WEISSMAN et AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

28.09.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Recevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

WEISSMAN et AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63945/00 prezentate de Eugene WEISSMAN și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnul T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 21 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Brener, Liana Alberta Veisman, Karin Weissman Humbert sunt cetățeni români și membri ai aceleiași familii, născuți în 1931, 1930, 1913, 1947 și 1937 și rezidenți în Seattle, Washington, New York, Ramat Gan (Israel) și, respectiv, în Beaune (Franța). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Dumitru Mihai, avocat în București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Prin acțiune în revendicare introdusă la 3 septembrie 1998 în fața tribunalului județ din București împotriva statului reprezentat de Ministerul Finanțelor, și a întreprinderii L., administrator al proprietăților imobiliare ale statului, reclamanții au solicitat, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, restituirea unui bun imobil compus dintr-o clădire și din terenul respectiv, situat la București n 21 rue Rabat și ocupat de ambasada Republicii Federale Germania. Ei au susținut că statul și-ar fi dorit proprietatea în 1949 în lipsa unui titlu de proprietate, sau de orice alt temei legal și că a trecut în patrimoniul fostului partid comunist român și apoi în cel al întreprinderii L. Într-un memoriu în apărare, depus la dosar la 2 noiembrie 1998, Ministerul de Finanțe a adus la cunoștință instanța pe care statul o luase în posesie de proprietate fără titlu și pe care nu avea nici un document cu privire la acest transfer de proprietate. La cererea instanței, Primăria București a răspuns că nu era nici ea în posesia unui document cu privire la acest aspect. În conformitate cu decizia guvernamentală nr. 115/1990 privind situația juridică a clădirilor care au aparținut Partidului Comunist din România, întreprinderea L. a declarat că aceasta a deținut proprietatea în temeiul Deciziei nr. 115/1990 privind situația juridică a clădirilor. Prin decizia din 14 aprilie 1999, tribunalul județ din București a dat dreptul la acțiunea reclamanților. El a considerat că statul luase în 1949 deținerea de proprietate fără temei legal și că aceasta continua să dețină o proprietate fără titlu. El a considerat că decizia guvernamentală n 115/1990 nu a putut constitui un titlu valabil, din moment ce la origine nu a avut nici o bază legală. Prin urmare, el a dispus întreprinderilor L. de a returna în afara imobilului și a terenului aferente. La apelul și recursul părților pârâte, această decizie a fost confirmată prin decizia din 9 septembrie 1999 a instanței judecătorești din București și prin hotărârea din 22 martie 2000 a Curții Supreme de Justiție. La 12 octombrie 1999, prin procesul-verbal întocmit de executorul justiției, reclamanții au fost plasați în posesia imobilului. Prin acțiune introdusă la 11 mai 1999 la tribunalul județ din București împotriva Ministerului Finanțelor, Primăriei din București și întreprinderii L., reclamanții au solicitat rambursarea a 35 506 776 USD (USD), adică echivalentul a 30 609 289 EUR (EUR) pentru pierderea de venituri, în special pentru chiriile pe care statul le-a încasat din 1949, având în vedere, în special, faptul că proprietatea era închiriată, începând cu o dată nespecificată, la adresa Ambasada Republicii Federale Germania. În cursul procesului din 9 iunie 1999, instanța le-a ordonat reclamanților să plătească taxa de timbru cu o valoare de 5 333 215 000 lei România (ROL) (323 264 EUR), calculată în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxa de timbru. În cursul procedurii din 8 septembrie 1999, avocatul reclamanților a fost exonerat de la plata taxei de timbru, pe motiv că acțiunea de rambursare a chiriei era auxiliară în raport cu acțiunea în cauză și, prin urmare, era scutită de la plata cheltuielilor în temeiul articolului 15 din Legea nr. 146/1997. Prin decizia din 8 septembrie 1999, tribunalul departamental a hotărât că acțiunea reclamanților fusese introdusă cu titlu principal, iar art. La apelul reclamanților, prin decizia din 12 ianuarie 2000, instanța de apel a Bucureștiului a confirmat caracterul principal al acțiunii. Ea a considerat că o acțiune auxiliară, scutită de dreptul de timbru, se referea în mod obligatoriu la o acțiune principală pendinte, sau acțiunea reclamanților în revendicare fusese reținută definitiv anterior. La recursul reclamanților, Curtea Supremă de Justiție, prin hotărârea din 21 Aprilie 2000, a confirmat temeinicia deciziilor anterioare. Curtea Supremă a adăugat că obiectul ambelor acțiuni era diferit, subliniind că, prin acțiune în revendicare, reclamanții obținuseră restituirea proprietății, în timp ce, prin acțiune în rambursare a deficitului de câștig, încercau să recupereze chiriile nepermise. 146 din 24 iulie 1997 privind dreptul de timbru art. 1 Acțiunile și cererile depuse la instanțe (...) sunt supuse dreptului de timbru prevăzut de lege, în funcție de faptul că obiectul lor poate sau nu să fie evaluat pe fond. art. 2 Acțiunile și cererile depuse la instanțe și care pot fi evaluate pecuniar sunt supuse următoarelor taxe: În cazul în care obiectul lor depășește 500 000 000 ROL, taxa de timbru va fi de 13 215 000 ROL, plus 1% din suma care depășește 500 000 ROL. art. 15 sunt scutite de taxa de timbru acțiunile introduse de proprietari sau de succesorii acestora ca restituire a clădirilor naționalizate în mod abuziv de stat sau a altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22. art. 21 (astfel cum a fost redactat anterior Legii nr. 195 din 25 mai 2004) Ministerul de Finanțe poate acorda scutiri, reduceri, reeșalonări pentru plata taxei de timbru, în condițiile stabilite de ordinul Ministerului de Finanțe. Cod civil art. 485 Purtătorul nu face fructele proprii decât în cazul în care are bună credință. În caz contrar, este obligat să returneze produsele cu lucrul către proprietarul care o revendică; în cazul în care produsele menționate nu se găsesc în natură, valoarea lor este estimată la data rambursării. art. 486 Deținătorul este de bună-credință atunci când deține ca proprietar, în temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii le ignoră. art. 487 El încetează să mai fie de bună-credință în momentul în care aceste vicii sunt cunoscute. Decretul nr. 167/1958 privind prescrierea extinctivă art. 3 Termenul de prescripție [din dreptul la acțiune cu obiect patrimonial] este de trei ani.art. 8 Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în despăgubire a prejudiciului cauzat de un act ilegal, nu începe decât din momentul în care victima a suferit sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul și persoana responsabilă. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că anularea acțiunii lor din cauza neplății dreptului de timbru i-a privat de dreptul de a avea acces la o instanță. De asemenea, acestea au invocat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, susținând că respingerea acțiunii lor a fost consecința greșelilor grave în interpretarea și aplicarea legislației privind dreptul de timbru. 1 la Convenție, ei aplică o încălcare a dreptului la respectarea proprietăților lor, cu privire la motivul că acestea sunt în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului de a avea acces la o instanță judecătorească și a dreptului de a avea acces la o procedură, din cauza presupuselor erori de drept comise de către instanțe. Ei: la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile relevante ale acesteia: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță (...) care va decide, (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil cu privire la excepția preliminară a guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Guvernul atrage atenția asupra faptului că reclamanții ar fi putut obține o reducere sau o scutire de la taxa de timbru, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 146/1997, dar au omis să depună o astfel de cerere la Ministerul Finanțelor, care era autoritatea competentă pentru acordarea acestor facilități. Instanțele care au făcut referire la teza guvernului și susțin că un demers la Ministerul de Finanțe ar fi fost inutil, din moment ce acest minister a respins anterior o cerere similară pe care o prezentaseră în fața unui alt litigiu. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, art. 35 alineatul (1) din Convenția n Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (Selmuni c. Franța [GC] 25803/94, § 75, CEDH 1999-V). În speță, Curtea constată că, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul faptelor, o eventuală cerere de scutire de la plata taxei de timbru ar fi făcut obiectul unei decizii a Ministerului de Finanțe, care a fost, de asemenea, parte pârâtă în procedura în litigiu. În plus, aceasta observă că legea nr. 146/1997 nu prevedea nicio cale de atac împotriva deciziei Ministerului de Finanțe. Prin urmare, Curtea consideră că o cerere de reducere sau de derogare de la dreptul de timbru nu era o cale de atac eficientă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În consecință, excepția guvernului nu poate fi reținută. În primul rând, guvernul susține că, potrivit doctrinei și jurisprudenței interne, acțiunea în despăgubire introdusă de reclamanți era o acțiune principală, supusă plății taxei de timbru. În al doilea rând, pe baza jurisprudenței Curții Tolstoy 80-81, § 61-67) și a Comisiei (Philis Grecia, n 18989/91, Decizia din 12 octombrie 1994, nepublicată), guvernul susține că instituirea unor taxe procedurale proporționale cu sumele solicitate în cadrul acțiunilor civile nu poate constitui, în sine, un obstacol în calea dreptului de acces la o instanță. În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, el subliniază că ..el nu reprezenta decât 1,09% din suma solicitată și, prin urmare, nu era nerațional. În cele din urmă, guvernul precizează că legislația privind dreptul de timbru s-a schimbat și că, de acum înainte, competența de a acorda scutiri sau reduceri ale cheltuielilor de judecată revine instanțelor însărcinate să se pronunțe asupra fondului. Reclamanții au combătut primul argument al guvernului și au reiterat faptul că acțiunea lor în despăgubire avea un caracter accesoriu față de acțiunea în cauză și că aceasta ar fi trebuit, prin urmare, să fie scutită de taxa de timbru. În orice caz, aceștia susțin că valoarea taxei de timbru era excesivă și că le-a distrus dreptul de acces la un tribunal. 28249/95, § 66, CEDO 2001-VI), consideră că autoritățile române nu au stabilit un echilibru corect între, pe de o parte, interesul statului de a percepe taxe de procedură și, pe de altă parte, interesul acestora de a-și face revendicările în fața instanțelor. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Reclamanții se plâng de faptul că i se restituie sumele încasate de către stat pentru închirierea imobilului care le-a fost restituit. Ei susțin o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție, care este formulată astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cu privire la excepțiile preliminare ale guvernului reținute din incompatibilitatea rațională Rația materială a acestui aspect, în conformitate cu dispozițiile Convenției Guvernului, susține că aceasta a fost transferată în proprietatea statului în 1949, cu mult înainte de data intrării în vigoare a Convenției privind România și că, prin urmare, Curtea nu ar fi competentă rațională pentru a examina circumstanțele și consecințele acestui transfer. Guvernul susține, de asemenea, că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. În această privință, Tribunalul susține că: în niciun moment tribunalele nu au recunoscut reclamanților dreptul la restituire a sumelor încasate de stat și că nu există nici o practică constantă a instanțelor favorabile unor cereri similare cu cele ale reclamanților, nicio decizie de stabilire a unei despăgubiri în sarcina statului care nu a fost adusă la cunoștința guvernului. Prin urmare, guvernul susține că acestea au fost deținute nici de un bun, nici de o creanță față de un stat, în temeiul căreia ar fi putut pretinde că au cel puțin o speranță legitimă și susțin că între 1949 și 12 octombrie 1999, data restituirii efective a imobilului, a existat o situație continuă de încălcare a dreptului lor de proprietate, din cauza deținerii fără titlu și a exploatării de către statul în care își are sediul. Ei susțin că, la 14 aprilie 1999, tribunalul departamental din București și deținerea de rea credință au fost recunoscute prin decizia definitivă din 14 aprilie 1999 a tribunalului departamental din București. În ceea ce privește problema existenței unui bun, ei susțin că, în conformitate cu art. 485 și următoarele din Codul civil, proprietarul unei clădiri nu își face propriile fructe civile decât în cazul în care deține o bună credință. Or, având în vedere faptul că statul era posedat de o rea credință, el era obligat să le restituie fructele civile. În opinia lor, constatarea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la Convenție sunt strâns legate de substanța acestui aspect, astfel încât aceste excepții trebuie să fie incluse pe fond ( mutatis mutandis, Gnahoré c. Franța (dec.) 40431/98, § 26, 6 ianuarie 2000 Perez c. Franța (dec.), nr 47287/99, 30 ianuarie 2003). Pe baza temeiniciei plângerii Guvernul susține că acțiunea reclamanților, calificată de instanțele de acțiune principale, a fost anulată din cauza lipsei de plată a taxei de timbru, iar competența de a evalua o situație de fapt și de a aplica dreptul intern revine în primul rând instanțelor naționale. În plus, acesta susține că, în cazul în care acțiunea reclamanților ar fi fost primită, dreptul lor de creanță ar fi fost prevăzut parțial, deoarece, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea în restituire a fructelor civile se prescrie de trei ani. Reclamanții au făcut referire la teza guvernului și au reiterat faptul că recunoașterea dreptului de proprietate asupra clădirii în cauză implică recunoașterea dreptului la fructe civile, a cărei valoare ar putea fi pusă în discuție numai în cazul în care suma respectivă ar putea fi pusă la îndoială. În ceea ce privește prescrierea extinctivă a dreptului lor de a acționa în restituire a fructelor civile, ei susțin că termenul de trei ani nu se aplică în speță, deoarece, în conformitate cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în despăgubire a unui prejudiciu cauzat de un act ilicit se scurge numai din momentul în care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască amploarea prejudiciului și persoana responsabilă de acesta. Cu toate acestea, acestea au imputat că: din cauza transferurilor succesive ale proprietății de proprietate a proprietății de proprietate între diverse instituții de stat, ei au cunoscut cu certitudine proprietarul său și prejudiciul real pe care l-au suferit de la data deciziei din 14 aprilie 1999 a tribunalului departamental din București. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, cu privire la fond excepțiile ridicate de guvern în ceea ce privește competența Curții Raționale de Rație Materiae de a examina cauza reclamanților trasă de la art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Declara cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. T.L. Early J.-P. Costa Grefier Adjunct Președintele