AFFAIRE IACOB c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus du droit d'accès à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE IACOB c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IACOB c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3941/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 februarie 2005 DEFINIF 03/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Iacob c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan mei Tsatsa-Nikolovska Jaeger dnii Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 ianuarie 2005, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3941/98) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Eugenia Irinel Iacob, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Lîmului (inclusiv Comisia) la 16 decembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor lui Iehova și a Libertăților Fundamentale ( În conformitate cu art. 6 din Convenție, recurenta este reprezentată de agentul său, R. Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe. În special, recurenta a susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare a proprietății este contrar articolului 6 din convenție. În plus, recurenta se plângea de faptul că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. La 2 octombrie 2000, Curtea a decis să examineze, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei [art. 29 alineatul (3) din Convenție]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA luat în considerare, reclamanta s-a născut în 1930 și locuiește în București. În 1935, părinții recurentei au cumpărat o casă situată la București și 370 m2 de teren aferente. În 1950, statul a luat în posesie casa părinților invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prima acțiune în revendicare 10. În 1994, în calitate de moștenitoare, reclamanta a revendicat o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță din primul district București, bunul menționat anterior. În fața instanței, ea a susținut că părinții săi fuseseră proprietari ai binelui și că statul era adecvat în mod abuziv, prevalând de decretul de naționalizare nr. 92/50. Or, în momentul naționalizării, părinții săi erau funcționari publici. Din acest motiv, în conformitate cu articolul II din decret, proprietatea era exclusă din naționalizare. 11. Prin hotărârea din 3 iunie 1994, Tribunalul a acceptat cererea recurentei. El a considerat că aceasta era cu încălcarea articolului II din decretul că bunul fusese naționalizat și că reclamanta era proprietarul legitim al acestuia și, prin urmare, a dispus autorităților administrative, și anume Primăria București și societatea S.A., să-i restituie proprietatea. Primăria Bucureștiului a apelat la această hotărâre. 12. La 16 noiembrie 1994, tribunalul județ din București a respins recursul pentru neplătirea taxei de timbru. În lipsa unei căi de atac, judecata a devenit definitivă. Acțiunea în anulare 13. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii definitive din 3 iunie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/50.14. Printr-o hotărâre din 19 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiune, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Ea a constatat că statul membru era adecvat bunului în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/50 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanta este adevăratul proprietar al bunului pe care îl deține prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul de drept le-a folosit în mod abuziv. După adoptarea Legii nr. 112/95, T.E., D.V. și M.E., chiriași ai apartamentelor care fac parte din proprietate, au încheiat contracte de vânzare cu privire la apartamentele pe care le ocupau. A doua acțiune în revendicare 15. În anul 2000, recurenta a formulat o nouă acțiune în revendicarea bunurilor. În fața instanței de primă instanță din primul district București, ea a susținut că decretul de naționalizare a fost aplicat în mod abuziv, deoarece părinții săi erau exceptați de la aplicarea decretului 16. Printr-o hotărâre din 27 martie 2002, tribunalul județ din București a dat dreptul la acțiunea reclamantei și a ordonat autorităților administrative să-i restituie bunurile. Părțile pârâte au intervenit în apelul acestei hotărâri. 17. Printr-o decizie din 20 februarie 2003, Curtea de Apel de la București a dat dreptul la apelurile părților pârâte, a pronunțat hotărârea și a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. 18. Potrivit celor mai recente observații prezentate de guvern, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea recurentei ca fiind întemeiată incorect printr-o hotărâre din 10 noiembrie 2004. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumăescu c. România [GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII. CU PRIVIRE LA RECEVABILITATEA 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Potrivit recurentei, hotărârea din 19 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. În memoriul său, recurenta susține că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate de art. 21 din Constituție și de art. 3 din Codul civil, care reglementează negarea justiției. În plus, aceasta susține că declarația Curții Supreme, potrivit căreia nu este proprietarul bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat pentru primirea acțiunii în anulare, și anume absența competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului. 23. Guvernul admite că recurenta se poate opune unui refuz de a avea acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar. 24. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1). 25. Mai sus (§ 61-62), Comisia a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) pe motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice și a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, care, la fel ca în prezenta cauză, se referă la articolul Õ 1. 26. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincția din acest punct de vedere a prezentei cauze cu cauza Brumăescu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactată la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1). În plus, excluderea de către Curtea Supremă a acțiunii în revendicare a reclamantei de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. Recurenta se plânge că hotărârea din 19 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 29. Comisia consideră că hotărârea Curții Supreme potrivit căreia clădirea sa aparținea statului și anulând hotărârea definitivă din 3 iunie 1994, a constituit o privare de bunurile sale, privare care nu urmărea un scop de interes public. Recurenta subliniază că, în urma acestei hotărâri, în aplicarea legii nr. 112, statul le-a vândut chiriașilor apartamentele care constituie bunul în cauză. 30. Guvernul recunoaște că jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumãescu menționată anterior, în ceea ce privește nerespectarea dreptului de proprietate, se aplică în prezenta cauză. 31. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurenta avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu, citată anterior, punctul 70). Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme a anulat această hotărâre și a statuat că proprietarul legitim al bunului era la . Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumescu. Prin urmare, Comisia consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului alineat din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãrescu, citată anterior, §§ 73-74). Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare situației astfel create. În plus, Curtea arată că reclamanta este privată de proprietatea bunului de mai bine de șapte ani fără să fi primit o sentință care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de aceasta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 33. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că recurenta a suportat și a suportat o sarcină specială și exorbitantă. 34. Prin urmare, există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 36. Cu titlu principal, recurenta solicită restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de competență pe care l-a prezentat Curții, 429 161 USD (USD). 37. Guvernul contestă suma care rezultă din competența prezentată de reclamantă, pe motiv că expertul nu a respectat criteriile și metodologiile de evaluare. Guvernul consideră că suma totală care ar putea fi alocată în acest sens este 153 650 USD. Ca urmare a câtorva observații formulate de un expert angajat de la .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Potrivit guvernului, competența reclamantei ia în considerare și o mansardă care este, de fapt, o mansardă. În cele din urmă, guvernul susține că imobilul în cauză este vechi și că competența produsă de reclamantă nu a luat în considerare coeficienții specifici în acest sens. 38. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a instanței de primă instanță din București din 3 iunie 1994, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 39. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ De asemenea, reclamanta solicită 20 000 USD pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile a acesteia, pe care Curtea Supremă de Justiție i l-ar fi cauzat în 19 iunie 1997, privând-o de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 42. În plus, susține că hotărârea Curții ar putea constitui, în sine, o despăgubire satisfăcătoare. 43. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile recurentei la respectarea bunului său, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 3 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Instanța solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără avansarea unei sume sau a unui număr de cont în acest sens. 45. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative. 46. Având în vedere că reclamanta nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest sens (a se vedea Oprea. și alte c. România , n 33358/96, 16 iulie 2002, § 56). Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste argumente, Curtea, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil A spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, casa în litigiu și terenul pe care se află Curtea trebuie să plătească reclamantei, în aceleași trei luni, 250 000 EUR (două sute cincizeci de mii de euro) pentru daune materiale A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în aceleași trei luni, 3 000 de euro (trei mii de euro) pentru daune morale A declarat că aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la 6 și 7 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale 10. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 februarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupan ČIČ Moduler Președintele