ANGHELESCU contre la ROUMANIE

ANGHELESCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2003)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 46430/99

prezentată de Barbu ANGHELESCU

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), funcționând pe 2 decembrie 2003 în calitate de cameră compusă din:

Domi. J.-P. Costa, președintele,

A.B. Baka,

Gaukur Jörundsson,

L. Loucaides,

C. Bîrsan,

M. Ugrekhelidze,

Doamna A. Mularoni,

judecători,

și dl T.L. Early,

grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 11 martie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate în replica de reclamant,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul este cetățean român născut în 1949, domiciliat la Turcinești (Gorj). Este reprezentat în fața Curții de A. Sichitiu, avocat la Barou București.

Guvernul pârât a fost reprezentat de C. Tarcea, Agent al guvernului român în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, din ministerul Justiției.

A. Circumstanțele acestei cauze

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 15 aprilie 1996, în timp ce-și conducea automobilul, reclamantul a fost arestat de un agent al poliției rutiere, adjudantul B.

Faptele ulterioare, așa cum au fost stabilite de curtea de apel Pitești în hotărârea sa din 18 octombrie 2001, sunt următoarele. O altercare a avut loc între reclamant și B., în timpul căreia a intervenit un alt agent de poliție, Z. Agentul B. i-a reproșat reclamantului că se afla sub influența alcoolului, spunând-i că era "mort de beat" și i-a adresat insulte. După aceea, l-a strangulat pe reclamant cu propria eșarfă și a apelat colegul său, adjudantul Z., care se afla la cincizeci de metri distanță. După sosirea acestuia, B. l-a atacat pe reclamant, cauzândui leziuni care necesitau patru cinci zile de asistență medicală, potrivit certificatului emis pe 17 aprilie 1996 de un medic al laboratorului medico-legal Gorj (a se vedea mai jos punctul 3). În aceste circumstanțe, reclamantul a încercat să fuga dar a fost aprehensiunea de către agenții de poliție.

Așa cum reiese din ordinul de plasare în arest preventiv, agenții de poliție l-au arestat pe reclamant din motivele că a refuzat să-și prezinte permisul de conducere și să se supună testului alcoolemiei, că l-a lovit pe B. și i-a mușcat un deget.

După arestare, în seara zilei de 15 aprilie 1996, reclamantul a fost escortat la spitalul Târgu-Jiu pentru prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii nivelului alcoolemiei. Așa cum reiese dintr-o atestare eliberată pe 5 septembrie 2000 de directorul spitalului, proba a fost sechestrata de poliție pentru a fi depusă la laboratorul medico-legal Gorj.

Pe 16 aprilie 1996, parchetu din fața tribunalului de primă instanță Târgu-Jiu a hotărât deschiderea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru ultraj la autoritate unui agent public și refuz de a se supune prelevării de probe biologice. Cu acest prilej, procurorul a notat că reclamantul l-a lovit pe un agent de poliție în exercitarea funcțiunilor sale, provocândui leziuni care necesitau șase șapte zile de asistență medicală.

În aceeași zi, procurorul a ordonat detenția preventivă a reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile.

Pe 25 aprilie 1996, reclamantul a fost eliberat sub cautiune.

Probele biologice prelevate pe 15 aprilie 1996 nu au fost niciodată transmise de organele de urmărire penală laboratorului medico-legal Gorj, așa cum atestat de o scrisoare a acestuia din data 3 octombrie 1996, în răspuns la o scrisoare a tribunalului de primă instanță Târgu-Jiu.

Prin rechizitoriu din 29 aprilie 1996, parchetu l-a trimis pe reclamant în judecată în fața tribunalului de primă instanță Târgu-Jiu. Pe 13 martie 1998, tribunalul de primă instanță s-a desăzit în favoarea tribunalului județean Gorj.

Prin decizie din 24 decembrie 1998, tribunalul județean a condamnat reclamantul pentru infracțiuni la codul rutier și ultraj la autoritate unui agent de poliție, la o pedeapsă de un an și șase luni de închisoare.

Pe 4 mai 1999, curtea de apel Craiova a anulat decizia din 24 decembrie 1998 pentru incompetență a tribunalului județean și a trimis cauza înapoi în fața tribunalului de primă instanță Târgu-Jiu pentru o nouă judecată.

Pe 23 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiție a hotărât, la cererea reclamantului, să trimită cauza în fața tribunalului de primă instanță Pitești pentru motive de bună administrare a justiției.

Pe 28 noiembrie 2000, reclamantul a fost condamnat de acest tribunal la o pedeapsă de un an de închisoare. Tribunalul l-a găsit vinovat de ultraj la autoritate unui agent de poliție și i-a imputat și o infracțiune la art. 37 § 3 al Codului rutier (decret nr. 328/1965). Prin decizie din 10 aprilie 2001, tribunalul județean Argeș a confirmat hotărârea din 28 noiembrie 2000.

Pe 18 octombrie 2001, curtea de apel Pitești a admis recursul reclamantului. A considerat că faptele imputate acestuia nu existau și l-a achitat în baza articolului 11 § 2, a) al codului de procedură penală. Bazânduse pe probele din dosar, a constatat că reclamantul a fost atacat de agentul de poliție B. în cadrul unui control rutier și a considerat că cei doi agenți au acționat în mod abuziv, așa că nu se putea reproșa reclamantului că a încercat să fugu.

Pe 10 mai 1996, reclamantul a depus plângere împotriva lui B. și Z. pentru comportament abuziv în exercitarea funcțiunilor lor, infracțiune pedepsită de art. 250 al codului penal român.

Parchetu a ordonat ca reclamantul să fie supus unui examen medico-legal cu privire la leziunile pe care le prezenta. Raportul întocmit pe 17 aprilie 1996 de medicul D. al laboratorului medico-legal Gorj a depistat mai multe leziuni traumatice care puteau fi produse de lovituri arse cu un corp dur sau prin compresie cu degetele sau unghiile, descrise așa:

- trei ecchymoze de 2 x 1 cm² pe partea stângă a gâtului, dintre care una acoperită de o excoriere

- trei ecchymoze și o excoriere de respectiv 1,5 x 1,5 cm², 2 x 1 și 1 x 1 cm² pe partea dreaptă a gâtului;

- o excoriere în regiunea claviculară stângă și o excoriere la frunte de 1,5 x 0,5 cm². Aceste leziuni necesitau, potrivit aceluiași certificat, patru cinci zile de asistență medicală.

Pe 3 iunie 1997, parchetu militar din Craiova a ordonat deschiderea urmăririi penale împotriva lui B. În cadrul acestei proceduri, reclamantul s-a constituit parte civilă. Pe 12 ianuarie 1998, parchetu a hotărât să oprească urmărirea împotriva lui B. și a pronunțat o hotărâre de neîncepere a urmăririi în ceea ce privește pe Z.

În decizia sa din 12 ianuarie 1998, parchetu militar a considerat că agentul de poliție B. nu a avut comportament abuziv și că a încercat să împiedice reclamantul să fugu trăgândusal de eșarfă. Cu privire la leziunile traumatice prezentate de reclamant, parchetu militar a considerat că nu au fost cauzate în mod intenționat de agentul de poliție B., ci că au fost consecința actelor prin care încercarea regulă de a imobiliza reclamantul și de a-l împiedica să fugă s-a materializat. Parchetu militar a reținut de asemenea că acesta din urmă a avut o conduită refractară, chiar agresivă, și că a adresat insulte agentului de poliție B. și l-a mușcat, în încercarea de a fugu. Cu privire la neîndeplinirea de către polițiști de a prezenta pentru analiză probele biologice prelevate de la reclamant, parchetu militar constata că agenții de poliție în cauză au depus aceste probe biologice în sediul poliției și că nici o urmă a acestora nu a fost regăsită. Parchetu militar concluziona că nu putea stabili care erau persoanele responsabile pentru această neîndeplinire.

Reclamantul a formulat un recurs ierarhic. Pe 22 aprilie 1998, parchetu militar în fața Curții Supreme de Justiție a confirmat decizia din 12 ianuarie 1998.

Reclamantul s-a recurge împotriva deciziilor parchetului în fața tribunalului militar Timișoara, cale de atac care nu era prevăzută de codul de procedură civilă, dar care a fost deschisă în urma unei decizii a Curții Constituționale române, nr. 486 din 2 decembrie 1997, în baza principiului accesului liber la justiție prevăzut de art. 21 al Constituției.

Pe 25 mai 2001, tribunalul militar a admis recursul reclamantului, a constatat că urmărirea penală era incompletă și a retrimis cauza parchetului militar Craiova indicândui investigațiile care trebuiau efectuate. Tribunalul a considerat că parchetu nu stabilise exact nici locul nici ora incidentului, că nu verificase ordinul de misiune primit de agenții de poliție în cauză și dacă l-au respectat sau nu.

Mai mult, tribunalul militar a remarcat că parchetu nu investighase dacă agenții de poliție utilizaseră forța fizică împotriva reclamantului pentru că aceasta fusese necesară din cauza comportamentului acestuia sau în alte scopuri. Tribunalul a indicat că vinovăția agenților de poliție trebuia de asemenea stabilită în raport cu motivele reținute în decizia de plasare în arest preventiv a reclamantului. A indicat că personalul din penitenciarul din sediul poliției, cât și deținuții care împărțeau celula reclamantului, în ziua arestării acestuia, ar trebui de asemenea audiați. Tribunalul a considerat pe de altă parte că, deși fusese stabilit că probele biologice fuseseră prelevate de la reclamant, era abuziv din partea agenților de poliție să nu le fi prezentat niciodată pentru analiză, ci să-l acuze pe reclamant că se sustrase obligației de a permite ca asemenea probe să-i fie prelevate.

Tribunalul militar a ordonat parchetului să efectueze toți actele de investigație pe care le-a identificat ca incomplete sau lipsă. A prescris parchetului să analizeze de asemenea dosarul investigației administrative privind agentul de poliție B. care fuseseră revocat (trecut în rezervă) mai apoi.

Decizia din 25 mai 2001 a devenit definitivă și dosarul investigației a fost trimis parchetului militar Craiova.

Pe 19 iulie și 21 noiembrie 2001, reclamantul a cerut parchetului să accelereze investigația.

După ce a audiat agenții de poliție acuzați pe 29 iulie și 2 august 2002, parchetu militar a pronunțat o hotărâre de neîncepere a urmăririi pe 11 septembrie 2002.

Așa cum reiese din piese din dosarul investigației, niciun alt act de investigație nu a fost efectuat în cauză.

Decizia parchetului era motivată așa: "examinarea întregii probe și reaudiația agenților de poliție în cauză nu au relevat elemente noi care ar fi de natură să infirme decizia inițială".

B. Dreptul și practica interne relevante:

Codul de procedură penală așa cum era în vigoare la data faptelor și până la modificarea sa prin legea nr. 281 din 24 iunie 2003 și prin ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 66 din 10 iulie 2003 și nr. 109 din 24 octombrie 2003, se citi așa:

art. 136

"În cauzele privind infracțiuni pedepsite cu pedeapsa de închisoare, pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a împiedica ca persoana suspectă sau inculpata să se sustragă urmăririi penale (...), una din următoarele măsuri preventive poate fi adoptată în legătură cu ea: (...) 1c) detenția preventivă.

(...) Măsura prevăzută de art. 136 § 1 c) poate fi adoptată de procuror sau de un tribunal."

art. 140-1

"§ 1. [Interesatul] poate introduce o plângere în fața tribunalului competent să judece fondul cauzei împotriva ordinului de plasare în detenție preventivă.

(...)

(...)

art. 143

"Autoritatea care efectuează urmărirea penală poate ține în arest preventiv o persoană dacă există probe sau indicii serioase că a comis un fapt interzis de legea penală. (...) Există indicii serioase atunci când din datele existente în cauză respectivă, cel împotriva căruia se deschide urmărire penală poate fi suspect că a comis faptele imputate."

art. 146

"Atunci când sunt îndeplinite cerințele articolului 143 și în una dintre situațiile prevăzute de art. 148 al codului penal, procurorul poate ordona, din oficiu sau la cerere a organului de urmărire penală, plasarea în detenție a suspectului, printr-o ordine motivată, indicând temeiurile legale care justifică arestarea și pentru o perioadă care nu poate depăși cinci zile."

art. 148

"Plasarea în detenție a reclamantului poate fi ordonată [de procuror] dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 143 și doar în una dintre următoarele situații: (...)

c) inculpatul a fugit sau s-a ascuns pentru a se sustrage urmăririi penale, sau s-a pregătit în vederea acestor acte, sau există indicii în cursul procesului, arătând că inculpatul are intenția să se sustragă executării pedepsei;

d) există indicii că inculpatul a încercat să facă imposibil descoperirea adevărului prin influențarea unui martor sau expert, prin distrugerea sau deteriorarea mijloacelor materiale de probă, sau prin săvârșirea altor fapte similare; (...)

h) inculpatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă de închisoare mai mare de doi ani și faptul de a-l lăsa în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică (...)"

art. 275

"Orice persoană are dreptul de a formula o plângere împotriva deciziilor și actelor de urmărire penală dacă consideră că a suferit un prejudiciu (...). Plângerea trebuie formulată fie în fața procurorului superior ierarhic, care supraveghează activitatea organului de urmărire penală, fie direct în fața organului de urmărire penală."

art. 276

"Atunci când plângerea a fost formulată în fața poliției, aceasta trebuie să trimită plângerea cu propria sa observații, procurorului, într-un termen maxim de 48 de ore."

art. 277

"Procurorul trebuie să trateze plângerea într-un termen maxim de douăzeci de zile de la data primirii ei și trebuie să informeze reclamantul cu privire la decizie."

art. 278

"Plângerea împotriva deciziilor și actelor efectuate de procuror, trebuie prezentată procurorului-șef al parchetului. Deciziile și actele acestuia din urmă pot face obiectul unui atac în fața procurorului superior ierarhic. Dispozițiile prevăzute de articolele 275-277 se aplică în acest caz."

Pe 2 decembrie 1997, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstitutionalitate a articolului 278 al codului de procedură penală și a constatat că acest articol nu limitează dreptul persoanei nemulțumite de soluția dată plângerii sale de procuror-șef să se adreseze tribunalelor, în baza articolului 21 al Constituției. Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 3 iunie 1998, este așa redactată în partea sa relevantă:

"Potrivit articolului 278 al C.P.P., plângerea împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror face obiectul unei decizii a procurorului-șef al parchetului, și, atunci când actele și măsurile se referă la acesta din urmă, plângerea face obiectul unei decizii a procurorului ierarhic superior. Legea nu prevede nicio cale de atac împotriva soluției date plângerii de procurorul-șef al parchetului sau de procurorul ierarhic superior față de acesta. Dar, în ceea ce privește măsurile luate de procuror în cursul procesului penal, ele trebuie supuse nu doar controlului ierarhic, în cadrul Parchetului, ci și controlului tribunalelor. Acesta este motivul pentru care cel care este nemulțumit de soluția dată plângerii sale în cadrul Parchetului are dreptul, în baza art. 21 al Constituției, de a se adresa justiției pentru a apăra drepturile, libertățile și interesele sale legitime, pentru că (...) "nicio lege nu poate restrânge exercitarea acestui drept". Din aceasta rezultă că art. 278 C.P.P. este neconstituțional în măsura în care nu ar permite interesatului să atace în fața unui tribunal o ordine adoptată de procuror.

Acest drept apare ca evident în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, cum ar fi soluția de neîncepere a urmăririi, art. 228 § 6 al C.P.P. (...) Cu privire la actele care au o semnificație jurisdicțională, este evident că ele trebuie verificate și confirmate sau infirmate de tribunalele ordinului judiciar, singurele autorități competente în materie, potrivit articolului 125 § 1 al Constituției (...)"

Articolele relevante ale codului penal sunt redactate așa:

art. 180 - Loviri și alte violențe

"Loviturile sau alte acte de violență care cauzează suferințe fizice sunt pasibile de o pedeapsă de închisoare cuprinsă între unu și trei luni de închisoare sau amendă (...)

Loviturile sau actele de violență care au cauzat leziuni necesitând asistență medicală timp de cel mult douăzeci de zile sunt pasibile de o pedeapsă de închisoare cuprinsă între trei luni și doi ani de închisoare sau amendă (...)

Acțiunea penală este declanșată prin plângere prealabilă a părții vătămate (...)"

art. 182 - Vătămare gravă a integrității corporale

"Vătămarea adusă integrității corporale sau sănătății necesitând, pentru vindecare, asistență medicală de mai mult de șaizeci de zile sau antrenând una dintre următoarele consecințe: pierderea unui organ sau simț, oprirea funcționării lor, o infirmitate permanentă fizică sau psihică (...) este pasibilă de o pedeapsă de doi la cinci ani de închisoare."

art. 250 - Abuzuri

"§ 1. Folosirea de expresii umilitoare împotriva unei persoane, de către un funcționar public în exercitarea funcțiunilor sale, este pasibilă de o pedeapsă de închisoare de trei luni la cinci ani sau amendă.

art. 267 - Maltratare

"Faptul de a supune la maltratare o persoană care se află în arest preventiv sau detenție (...) este pasibil de o pedeapsă de unu la cinci ani de închisoare."

Dispozițiile relevante ale legii nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea tribunalelor și parchetelor militare se citesc așa:

art. 17

"Atribuțiile Ministerului Public sunt exercitate prin procurori militari organizați în Parchetele militare în fața fiecărui tribunal militar."

art. 23

"Procurorii militari au calitatea de magistrați și fac parte din corpul magistraților."

art. 24

"Poate fi numit magistrat militar persoana care (...) are calitatea de ofiter activ."

art. 30

"Magistrații militari sunt militari activi și se bucură de toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate. (...) Gradele militare sunt acordate în baza normelor aplicabile cadrelor permanente ale Ministerului Apărării Naționale."

art. 31

"Încălcarea, de către magistrații militari, a normelor stabilite de Regulamentul de disciplină militară atrage responsabilitatea lor în conformitate cu dispozițiile acestuia."

La data faptelor, organizarea și funcționarea poliției române erau reglementate de legea nr. 26 din 12 mai 1994, în virtutea căreia polițiștii aveau calitatea de militari activi. Urmărirea penală și judecata polițiștilor urmăriți pentru fapte interzise de legea penală reveneau, în virtutea calității lor de militari activi, competenței Parchetelor și tribunalelor militare.

Această lege a fost abrogată de legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea și funcționarea poliției, și de legea nr. 360 din 6 iunie 2002, privind statutul polițistului, în virtutea cărora ministerul de Interne a fost demilitarizat, polițiștii având de acum calitatea de funcționari publici. Urmărirea penală și judecata polițiștilor revin acum competenței Parchetelor și tribunalelor ordinare.

Conform dreptului intern în vigoare înainte de 24 augusztus 2002, personalul poliției era asimilat militarilor. Competența de a investiga asupra polițiștilor aparținea deci parchetelor și tribunalelor militare.

GRIEVURI

ÎN DREPT

"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante."

Potrivit Guvernului, art. 3 nu este aplicabil în cauză din motivul că presupusele maltratări infligite reclamantului nu ating pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției, ținând seama de efectele acestor tratamente asupra reclamantului, de durata lor, precum și de sexul, vârsta și starea de sănătate a acestuia. Guvernul consideră, mai apoi, că comportamentul agenților de poliție în cauză a fost impus de necesitate de conduita agresivă a reclamantului și că avea drept scop să asigure respectarea unei obligații impuse de lege, și anume să se supună prelevării de probe biologice.

Reclamantul expune că agenții de poliție acuzați i-au infligit maltratări care nu au fost nici necesare, nici justificate, pentru că se supusese atât controlului rutier cât și prelevării cerute. Invocă de asemenea că a suferit consecințe negative ale acestor tratamente, în măsura în care resimte în continuare sensibilitate la nivelul gâtului și are vertijuri.

În plus, reclamantul susține că investigația privind maltratările pe care le-a suferit nu a fost efectivă deoarece parchetu a refuzat să efectueze anumiți acte de investigație importanți, deși tribunalul militar i-a ordonat să o facă.

Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că acest grief ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită examinare pe fond; din aceasta rezultă că acest grief nu poate fi declarat în mod evident nefondad, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost depistat.

Curtea reaminteste că, stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de cea care le atribuie reclamanții sau guvernele. Un grief se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele mijloace sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra și alții împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 223, § 44, și Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001).

Din aceasta, Curtea va examina acest grief al reclamantului doar sub art. 5 § 1 c) deoarece se referă doar la absența de justificare a arestării sale.

art. 5 § 1 c) al Convenției se citește așa:

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate, exceptând în următoarele cazuri și în conformitate cu procedura legală:

(...)

c) dacă a fost arestat și deținut cu scopul de a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspiciona că a comis o infracțiune, sau motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau de a se sustrage după comiterea acesteia; (...)"

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne și depășirea termenului de șase luni. Expune că, în măsura în care se plângea de ilegalitatea detenției sale preventive, reclamantul ar fi putut formula o plângere în fața tribunalului împotriva deciziei de plasare în arest preventiv. Acest recurs i se deschidea în baza articolului 140-1 al codului de procedură penală.

Reclamantul consideră că a suferit o arestare abuzivă deoarece fusese ulterior achitat de toți capetele de acuzație la adresa lui.

Curtea reamintescte că potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne susceptibile de a furniza un mijloc eficace și suficient pentru a redresa grievurile care formează obiectul cererii.

În absența unui recurs intern eficace, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 curge de la actul sau decizia incriminată, și atunci când se vorbește de o situație continuă, curge de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (decizie) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002; Florică împotriva României (decizie) nr. 49781/99, 10 iunie 2003).

Curtea constată că reclamantul a fost plasat în arest preventiv timp de douăzeci patru de ore, pe 15 aprilie 1996, și că detenția sa preventivă a fost ordonată de procuror pe 16 aprilie 1996 pentru o perioadă de treizeci de zile. Ea constată de asemenea că reclamantul a fost eliberat sub cautiune după zece zile de detenție. Totuși, în măsura în care reclamantul susține că aceste măsuri au fost luate abuziv, Curtea constată că nu a demonstrat că a formulat în fața tribunalului de primă instanță Craiova o plângere împotriva acestor ordine, pe baza articolului 140-1 al codului de procedură penală.

În orice caz, chiar și dacă se presupune că un asemenea recurs nu ar fi eficace, Curtea constată că ordinele de plasare în detenție preventivă a căror legalitate o contestă reclamantul datează, respectiv, din 15 și 16 aprilie 1996, iar detenția litigioasă s-a încheiat pe 25 aprilie 1996, adică mai mult de șase luni înainte de data introducerii cererii.

Din aceasta rezultă că acest grief este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară admisibile, cu rezerva tuturor chestiunilor de fond, grievurile reclamantului deduse din art. 3 al Convenției privind maltratările suferite și absența investigației efective în acest sens;

Declară cauza inadmisibilă pentru restul.

T.L. Early

J.-P. Costa

Grefier adjunct

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

46430/99

présentée par Barbu ANGHELESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 décembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M. T.L.

Early,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 mars 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant roumain né en 1949 résidant à Turcinești (Gorj). Il est représenté devant la Cour par M

e

A. Sichitiu, avocat au barreau de Bucarest.

Le gouvernement défendeur a été représenté par M

me

C.

Tarcea, Agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, au sein du ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Arrestation du requérant

Le 15 avril 1996, alors qu’il conduisait sa voiture, le requérant fut arrêté par un agent de la police routière, l’adjudant en chef B.

Les faits subséquents, tels qu’établis par la cour d’appel de Pitești dans son arrêt du 18 octobre 2001 sont les suivants. Une altercation eut lieu entre le requérant et B. lors de laquelle un autre policier, Z., intervint. Le policier B. reprocha au requérant de se trouver en état d’ébriété, lui disant qu’il était «

ivre mort

» et lui adressa des injures. Après quoi, il étrangla le requérant avec son propre foulard et appela son collègue, l’adjudant Z. qui se trouvait cinquante mètres plus loin. Après l’arrivée de celui-ci, B. agressa le requérant, lui causant des blessures nécessitant quatre à cinq jours de soins médicaux, selon le certificat établi le 17 avril 1996 par un médecin du laboratoire médico-légal de Gorj (voir ci-dessous point

3

). Dans ces circonstances, le requérant tenta de s’échapper mais fut appréhendé par les policiers.

Ainsi qu’il ressort de l’ordonnance de placement en garde à vue, les policiers arrêtèrent le requérant aux motifs qu’il avait refusé de présenter son permis de conduire et de se soumettre au test de l’alcoolémie, qu’il avait frappé B. et lui avait mordu un doigt.

Après son arrestation, dans la soirée du 15 avril 1996, le requérant fut escorté à l’hôpital de Târgu-Jiu pour un prélèvement de produits biologiques aux fins d’établir son taux d’alcoolémie. Ainsi qu’il ressort d’une attestation délivrée le 5 septembre 2000 par le directeur de l’hôpital, le prélèvement fut saisi par la police afin de le déposer au laboratoire médico

‑

légal de Gorj.

Le 16 avril 1996, le parquet auprès du tribunal de première instance de Târgu-Jiu décida l’ouverture des poursuites pénales à l’encontre du requérant pour atteinte à l’autorité d’un agent public et refus de se soumettre au prélèvement de produits biologiques. A cet égard, le procureur nota que le requérant avait frappé un agent de police dans l’exercice de ses fonctions, lui occasionnant des lésions qui nécessitaient six à sept jours de soins médicaux.

Le même jour, le procureur ordonna la détention préventive du requérant pour une durée de trente jours.

Le 25 avril 1996, le requérant fut libéré sous caution.

Les produits biologiques prélevés le 15 avril 1996 ne furent jamais transmis par les organes de poursuite pénale au laboratoire médico-légal de Gorj, ainsi que l’atteste une lettre de ce dernier datée du 3 octobre 1996, en réponse à une lettre du tribunal de première instance de Târgu-Jiu.

2.

La procédure pénale ouverte à l’encontre du requérant

Par réquisitoire du 29 avril 1996, le parquet renvoya le requérant en jugement devant le tribunal de première instance de Târgu-Jiu. Le 13

mars

1998, le tribunal de première instance se dessaisit en faveur du tribunal départemental de Gorj.

Par décision du 24 décembre 1998, le tribunal départemental condamna le requérant du chef d’infraction au code de la route et d’atteinte à l’autorité d’un agent de police, à une peine d’un an et six mois d’emprisonnement.

Le 4 mai 1999, la cour d’appel de Craiova cassa la décision du 24

décembre

1998 pour défaut de compétence du tribunal départemental et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Târgu-Jiu pour un nouveau jugement.

Le 23 février 2000, la Cour suprême de Justice décida, sur demande du requérant, de renvoyer l’affaire devant le tribunal de première instance de Pitești pour des raisons de bonne administration de la justice.

Le 28 novembre 2000, le requérant fut condamné par ce tribunal à une peine d’emprisonnement d’un an. Le tribunal le reconnut coupable d’atteinte à l’autorité d’un policier et lui imputa également une infraction à l’article 37 § 3 du Code de la route (décret n

o

328/1965). Par décision du 10

avril

2001, le tribunal départemental d’Argeș confirma le jugement du 28

novembre

2000.

Le 18 octobre 2001, la cour d’appel de Pitești accueillit le recours du requérant. Elle jugea que les faits reprochés à celui-ci n’existaient pas et l’acquitta en vertu de l’article 11 § 2, a)

du code de procédure pénale. Se fondant sur les preuves du dossier, elle constata que le requérant avait été agressé par l’agent de police B. lors d’un contrôle routier et jugea que les deux policiers avaient agi abusivement, de sorte que l’on ne pouvait reprocher au requérant d’avoir tenté de s’échapper.

3.

La procédure pénale à l’encontre des agents de police

Le 10 mai 1996, le requérant porta plainte contre B. et Z. pour comportement abusif dans l’exercice de leurs fonctions, fait réprimé par l’article 250 du code pénal roumain.

Le parquet ordonna que le requérant fût soumis à un examen médico

‑

légal pour ce qui était des lésions qu’il présentait. Le rapport dressé le 17 avril 1996 par le médecin D. du laboratoire médico-légal du Gorj releva plusieurs lésions traumatiques qui pouvaient être produites par des coups portés avec un corps dur ou par compression avec les doigts ou les ongles, décrites ainsi

: trois ecchymoses de 2 x 1 cm² sur la partie gauche du cou, dont une couverte par une excoriation et trois ecchymoses

et une excoriation de respectivement 1,5 x 1,5 cm², 2 x 1 et 1 x 1 cm² sur la partie droite du cou

; une excoriation dans la région claviculaire gauche et une excoriation au front de 1,5 x 0,5 cm². Ces lésions nécessitaient, selon le même certificat, quatre à cinq jours de soins médicaux.

Le 3 juin 1997, le parquet militaire de Craiova ordonna l’ouverture de poursuites pénales à l’encontre de B. Lors de cette procédure, le requérant se constitua partie civile. Le 12 janvier 1998, le parquet décida d’arrêter les poursuites contre B. et rendit un non-lieu en ce qui concernait Z.

Dans sa décision du 12 janvier 1998, le parquet militaire considéra que le policier B. n’avait pas eu de comportement abusif et qu’il avait tenté d’empêcher le requérant de s’enfuir en le tirant par le foulard. En ce qui concernait les lésions traumatiques présentées par le requérant, le parquet militaire considéra qu’elles n’avaient pas été causées intentionnellement par le policier B., mais qu’elles étaient la conséquence d’actes par lesquels la tentative régulière d’immobiliser le requérant et de l’empêcher de s’enfuir s’était matérialisée. Le parquet militaire retint aussi que ce dernier avait eu une conduite réfractaire, voire agressive et qu’il avait adressé des injures au policier B. et l’avait mordu, en tendant de s’enfuir. Pour ce qui était de l’omission des policiers de présenter pour analyse les produits biologiques prélevés au requérant, le parquet militaire constatait que les policiers en cause avaient déposé ces produits biologiques au commissariat de police et qu’aucune trace de ceux-ci n’avait été retrouvée. Le parquet militaire concluait qu’il ne pouvait pas établir quelles étaient les personnes responsables de cette omission.

Le requérant forma un recours hiérarchique. Le 22 avril 1998, le parquet militaire auprès de la Cour suprême de Justice confirma la décision du 12

janvier 1998.

Le requérant se pourvut contre les décisions du parquet auprès du tribunal militaire de Timișoara, voie de recours qui n’était pas prévue par le code de procédure civile, mais qui avait été ouverte à la suite d’une décision de la Cour constitutionnelle roumaine, n

o

486 du 2 décembre 1997, en vertu du principe du libre accès à la justice prévu par l’article 21 de la Constitution.

Le 25 mai 2001, le tribunal militaire accueillit le recours du requérant, constata que l’enquête pénale était incomplète et renvoya l’affaire au parquet militaire de Craiova en lui indiquant les investigations qui devaient être accomplies. Le tribunal considéra que le parquet n’avait établi exactement ni le lieu ni l’heure de l’incident, qu’il n’avait pas vérifié l’ordre de mission reçu pas les policiers en cause et s’ils l’avaient ou non respecté.

Du surcroît, le tribunal militaire remarqua que le parquet n’avait pas enquêté sur la question de savoir si les policiers avaient utilisé la force physique à l’encontre du requérant parce que cela avait été rendu nécessaire par son comportement ou à d’autres fins. Le tribunal indiqua que la culpabilité des policiers devait également être établie par rapport aux motifs retenus dans la décision de placement en garde à vue du requérant. Il indiqua que le personnel de la maison d’arrêt du commissariat de police ainsi que les détenus partageant la cellule du requérant, le jour de son arrestation devraient être également entendus. Le tribunal considéra par ailleurs que, bien qu’il ait été établi que les produits biologiques avaient été prélevés au requérant, il était abusif de la part des policiers de ne les avoir jamais présentés pour analyse, mais d’avoir accusé le requérant de s’être soustrait à l’obligation de permettre que de tels produits lui soient prélevés.

Le tribunal militaire ordonna au parquet d’effectuer tous les actes d’enquête qu’il avait identifiés comme incomplets ou manquants. Il prescrivit au parquet d’analyser également le dossier d’enquête administrative concernant le policier B. qui avait été révoqué (

«

trecut în rezervă

»

) par la suite.

La décision du 25 mai 2001 devint définitive et le dossier d’enquête fut envoyé au parquet militaire de Craiova.

Les 19 juillet et 21 novembre 2001, le requérant demanda au parquet d’accélérer l’enquête.

Après avoir entendu les policiers accusés les 29 juillet et le 2 août 2002, le parquet militaire rendit une décision de non-lieu le 11 septembre 2002.

Ainsi qu’il ressort des pièces du dossier d’enquête, aucun autre acte d’enquête ne fut accompli dans l’affaire.

La décision du parquet était ainsi motivée

: «

l’examen de l’ensemble des preuves et la nouvelle audition des policiers en cause n’ont pas relevé d’éléments nouveaux de nature à infirmer la décision initiale

».

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

:

1.

Les dispositions pertinentes relatives à la garde à vue et à la détention provisoire

Le code de procédure pénale tel qu’en vigueur à l’époque des faits et jusqu’à sa modification par la loi n

o

281 du 24 juin 2003 et par les règlements du Gouvernement

(ordonanțe de urgență)

n

os

66 du 10

juillet

2003 et 109 du 24 octobre 2003, se lisait ainsi

:

Article 136

«

Dans les causes relatives aux infractions punies d’une peine de prison ferme, afin d’assurer le bon déroulement du procès pénal et pour empêcher que la personne soupçonnée ou l’inculpé ne se soustraie aux poursuites pénales (...), l’une des mesures préventives suivantes peut être adoptée à son encontre : (...) 1c) la détention provisoire.

(...) La mesure prévue par l’article 136 § 1 c) peut être adoptée par le procureur ou par un tribunal.

»

Article 140-1

«

[L’intéressé] peut introduire auprès du tribunal compétent pour juger le bien-fondé de la cause une plainte contre l’ordonnance de mise en détention provisoire.

La plainte et le dossier de la cause sont envoyées au tribunal prévu au § 1 dans un délai de 24 heures et le prévenu ou l’inculpé arrêté est amené devant ce tribunal, assisté par un avocat

(...)

Le tribunal se prononce le jour même, par jugement avant-dire droit, sur la légalité de la mesure provisoire, après avoir entendu le prévenu ou l’inculpé.

Le jugement avant-dire droit est susceptible de recours. Le délai de recours est de trois jours

(...)

Lorsque le tribunal estime que la mesure provisoire est illégale, il ordonne sa révocation et la mise en liberté du prévenu ou de l’inculpé (...)

»

Article 143

«

L’autorité qui effectue les poursuites pénales peut garder à vue une personne s’il y a des preuves ou des indices sérieux qu’elle a commis un fait prohibé par la loi pénale. (...) Il existe des indices sérieux lorsque à partir des données existant dans l’affaire en cause, celui à l’encontre duquel les poursuites pénales sont ouvertes peut être soupçonné d’avoir commis les faits reprochés.

»

Article 146

«

Lorsque les exigences de l’article 143 sont remplies et dans l’un des cas prévus par l’article 148 du code pénal, le procureur peut ordonner, d’office ou sur demande de l’organe de poursuites pénales, la mise en détention du suspect, par ordonnance motivée, en indiquant les fondements légaux qui justifient l’arrestation et pour une durée qui ne saurait dépasser cinq jours.

»

Article 148

«

Le placement en détention du requérant peut être ordonnée [par le procureur] si les exigences prévues par l’article 143 sont remplies et seulement dans l’un des cas suivants : (...)

c)

l’inculpé s’est enfuit ou s’est caché afin de se soustraire aux poursuites pénales, ou il s’est préparé en vue de ces actes

ou bien, il y a des indices au cours de l’instance, montrant que l’inculpé a l’intention de se soustraire à l’exécution de la peine

;

d)

il y a des indices que l’inculpé a essayé de rendre vaine la découverte de la vérité en influençant un témoin ou un expert, en détruisant où en endommageant les moyens matériels de preuve, ou en commettant d’autre faits similaires

; (...)

h)

l’inculpé a commis une infraction pour laquelle la loi prévoit une peine de prison de plus de deux ans et le fait de le laisser en liberté constituerait un danger pour l’ordre public (...)

»

2.

Sur les voies de recours contre les décisions adoptées par le procureur

Article 275

«

Toute personne a le droit de former une plainte contre les décisions et les actes de poursuite pénale si elle y prétend avoir subi un préjudice (...). La plainte doit être formée soit devant le procureur supérieur hiérarchique, qui surveille l’activité de l’organe de poursuites pénales, soit directement devant l’organe de poursuites pénales.

»

Article 276

«

Lorsque la plainte a été formé devant la police, celle-ci doit envoyer la plainte avec ses propres observations, au procureur, dans un délai de 48 heures maximum.

»

Article 277

«

Le procureur doit traiter la plainte dans un délai maximum de vingt jours à partir de la date de sa réception et doit informer le requérant de la décision.

»

Article 278

«

La plainte contre les décisions et les actes effectués pas le procureur, doit être soumise au procureur chef du parquet. Les décisions et les actes de ce dernier peuvent faire l’objet d’un recours devant le procureur supérieur hiérarchique. Les dispositions prévues par les articles 275-277 trouvent application dans ce cas.

»

Le 2 décembre 1997, la Cour Constitutionnelle a accueilli l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 278 du code de procédure pénale et a constaté que cet article ne limite pas le droit de la personne mécontente de la solution donnée à sa plainte par le procureur en chef de s’adresser aux tribunaux, en vertu de l’article 21 de la Constitution. La décision n

o

486 du 2 décembre 1997 de la Cour Constitutionnelle, publiée au Moniteur Officiel n

o

105 du 3 juin 1998 est ainsi libellée dans ses parties pertinentes

:

«

Selon l’article 278 du C.P.P., la plainte contre les mesures ou les actes exécutés par le procureur fait l’objet d’une décision du procureur en chef du parquet, et, lorsque les actes et les mesures relèvent de ce dernier, la plainte fait l’objet d’une décision du procureur hiérarchiquement supérieur. La loi ne prévoit aucune voie de recours contre l’issue donnée à la plainte par le procureur en chef du parquet ou par le procureur hiérarchiquement supérieur à celui-ci. Or, s’agissant des mesures prises par le procureur pendant le procès pénal, elles doivent être soumises non seulement au contrôle hiérarchique, au sein du Parquet, mais aussi au contrôle des tribunaux. C’est la raison pour laquelle celui qui est mécontent de l’issue donné à sa plainte au sein du Parquet a le droit, en vertu de l’art. 21 de la Constitution, d’ester en justice pour défendre ses droits, ses libertés et ses intérêts légitimes, car

(...) « aucune loi ne peut restreindre l’exercice de ce droit ». Il s’ensuit que l’article 278 C.P.P. est inconstitutionnel dans la mesure où il ne permettrait pas à l’intéressé d’attaquer devant un tribunal une ordonnance adoptée par le procureur.

Ce droit apparaît comme évident dans le cas des actes par lesquelles le procureur met fin au conflit de droit pénal, tel que la résolution de non-lieu, art. 228 § 6 du C.P.P. (...) S’agissant des actes ayant une portée juridictionnelle, il est évident qu’ils doivent être vérifiés et confirmés ou infirmés par des tribunaux de l’ordre judiciaire, seules autorités compétentes en la matière, selon l’article 125 § 1 de la Constitution

(...)

»

3.

Dispositions relatives aux mauvais traitements

Les articles pertinents du code pénal sont libellés comme suit

:

Article 180 -

Coups et autres violences

«

Les coups ou autres actes de violence causant des souffrances physiques sont passibles d’une peine de prison comprise entre un et trois mois de prison ou d’une amende (...)

Les coups ou les actes de violence ayant causé des lésions nécessitant des soins médicaux pendant vingt jours maximum sont passibles d’une peine de prison comprise entre trois mois et deux ans de prison ou d’une amende (...)

L’action pénale est déclenchée par la plainte préalable de la partie lésée (...)

»

Article 182 - Atteinte grave à l’intégrité corporelle

«

L’atteinte portée à l’intégrité corporelle ou à la santé nécessitant, pour guérir, des soins médicaux de plus de soixante jours ou entraînant l’une des conséquences suivantes

: la perte d’un organe ou d’un sens, l’arrêt de leur fonctionnement, une infirmité permanente physique ou psychique (...) est passible d’une peine de deux à cinq ans de prison.

»

Article 250 - Agissements abusifs

«

L’utilisation d’expressions humiliantes à l’encontre d’une personne, par un fonctionnaire public dans l’exercice de ses fonctions est passible d’une peine d’emprisonnement de trois mois à cinq ans ou d’une amende.

Les coups ou les autres actes de violence commis dans les conditions du paragraphe précédent sont passibles d’une peine d’emprisonnement de six mois à cinq ans.

»

Article 267 - Mauvais traitements

«

Le fait de soumettre à des mauvais traitements une personne se trouvant en garde à vue ou en détention (...) est passible d’une peine de un à cinq ans de prison.

»

4.

Dispositions relatives au statut des procureurs militaires et des policiers

Les dispositions pertinentes de la loi n

o

54 du 9 juillet 1993 sur l’organisation des tribunaux et des parquets militaires se lisent ainsi

:

Article 17

«

Les attributions du Ministère public sont exercées par l’intermédiaire des procureurs militaires organisés en Parquets militaires auprès de chaque tribunal militaire.

»

Article 23

«

Les procureurs militaires ont la qualité de magistrats et font partie du corps des magistrats.

»

Article 24

«

Peut être nommé magistrat militaire la personne qui (...) a la qualité d’officier actif.

»

Article 30

«

Les magistrats militaires sont des militaires actifs et ils jouissent de tous les droits et obligations découlant de cette qualité. (...) Les grades militaires sont octroyés en vertu des normes applicables aux cadres permanents du Ministère de la Défense nationale.

»

Article 31

«

La violation, par les magistrats militaires, des normes établies par le Règlement de discipline militaire entraîne leur responsabilité conformément avec ses dispositions.

»

A la date des faits, l’organisation et le fonctionnement de la police roumaine étaient régis par la loi n

o

26 du 12 mai 1994, en vertu de laquelle les policiers avaient la qualité de militaires actifs. Les poursuites pénales et le jugement des policiers poursuivis pour avoir commis des faits prohibés par la loi pénale relevaient, en vertu de leur qualité de militaires actifs, de la compétence des Parquets et des tribunaux militaires.

Cette loi a été abrogée par la loi n

o

218 du 23 avril 2002, sur l’organisation et le fonctionnement de la police, et la loi n

o

360 du 6

juin

2002, sur le statut du policier, en vertu desquelles le ministère de l’Intérieur a été démilitarisé, les policiers ayant désormais la qualité de fonctionnaires publics. Les poursuites pénales et le jugement des policiers relèvent désormais de la compétence des Parquets et de tribunaux ordinaires.

Conformément au droit interne en vigueur avant le 24 août 2002, le personnel de la police était assimilé aux militaires. La compétence pour enquêter sur les policiers appartenait donc aux parquets et aux tribunaux militaires.

GRIEFS

1.

Invoquant en substance l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements subis de la part des policiers et du manquement des autorités à leur obligation de procéder à une enquête effective à la suite de ses allégations de mauvais traitements.

2.

Invoquant les articles 5 § 1 et 6 § 2 de la Convention, il se plaint d’avoir été détenu en l’absence de raisons plausibles de croire qu’il avait commis une infraction.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d’avoir été soumis à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

De l’avis du Gouvernement, l’article 3 n’est pas applicable en l’espèce en raison du fait que les prétendus mauvais traitements infligés au requérant n’atteindraient pas le seuil minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, compte tenu des effets de ces traitements sur le requérant, de leur durée, ainsi que du sexe, de l’âge et de l’état de santé de ce dernier. Le Gouvernement considère, ensuite, que le comportement des policiers en cause a été rendu nécessaire par la conduite agressive du requérant et qu’il avait pour but d’assurer le respect d’une obligation imposée par la loi, à savoir de se soumettre au prélèvement de produits biologiques.

Le requérant expose que les policiers accusés lui ont infligé des mauvais traitements qui n’étaient ni nécessaires, ni justifiés, car il s’était soumis tant au contrôle routier qu’au prélèvement demandé. Il fait valoir aussi qu’il a subi des conséquences négatives de ces traitements, dans la mesure où il ressent toujours une sensibilité au niveau du cou et qu’il a des vertiges.

En outre, le requérant soutient que l’enquête concernant les mauvais traitements qu’il a subis n’a pas été effective car le parquet a refusé d’accomplir certains actes d’enquête importants, bien que le tribunal militaire lui ait ordonné de le faire.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant se plaint d’avoir été abusivement placé en garde à vue le 16 avril 1996 et détenu pendant dix jours, jusqu’au 25 avril 1996. A cet égard, il invoque, outre l’article 5, l’article 6 § 2 de la Convention.

La Cour rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements. Un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir

mutatis mutandis, Guerra et autres c. Italie

du 19

février

1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, p. 223, § 44, et

Berktay c. Turquie

, n

o

22493/93, § 167, 1

er

mars 2001).

Dès lors, la Cour n’examinera ce grief du requérant que sous l’article

5

§

1 c) car il ne concerne que l’absence de justification de son arrestation.

L’article 5 § 1 c) de la Convention se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

: (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...)

»

Le Gouvernement excipe du non épuisement des voies de recours internes et du dépassement du délai de six mois. Il expose que, dans la mesure où il se plaignait de l’illégalité de sa détention provisoire, le requérant aurait pu former une plainte devant le tribunal contre la décision de placement en garde à vue. Ce recours lui était ouvert en vertu de l’article

140-1 du code de procédure pénale.

Le requérant considère qu’il a subi une arrestation abusive car il a été par la suite acquitté de tous les chefs d’accusation à sa charge.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive rendue dans le cadre normal de l’épuisement des voies de recours internes susceptibles de fournir un moyen efficace et suffisant pour redresser les griefs faisant l’objet de la requête.

En absence de recours interne efficace, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 court à partir de l’acte ou de la décision incriminée et lorsqu’il s’agit d’une situation continue, il court à partir de la fin de celle-ci (voir, parmi d’autres,

Mujea

c.

Roumanie

(déc.) n

o

44696/98, 10 septembre 2002

;

Florică

c.

Roumanie

(déc.) n

o

49781/99, 10 juin 2003

).

La Cour relève que le requérant a été placé en garde à vue pour vingt

‑

quatre heures, le 15 avril 1996 et que sa détention provisoire a été ordonnée par le parquet le 16 avril 1996 pour une durée de trente jours. Elle note également que le requérant a été libéré sous caution après dix jours de détention. Or, dans la mesure où le requérant allègue que lesdites mesures ont été prises abusivement, la Cour note qu’il n’a pas démontré avoir introduit auprès du tribunal de première instance de Craiova une plainte contre lesdites ordonnances, sur le fondement de l’article 140-1 du code de procédure pénale.

En tout état de cause, et même à supposer qu’un tel recours ne soit pas efficace, la Cour note que les ordonnances de mise en détention provisoire dont le requérant conteste la légalité datent, respectivement, des 15 et 16

avril

1996, et que la détention litigieuse a pris fin le 25 avril 1996, soit plus de six mois avant la date d’introduction de sa requête.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l’article 3 de la Convention

concernant les mauvais traitements subis et l’absence d’enquête effective à cet égard

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président