieuse persistante.
Le 29 mars 1990, la Commission d’expertise médicale militaire près l’Hôpital militaire central le déclara inapte à poursuivre sa carrière militaire.
A une date non précisée, le requérant contesta cette décision.
Le 24 juillet 1990, le requérant fut interné, sur demande de la Commission centrale d’expertise médicale militaire près le ministère de la Défense nationale (ci-après la Commission), à l’hôpital "Dr.
Ghe.
Marinescu" de Bucarest. Il y resta environ trois semaines. Selon le requérant, les médecins qui l’examinèrent auraient constaté une amélioration de son état de santé.
Toutefois, le 31 juillet 1990, la Commission estima que le requérant souffrait de psychose paranoïde évolutive, maladie qu’il avait contractée en 1990 à cause et pendant son service militaire et décida qu’il était devenu inapte à occuper des fonctions militaires. Elle indiqua aussi qu’il devait se présenter à un nouvel examen médical au mois de juillet 1991.
Le 29 avril 1990, le requérant porta plainte auprès du parquet militaire à l’encontre du colonel A, du médecin P.I. et de plusieurs officiers, qu’il accusait de l’avoir illégalement détenu dans les bâtiments de la Sécurité et du ministère de la Défense et de lui avoir provoqué un traumatisme psychique. Il invoquait les articles 189 et 250 du Code pénal.
Par lettre du 5 octobre 1990, la direction des parquets militaires informa le requérant que sa plainte pénale est manifestement mal fondée.
A une date non précisée, le requérant sollicita au procureur général un nouvel examen de sa plainte, afin de faire établir les circonstances dans lesquelles il avait été soumis à des mauvais traitements, en violation de l’article 182 du Code pénal. Il se constitua partie civile et sollicita que les personnes qui en seraient jugées responsables soient obligées à lui verser trois millions de lei pour les dommages matériaux subis. Il demanda aussi l’octroi des dommages et intérêts pour ses préjudices moraux.
Le 5 novembre 1990, par ordre du directeur du Service roumain de renseignements (le successeur de l’ancien service de la Sûreté), il fut mis en réserve.
Le 6 avril 1993, l’Institut médico-légal «
Mina Minovici
» de Bucarest examina le requérant sur demande du parquet et estima qu’il ne souffrait pas de troubles psychiques.
Par résolution du 2 décembre 1993, le parquet général estima que le colonel A. sur l’ordre duquel le requérant avait été illégalement détenu au siège de la Sécurité, alors qu’il était gravement malade et qu’il aurait dû être interné dans un hôpital psychiatrique, s’était rendu coupable de privation illégale de liberté et de coups et blessures, infractions respectivement prévues par les articles 189 § 2 et 182 § 1 du Code pénal. Toutefois, constatant que le colonel A. était décédé entre-temps, le parquet prononça un non-lieu à son encontre, s’appuyant sur l’article 10 g) du Code de procédure pénale.
Par lettre du 27 juin 1996, le requérant fut informé, à la suite des ses lettres adressées au Parlement et au ministère de la Justice, que le parquet général avait réexaminé le dossier pénal ouvert à la suite de sa plainte pénale du 29 avril 1990 et qu’il avait confirmé le non-lieu prononcé le 2
décembre 1993.
Par lettre du 3 octobre 1996, le parquet général informa le requérant que la décision du 2 décembre 1993 avait été infirmée et que le dossier était toujours en cours d’instruction.
Par ordonnance du 21 octobre 1997, la Section des parquets militaires près le parquet général confirma en partie la solution prononcée le 2
décembre 1993. Il estima tout d’abord que le colonel A. s’était rendu coupable d’avoir illégalement détenu le requérant pendant trois semaines au siège de la Sécurité. Toutefois, compte tenu de son décès, elle confirma le non-lieu prononcé à son encontre. Elle releva ensuite que le médecin P.I. n’avait pas pris les précautions nécessaires et n’avait pas administré au requérant les médicaments nécessaires à la suite du choc psychique subi pendant l’enquête, ce qui avait aggravé son état de crise. Toutefois, constatant que P.I. avait eu une attitude coopérative avec le parquet, il estima que ses agissements n’avaient pas atteint le degré de gravité d’une infraction, et lui appliqua une sanction administrative, à savoir le paiement d’une amende d’un montant de 1.000 lei. Enfin, il décida de disjoindre la partie de la plainte du requérant introduite à l’encontre de ses anciens collègues qui l’avaient interrogé sur ordre du colonel A. et de continuer l’instruction à cet égard.
Par résolution du 20 février 1998, le procureur militaire en chef V. près la Section des parquets militaires constata que dix officiers de la Sécurité s’étaient rendus coupables d’avoir illégalement détenu le requérant pendant les événements de décembre 1989 et de s’être conduit abusivement à son encontre, infractions prévues par les articles 189 et 250 § 2 du Code pénal. Toutefois, il constata qu’en l’espèce, la prescription était acquise et prononça, dès lors, un non-lieu à leur encontre. Il indiqua au requérant qu’il pouvait entamer une action civile afin d’obtenir des dommages et intérêts pour les préjudices subis.
Enfin, il décida de disjoindre la partie de sa plainte relative aux officiers H.M. et D.F. qui l’avaient détenu au siège du ministère de la Défense du 22
au 23 décembre 1989, et de continuer l’instruction à cet égard. Selon les renseignements dont dispose la Cour, cette partie de la plainte pénale du requérant serait encore pendante devant le parquet.
Le 8 octobre 1993, le requérant assigna en justice devant le tribunal de première instance de Bucarest le Service roumain des renseignements et le ministère de la Défense nationale. Il sollicitait l’annulation de l’ordre militaire par lequel il avait été mis sur une liste de réserve, la réintégration dans son poste et le paiement de toutes les rétributions qu’il aurait dû percevoir si une telle mesure n’avait pas été prise à son encontre. Il faisait valoir que le diagnostic sur la base duquel il avait été mis en réserve ne correspondait pas à la réalité, la Commission s’étant laissée influencer par ses anciens supérieurs lorsqu’elle avait décidé qu’il était devenu incapable de poursuivre des fonctions militaires.
Il soulignait à cet égard que le 6 avril 1993, l’Institut médico-légal «
Mina Minovici
» avait constaté qu’il ne souffrait pas de troubles psychiques.
Il sollicitait la condamnation des défendeurs à lui payer la somme de 250.000 de dollars U.S.D. au titre des préjudices matériels subis par sa mise en réserve. Il demandait également l’octroi des dommages et intérêts pour l’atteinte à son image, qui s’était concrétisée à son avis par son isolement par ses anciens collègues, par la destruction de sa famille, et par la perte de confiance de la part de son entourage.
Enfin, il demandait la jonction de son action civile au dossier d’instruction ouvert par le parquet à la suite de sa plainte pénale du 29
avril
1990.
Le 6 janvier 1994, le requérant précisa son action. Il faisait valoir qu’il sollicitait également l’annulation du certificat médical du 31 juillet 1990, par lequel il avait été déclaré inapte à l’exercice des fonctions militaires. Il demandait aussi que les parties défenderesses entreprennent toutes les démarches nécessaires afin qu’il se voie octroyer les droits découlant de la loi n° 42/1990 en vertu de sa qualité de «
blessé pendant la révolution
».
Le 26 février 1994, le requérant demanda au tribunal le sursis à statuer. Il s’appuyait sur l’article 244 du Code de procédure civile, selon lequel le tribunal peut suspendre le jugement lorsqu’il existe des indices d’une infraction qui pourrait avoir des répercussions déterminantes sur l’issue de la procédure en cause.
Le 23 novembre 1994, le tribunal accueillit sa demande et sursit à statuer jusqu’à ce que le parquet se prononce sur la plainte pénale du requérant.
Le 4 novembre 1997, le tribunal se saisit d’office et décida de remettre l’affaire au rôle.
Par lettre du 21 novembre 1997, le requérant demanda également, compte tenu de la complexité et de la lenteur des poursuites pénales, que le tribunal prononce rapidement un jugement, qui, étant exécutoire, lui permettrait de se voir octroyer des dommages et intérêts pour les préjudices subis. Il sollicita également la participation du procureur au procès.
Par jugement du 20 mars 1998, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l’action. Il estima tout d’abord que la mise en réserve du requérant avait été fondée sur le diagnostic établi par la Commission d’expertise médicale militaire du Ministère de la défense qui, le 31
juillet
1990, avait décidé qu’il était devenu inapte à l’exercice des fonctions militaires. Or, il estima à cet égard, que cette Commission était la seule autorité compétente pour établir si le requérant était apte ou non à l’exercice des fonctions militaires. Il estima ensuite qu’il n’était pas davantage compétent pour se prononcer sur la légalité de l’ordre par lequel le requérant avait été mis en réserve, s’agissant d’un acte spécial, ayant un caractère militaire, qui n’était attaquable que devant les autorités militaires hiérarchiquement supérieures.
Quant à sa demande de dommages et intérêts pour avoir été abusivement mis en réserve, le tribunal la rejeta au motif que le requérant n’avait pas apporté la preuve d’avoir subi un préjudice.
Enfin, il indiqua au requérant que, dans la mesure où il souhaitait se voir octroyer les droits découlant de la loi n° 42/1990, il devrait faire une demande auprès de la commission spécialement instituée pour l’application de cette loi.
Le 18 août 1998, le requérant fit appel de ce jugement. Il se plaignait que le tribunal avait ignoré les résultats des poursuites pénales effectuées par le parquet ainsi que les preuves qu’il avait versées au dossier, en particulier le certificat par lequel l’Institut «
Mina-Minovici
» avait estimé qu’il ne souffrait pas de troubles psychiques. Il se plaignait aussi que le tribunal n’avait pas pris en compte le fait que la cessation de son activité était due à des personnes dont la responsabilité ne pouvait plus être engagée sur le plan pénal à cause de la prescription des infractions.
Par décision du 10 décembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest rejeta son appel, tout en confirmant la motivation du tribunal de première instance. Il ajouta que, bien que l’action du requérant ait pu être qualifiée comme une action en responsabilité civile du commettant pour les faits préjudiciables commis par son préposé, fondée sur l’article 1000 § 3 du Code civil, une telle qualification ne pouvait pas être donnée en appel. Il se fonda sur l’article 294 du Code de procédure civile, selon lequel en appel, la qualité des parties, la cause ou l’objet du jugement ne sauraient être modifiés.
Le 4 janvier 1999, le requérant forma un recours contre cette décision. Il se plaignait en particulier de ce que, bien qu’il ait sollicité la suspension de la procédure jusqu’à la solution de sa plainte pénale, le tribunal avait remis d’office son action au rôle, alors que les poursuites pénales n’avaient pas encore été terminées par le parquet. Il se plaignait aussi de ce que le procureur n’avait pas été invité à soutenir sa cause devant les tribunaux, ainsi qu’il avait demandé.
Par arrêt du 24 mai 1999, la cour d’appel de Bucarest confirma le jugement du tribunal. Elle jugea en outre que la demande par laquelle le requérant avait sollicité la participation aux débats du procureur devant les tribunaux civils n’était pas fondée, la loi prévoyant une telle possibilité uniquement pour la défense des intérêts légitimes des mineurs et des personnes mises sous interdiction. Or, elle constata que le requérant ne faisait pas partie des catégories strictement mentionnées par la loi.
Elle rejeta enfin la demande par laquelle le requérant avait demandé de constater la nullité de la décision prononcée par les juges du fond, au motif que la prétendue irrégularité découlant de la mise d’office de l’affaire au rôle du tribunal, n’étant pas d’ordre public, avait été couverte à défaut d’avoir été soulevée par le requérant devant les juges du fond.
3.La procédure devant la Commission
Le 12 octobre 1993, le requérant saisit la Commission d’une requête alléguant de ce que, pendant les événements de 1989, il avait été illégalement détenu dans les bâtiments du ministère de la Défense nationale et de la Sécurité, il avait été menacé de mort par le commandant de son unité et il avait subi des mauvais traitements. Il invoquait les articles 2, 3 et 5 § 1 de la Convention. Il se plaignait aussi de la durée des procédures civiles et pénales engagées, qu’il estimait contraire à l’article 6 § 1, ainsi que du refus des autorités de lui octroyer un dédommagement pour sa privation de liberté, en violation de l’article 5 § 5 de la Convention.
Par décision du 5 avril 1995, la Commission a rejeté les griefs du requérant tirés des articles 2, 3, 5 § 1 de la Convention pour incompatibilité
rationae temporis
avec la Convention. Elle a rejeté également le grief du requérant tiré des l’article 5 § 5 comme étant prématuré, ainsi que les griefs tirés de l’article 6 § 1 pour défaut manifeste de fondement.
1.
Le requérant se plaint d’avoir été illégalement détenu pendant les événements de 1989 dans les bâtiments du ministère de la Défense nationale et de la Sécurité, en violation de l’article
5
2.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant allègue avoir été menacé de mort pendant sa détention par le commandant de son unité.
3.
Il se plaint des mauvais traitements qui lui auraient été infligés pendant sa détention, en violation de l’article 3 de la Convention.
4.
Il allègue aussi une atteinte à l’article 5 § 1 de la Convention, dans la mesure où les autorités auraient refusé de lui octroyer des dommages et intérêts pour sa privation de liberté.
5.
Le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure pénale ouverte par le parquet à la suite de sa plainte pénale du 29 avril 1990. Il allègue une atteinte à l’article
6
§
1 de la Convention.
6.
Il se plaint aussi, en substance, d’une atteinte à l’article 6 § 1 précité, eu égard à la durée de la procédure qu’il a engagée devant les juridictions civiles en 1993.
1.
Le requérant se plaint de ce que, pendant les événements de 1989, il aurait été illégalement détenu dans les bâtiments du ministère de la Défense nationale et de la Sécurité, il aurait été menacé de mort par le commandant de son unité et il aurait subi des mauvais traitements. Il invoque les articles 2, 3 et 5 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle que, d’après l’article 35 § 2 b) de la Convention, elle ne retient aucune requête introduite par application de l’article 34 lorsqu’elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement,
et si elle ne contient pas de faits nouveaux.
Or, elle note que, le 5 avril 1995, la Commission européenne des Droits de l’Homme a déclaré irrecevables les griefs du requérant tirés des articles 2, 3 et 5 § 1 de la Convention pour incompatibilité
rationae temporis
avec les dispositions de la Convention.
Après avoir examiné la présente requête, la Cour estime que cette partie de la requête est essentiellement la même que la précédente et ne contient pas de faits nouveaux. Il s’ensuit qu’elle doit être rejetée en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint ensuite de ce que les autorités auraient refusé de lui octroyer des dommages et intérêts pour sa détention prétendument illégale pendant les événements de 1989. Il invoque une atteinte à l’article 5 § 5 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.
»
La Cour note que l’obligation des autorités prévue par l’article 5 § 5 de la Convention d’octroyer au requérant une réparation découle de sa détention qui s’était produite en décembre 1989 et en janvier 1990, avant la date de la ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994. Or, aucune atteinte à l’article
5
1.n’ayant pu être établie en raison de l’incompétence
rationae temporis
des organes de la Convention, la Cour estime qu’elle n’est pas compétente non plus pour se prononcer sur le prétendu refus des autorités d’octroyer au requérant une indemnisation, conformément à l’article 5 § 5 de la Convention
(cf.
mutatis
mutandis
, Cour eur. D.H. Moldovan et Rostaș c. Roumanie, décision du 13 mars 2001, non publiée).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3 et doit être rejeté en application de l’article
35 §
4.
3.
Le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure pénale ouverte à la suite de sa plainte pénale avec constitution de partie civile déposée au parquet le 29 avril 1990.
La Cour relève que la procédure en cause ne porte pas sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale contre le requérant, de sorte qu’elle a examiné le grief sous l’angle de l’article 6 § 1, sous son aspect civil, lequel prévoit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
4.
Le requérant se plaint aussi de la durée excessive de la procédure engagée devant les juridictions civiles en 1993. Il invoque en substance une atteinte à l’article 6 § 1, précité.
La Cour note que la procédure en cause portait sur la réintégration du requérant au sein des cadres du Service roumain des renseignements (l’ancien service de la Sécurité) dont il avait été rayé, ainsi que sur l’octroi d’une indemnisation en réparation du préjudice causé par sa mise en réserve.
La Cour se réfère en l’espèce à son arrêt Pellegrin c. France (arrêt du 8
décembre
1999, [GC], n°
28541/95, § 60) par lequel elle a relevé que «
seuls les litiges des agents publics, dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique, étaient soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police
».
A cet égard, la Cour note qu’à l’époque des faits litigieux, le requérant était employé dans le département de la Sûreté de l’Etat et exerçait son activité en tant que commandant des troupes spéciales anti-terroristes (U.S.L.A). Il ressort des faits de l’espèce qu’il s’est vu assigner des tâches lui conférant d’importantes responsabilités dans le domaine de la défense et de la sûreté de l’Etat. La Cour estime, dès lors, que le requérant a ainsi été amené à participer directement à l’exercice de la puissance publique et à l’accomplissement de fonctions ayant pour objet la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat.
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant incompatible
rationae materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35
§§
3
et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la durée de la procédure pénale ouverte à la suite de sa plainte déposée au parquet le 29
avril 1990
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente