MAREA CHAMBRIE CAUZA LINDNER ȘI HAMERMAYER c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 35671/97) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 6 aprilie 2006 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă În legătură cu Lindner și Hammermayer c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care se află într-o Cameră mare compusă din domnul Wildhaber președinte C.L. Rozakis J.-P. Costa Sir Nicolas Bratza Ms. Bonello Biersan, Vajić, dnii Hedigan, Pellonpää, Tsatsa- Nikolovska, Kovler, Steiner, dnii Garlicki, Borrego Borrego, Fura-Sandström, Hajiyev, Jaeger, judecători și domnul T.L. Early, grefier adjunct al Marii Camere, După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 martie 2006, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35671/97) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Alexandru Lindner și dna Cristina Hammermayer ( A. Vasiliu, avocat în București. Guvernul român ( mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții susțineau în special că refuzul exprimat la 14 octombrie 1996 de către instanța judecătorească din București de a recunoaște instanțele competente pentru a pronunța o acțiune în revendicare era contrară art. 6 din Convenție. În plus, ei se plângeau că această hotărâre a instanței judecătorești a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Camera se compunea din domnul J.-P. Costa, președinte, domnul A. B. Baka, domnul Gaukur Jörundsson, domnul Loucaide, domnul C. Bîrsan, domnul M. Ugrekhelidze și Mularoni, judecători, precum și din domnul Mularoni. S. Dolle, graffière de secțiune. Prin Hotărârea din 3 decembrie 2002, Curtea, care examinează împreună admisibilitatea și fondul cauzei [art. 29 alineatul (3) din Convenție], a declarat recursul parțial admisibil și a încheiat în unanimitate încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, pe motiv de negare a dreptului de acces la o instanță și neviolarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pe motiv că nu au fost în posesia unui bun în sensul acestui articol. De asemenea, aceasta a afirmat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților 5 000 EUR (EUR) pentru daune morale și 400 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. La 13 decembrie 2002, reclamanții au solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere în temeiul articolelor 43 din convenție și 73 din regulament. La 24 septembrie 2003, Colegiul Marii Camere a acceptat această cerere. 10. Componența Marii Camere a fost arestată în conformitate cu articolele 27 alineatul (2) și 3 din Convenție și 24 din Regulamentul de procedură. 11. Atât reclamanții, cât și guvernul au depus un memoriu pe fond; în plus, primele au prezentat un memoriu în răspuns la al doilea. 12. A fost suspendată o audiere prevăzută inițial pentru 24 iunie 2004 deoarece procedurile relevante erau pendinte în fața instanțelor interne. Amânată la 7 decembrie 2005, instanța de judecată a fost suspendată din nou, părțile fiind angajate activ, cu asistența grefierului, în căutarea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei [art. 38 alineatul (1) litera (b) din Convenție]. Până la 27 februarie 2006 părților li s-a acordat un astfel de acord, în caz contrar, la 29 martie 2006. 13. În urma mai multor schimburi de corespondență între grefier și părți, Curtea a primit de la guvern și de la reclamanți la 21 și 22 de zile. În februarie 2006 au fost semnate declarații oficiale prin care au acceptat o soluționare pe cale amiabilă a cauzei. La 2 octombrie 1939, mama reclamanților a devenit proprietară a unei case din București, alcătuită din trei apartamente, și din fundul unei suprafețe de 301 . La 30 martie 1948, ea a vândut una dintre cele trei apartamente din L.N. 16. În 1975, ea a emigrat în Germania și a murit în 1985. 17. La 18 septembrie 1975, invocând decretul nr. 223/1974, statul a confiscat proprietatea mamei reclamanților fără despăgubiri. Ordinul de confiscare nu a fost niciodată notificat acesteia, astfel încât nu a fost niciodată informat cu privire la motivele sau la temeiul juridic al acestei confiscări. La 27 iulie 1992, reclamanții au sesizat instanța de Primă Instanță din 1 iulie 1992. Secțiunea București a unei cereri în anulare a ordinului de confiscare a proprietății asupra primăriei București și a societății H., administrator al locuințelor da . Ei au susținut că mama lor a fost proprietară a proprietății și că statul era potrivit pentru a se supune decretului de confiscare nr. 223/1974, dar această privare de proprietate era ilegală, deoarece decizia administrativă de confiscare nu fusese niciodată notificată mamei lor. 19. Printr-o hotărâre din 28 septembrie 1995, Tribunalul de Primă Instanță a acceptat cererea reclamanților, considerând că hotărârea administrativă de confiscare în favoarea statului a încălcat dispozițiile legale interne și internaționale în vigoare la momentul respectiv, în special art. 36 din Constituția din 1965 și art. 48 din Codul civil. Prin urmare, el a considerat că statul nu a dobândit în mod legal dreptul de proprietate și că reclamanții erau proprietarii legitimi. Instanța a anulat ordinul de confiscare și a dispus restituirea proprietăii reclamanților. 20. L appul Primăriei din București împotriva acestei hotărâri a fost respins de tribunalul departamental din București într-o hotărâre executorie din 17 mai 1996. 21. Primăria a formulat un recurs în casație în fața instanței de apel din București. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, aceasta din urmă a primit recursul și a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. Ea a constatat că a devenit proprietate asupra statului în conformitate cu decizia Primăriei din 18 decembrie 1997. Septembrie 1975, și a considerat că a luat înapoi sau, dacă este cazul, o despăgubire, reclamanții ar putea invoca numai dispozițiile legii în materie de restituire a bunurilor naționalizate. 22. La 20 decembrie La 26 aprilie 2001, pe baza Legii nr. 10/2001, reclamanții au adresat primăriei București o cerere de restituire în natură a celor două apartamente. 24. Primăria a refuzat să vândă apartamentul vândut la 20 decembrie 1996 ( La 12 august 2002, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă din 7 septembrie 2005 pronunțată în ultimă instanță după un apel și un recurs, tribunalul de apel din București a declarat că reclamanții erau proprietarii apartamentului nr. 2 și a concluzionat că vânzarea acestui apartament nul. Ea a ordonat restituirea acestora. 28. La o dată care nu a fost precizată, cumpărătorul apartamentului, V.V.S., a introdus înaintea instanței de apel din București o contestație în anulare, cale de recurs extraordinară pentru anularea hotărârii din 7 septembrie 2005. Procedura este în prezent pendinte în fața instanței de apel, în fața căreia a fost stabilită o audiere la 28 martie 2006. Legea nr. 28342/95, § 44, CEDO 1999-VII) și Strain și alții, § 19-26, CEDO 2005-.... 30. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001, ale cărei pasaje relevante sunt menționate în cauza Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Strain și altele , a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o despăgubire sub formă de bunuri și servicii și o despăgubire pecuniară echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură în momentul acordării sumei. Legea nr. 247/2005 precizează, de asemenea, în titlul VII al acesteia, modul în care sunt stabilite și plătite despăgubirile pentru bunurile care au căzut în mod abuziv în patrimoniul statului. ÎN DREPT 31. La 21 februarie 2006, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: Declar că guvernul român oferă reclamantului suma totală de 8 600 EUR (88 de mii șase sute de euro) în vederea soluționării amiabile a cererii lor înregistrate sub numărul 35671/97 și în prezent pendinte în fața Marii Camere. Această sumă, care acoperă, de asemenea, cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată, va fi scutită de impozit și plătită în euro, care va fi convertită în lei românești la rata aplicabilă la data plății, într-un cont bancar indicat de solicitanți și/sau reprezentantul autorizat al acestora, în termen de trei luni de la data notificării hotărârii pronunțate de Marea Cameră, în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor persoanelor fizice. De la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, suma respectivă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Această plată, anexată deciziilor judiciare și administrative interne (Decizia Tribunalului de apel din București din 7 septembrie 2005 și decizia Primăriei din București din 15 februarie 2006) care au ordonat restituirea către reclamanți a bunurilor care fac obiectul cererii menționate anterior, este echivalentă cu soluționarea definitivă a cauzei. În plus, Ö Õ se angajează să pună în aplicare pe deplin deciziile judiciare și administrative menționate mai sus, în scopul de a asigura că reclamanții își exercită dreptul asupra tuturor bunurilor în cauză. Această declarație nu este nici pe departe recunoscută de Õ încălcarea convenției, alta decât cea constatată de Curte în hotărârea sa din 3 decembrie 2002. Guvernul consideră că supravegherea pe care o va exercita Comitetul miniștrilor Consiliului de l'Europe cu privire la executarea hotărârii pronunțate în speță de Curte constituie un mecanism adecvat pentru a se asigura că îmbunătățirile continuă să fie aduse în legătură cu problemele ridicate în cadrul acestuia. 32. La 22 februarie 2006, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamanți. Subsemnati, Alexandru Lindner si Cristina Hammermayer, notam ca guvernul roman este pregatit sa ne plateasca suma globala de 8 600 EUR (88 de mii sase sute de euro) in vederea solutionarii amiabile a cererii noastre inregistrate sub numarul 35671/97 si in prezent pendinte in fata Marii Camere. Această sumă, care trebuie să acopere eventualul prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente cauzei, va fi plătită în euro, care va fi convertită în lei românești la rata aplicabilă la data plății, într-un cont bancar indicat de noi sau de reprezentantul nostru. Aceasta va fi exonerată de impozit și plătită în termen de trei luni de la data la care Marele Cameră a fost pronunțată în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, suma respectivă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Acceptăm această propunere și renunțăm la intenția de a intenta orice altă acțiune împotriva României în ceea ce privește faptele la originea cererii menționate anterior. Declarăm că această plată, anexată deciziilor judiciare și administrative interne (Decizia instanței de apel din București din 7 septembrie 2005 și Decizia Primăriei din București din 15 decembrie 2005). Februarie 2006) care ne-au ordonat să returnăm bunurile care fac obiectul cererii menționate anterior, este o soluție definitivă a cauzei. De asemenea, luăm notă de faptul că Ö Õ Õ angajat să pună în aplicare pe deplin deciziile judiciare și administrative menționate mai sus. Noi facem această declarație în cadrul regulamentului amiabil încheiat între guvern și noi înșine. 33. Curtea ia act de soluționarea pe cale amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). Curtea constată că, de la pronunțarea hotărârii din 3 decembrie 2002, reclamanții au obținut restituirea bunului care face obiectul prezentei cereri (punctele 25 și 27 de mai sus). 247 din 22 iulie 2005, care extinde formele de reparație și prevede că, în cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, acesta trebuie să fie echivalent cu valoarea de piață a bunului în momentul acordării sumei (punctul 30 de mai sus). În plus, Curtea observă că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care revin statului pârât în cauze care se referă fie la întârzierile în luarea hotărârilor judecătorești definitive care soluționează litigiile care au ca obiect confiscarea de către fostul regim comunist, fie la posibilitatea de a obține astfel de hotărâri (Brumescu) , citată anterior, § 65) sau vânzării prin lanuri către terțe părți de bunuri astfel confiscate (Strain și altele, menționate anterior, §§ 39-59). Problema executării acestor obligații este în prezent pendinte în fața Comitetului miniștrilor. 34. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție, aceasta poate decide să șteargă o moțiune a rolului în orice stadiu al procedurii dacă consideră că litigiul a fost soluționat. 35. În plus, Curtea consideră că regulamentul privind respectarea drepturilor omului, așa cum îl recunoaște Convenția și protocoalele sale (art. 37 alineatul (1) în fine) 36. Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza rolului. PE CES, CURȚA, ÎN L Întocmit în limba franceză și engleză și comunicat în scris la 6 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Luzius Wildhaber Președintele T.L. Early Adjunctul grefierului
GRANDE CHAMBRE
LINDNER ET HAMMERMAYER c. ROUMANIE
(Requête n
o
35671/97)
ARRÊT
(Règlement amiable)
6 avril 2006
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme
En l’affaire Lindner et Hammermayer c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme, siégeant en une Grande Chambre composée de
:
MM.
L.
Wildhaber
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
J.-P.
Costa
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
MM.
G.
Bonello
,
C.
Bîrsan,
M
me
N.
Vajić,
MM.
J.
Hedigan,
M.
Pellonpää,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
A.
Kovler,
M
me
E.
Steiner,
MM.
L.
Garlicki,
J.
Borrego Borrego,
M
me
E.
Fura-Sandström,
M.
K.
Hajiyev,
M
me
R.
Jaeger,
juges
,
et de M. T.L.
Early,
greffier adjoint de la Grande Chambre
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 mars 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35671/97) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Alexandru
Lindner et M
me
Cristina Hammermayer («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9
avril
1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus exprimé le 14
octobre 1996 par la cour d’appel de Bucarest de reconnaître aux tribunaux compétence pour trancher une action en revendication était contraire à l’article 6 de la Convention. En outre, ils se plaignaient que cet arrêt de la cour d’appel avait eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n
o
1.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
Elle a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement). La chambre se composait de M. J.-P. Costa, président, M. A. B. Baka, M.
Gaukur Jörundsson, M.
L.
Loucaides, M. C.
Bîrsan, M. M. Ugrekhelidze et M
me
A.
Mularoni, juges, ainsi que de M
me
7.
Par un arrêt du 3 décembre 2002, la Cour, examinant conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire (article 29 § 3 de la Convention), a déclaré la requête partiellement recevable et conclu à l’unanimité à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison du déni du droit d’accès à un tribunal, et à la non-violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention au motif que les requérants n’étaient pas titulaires d’un bien au sens de cet article. Elle a aussi dit que l’Etat défendeur devait verser aux requérants 5
000 euros (EUR) pour dommage moral et 400 EUR pour frais et dépens.
8.
Le 13 décembre 2002, les requérants ont demandé le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre au titre des articles 43 de la Convention et 73 du règlement.
9.
Le 24 septembre 2003, le collège de la Grande Chambre a fait droit à cette demande.
10.
La composition de la Grande Chambre a été arrêtée conformément aux articles 27 §§ 2 et 3 de la Convention et 24 du règlement.
11.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé un mémoire sur le fond
; les premiers ont en outre soumis un mémoire en réponse à celui du second.
12.
Une audience prévue initialement pour le 24 juin 2004 a été ajournée car des procédures pertinentes étaient pendantes devant les juridictions internes. Reportée au 7 décembre 2005, l’audience a été de nouveau ajournée, les parties étant activement engagées, avec l’assistance du greffier, dans la recherche d’un règlement amiable de l’affaire (article 38 § 1 b) de la Convention). Les parties se sont vu accorder jusqu’au 27 février 2006 pour parvenir à un tel accord, faute de quoi une audience se tiendrait le 29
mars
2006.
13.
A la suite de plusieurs échanges de correspondance entre le greffier et les parties, la Cour a reçu du Gouvernement et des requérants les 21 et 22
février 2006 respectivement des déclarations formelles signées par lesquelles ils acceptaient un règlement amiable de l’affaire.
14.
Par conséquent, l’audience fixée au 29 mars a été annulée le 7
mars
2006.
I.
15.
Le 2 octobre 1939, la mère des requérants devint propriétaire d’une maison sise à Bucarest, composée de trois appartements, et du fonds d’une superficie de 301
m
2
. Le 30
mars
1948, elle vendit l’un des trois appartements à L.N.
16.
En 1975, elle émigra en Allemagne et y décéda en 1985.
17.
Le 18 septembre 1975, invoquant le décret n
o
223/1974, l’Etat confisqua l’immeuble de la mère des requérants sans indemnisation. La décision de confiscation ne fut jamais notifiée à celle-ci, de sorte qu’elle ne fut jamais informée des motifs ou de la base légale de cette confiscation.
A.
L’action en revendication de propriété
18.
Le 27 juillet 1992, les requérants, et tant qu’héritiers, saisirent le tribunal de première instance du 1
er
arrondissement de Bucarest d’une demande en annulation de la décision de confiscation de l’immeuble à l’encontre de la mairie de Bucarest et de la société H., administratrice de logements d’Etat. Ils firent valoir que leur mère avait été propriétaire de l’immeuble et que l’Etat se l’était approprié en se prévalant du décret de confiscation n
o
223/1974, mais que cette privation de propriété était illégale car la décision administrative de confiscation n’avait jamais été notifiée à leur mère.
19.
Par un jugement du 28 septembre 1995, le tribunal de première instance fit droit à la demande des requérants, estimant que la décision administrative de confiscation en faveur de l’Etat avait méconnu des dispositions légales internes et internationales en vigueur à l’époque, notamment l’article 36 de la Constitution de 1965 et l’article 480 du code civil. Par conséquent, il jugea que l’Etat n’avait pas acquis légalement le droit de propriété et que les requérants étaient les propriétaires légitimes. Le tribunal annula la décision de confiscation et ordonna la restitution de l’immeuble aux requérants.
20.
L’appel de la mairie de Bucarest contre ce jugement fut rejeté par le tribunal départemental de Bucarest dans un arrêt exécutoire du 17
mai
1996.
21.
La mairie forma un pourvoi en cassation devant la cour d’appel de Bucarest. Par un arrêt du 14 octobre 1996, cette dernière accueillit le pourvoi et rejeta l’action en revendication des requérants. Elle constata que l’immeuble revendiqué était devenu propriété de l’Etat en vertu de la décision de la mairie du 18
septembre 1975, et jugea qu’afin d’obtenir sa restitution ou, le cas échéant, un dédommagement, les requérants pouvaient se prévaloir uniquement des dispositions des lois en matière de restitution des biens nationalisés.
22.
Le 20 décembre 1996, l’Etat vendit l’un des deux appartements composant le bien litigieux à l’ancien locataire, V.V.S.
B.
L’action en restitution fondée sur la loi n
o
10/2001
23.
Le 26 avril 2001, se fondant sur la loi n
o
10/2001, les requérants adressèrent à la mairie de Bucarest une demande de restitution en nature des deux appartements.
24.
La mairie refusa de restituer l’appartement vendu le 20
décembre
1996 («
l’appartement n
o
2
»).
25.
L’appartement n
o
1 fut restitué aux requérants par une décision du 15
février 2006 de la mairie de Bucarest.
C.
L’action en annulation de la vente de l’appartement n
o
2
26.
Le 12 août 2002, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en annulation du contrat de vente conclu par l’Etat avec V.V.S., l’ancien locataire, le 20 décembre 1996.
27.
Par un arrêt définitif et irrévocable du 7 septembre 2005 rendu en dernière instance après un appel et un pourvoi, la cour d’appel de Bucarest déclara que les requérants étaient propriétaires de l’appartement n
o
2, et conclut à la nullité de la vente de cet appartement. Elle en ordonna la restitution aux requérants.
28.
A une date qui n’a pas été précisée, l’acheteur de l’appartement, V.V.S., introduisit devant la cour d’appel de Bucarest une contestation en annulation, voie de recours extraordinaire visant à faire annuler l’arrêt du 7
septembre 2005. La procédure est à ce jour pendante devant la cour d’appel, devant laquelle une audience a été fixée au 28 mars 2006.
II.
29.
Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans les arrêts
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
28342/95, §§
31
‑
44, CEDH 1999-VII) et
Străin et autres c. Roumanie
(n
o
57001/00, §§
30.
La loi n
o
10/2001 du 14 février 2001, dont les passages pertinents sont cités dans l’affaire susmentionnée
Străin et autres
, a été modifiée par la loi n
o
247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes de réparation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une indemnisation sous forme de biens et services et un dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.
La loi n
o
247/2005 précise en outre, dans son titre VII, la manière dont sont fixés et payés les dédommagements pour les biens tombés abusivement dans le patrimoine de l’Etat.
31.
Le 21 février 2006, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
1.
Je déclare que le Gouvernement roumain offre de verser aux requérants la somme globale de 8 600 EUR (huit mille six cents euros) en vue du règlement amiable de leur requête enregistrée sous le numéro 35671/97 et actuellement pendante devant la Grande Chambre.
Cette somme, qui couvre aussi les frais et dépens afférents à l’affaire, sera exonérée d’impôt et versée en euros, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du paiement, sur un compte bancaire indiqué par les requérants et/ou leur représentant dûment autorisé, dans un délai de trois mois à compter de la date de notification de l’arrêt rendu par la Grande Chambre conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ladite somme sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
2.
Ce paiement, joint aux décisions judiciaire et administrative internes (décision de la cour d’appel de Bucarest du 7 septembre 2005 et décision de la mairie de Bucarest du 15
février 2006) qui ont ordonné la restitution aux requérants des biens faisant l’objet de la requête précitée, vaut règlement définitif de l’affaire.
3.
Le Gouvernement s’engage en outre à mettre pleinement en œuvre les décisions judiciaire et administrative précitées en vue d’assurer aux requérants la jouissance de leur droit sur la totalité des biens en question.
4.
La présente déclaration ne vaut nullement reconnaissance par le Gouvernement d’une violation de la Convention autre que celle constatée par la Cour dans son arrêt du 3 décembre 2002.
5.
Le Gouvernement considère que la surveillance qu’exercera le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe sur l’exécution de l’arrêt rendu en l’espèce par la Cour constitue un mécanisme adéquat en vue d’assurer que des améliorations continuent d’être apportées quant aux questions qui y sont soulevées.
»
32.
Le 22 février 2006, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par les requérants
:
«
1.
Nous soussignés, Alexandru Lindner et Cristina Hammermayer, notons que le Gouvernement roumain est prêt à nous verser la somme globale de 8 600 EUR (huit mille six cents euros) en vue du règlement amiable de notre requête enregistrée sous le numéro 35671/97 et actuellement pendante devant la Grande Chambre.
Cette somme, qui doit couvrir le préjudice matériel et moral éventuel ainsi que les frais et dépens afférents à l’affaire, sera versée en euros, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du paiement, sur un compte bancaire indiqué par nous-mêmes ou notre représentant. Elle sera exonérée d’impôt et versée dans un délai de trois mois à compter de la date de l’arrêt rendu par la Grande Chambre conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ladite somme sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
2.
Nous acceptons cette proposition et renonçons à intenter quelque autre action que ce soit à l’encontre de la Roumanie concernant les faits à l’origine de la requête précitée. Nous déclarons que ce paiement, joint aux décisions judiciaire et administrative internes (décision de la cour d’appel de Bucarest du 7 septembre 2005 et décision de la mairie de Bucarest du 15
février 2006) qui ont ordonné de nous restituer les biens faisant l’objet de la requête précitée, vaut règlement définitif de l’affaire.
3.
Nous prenons également note de ce que le Gouvernement s’engage à mettre entièrement en œuvre les décisions judiciaire et administrative précitées.
4.
Nous faisons la présente déclaration dans le cadre du règlement amiable conclu entre le Gouvernement et nous-mêmes.
»
33.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention).
Elle note que, depuis le prononcé de l’arrêt de la chambre du 3
décembre
2002, les requérants ont obtenu la restitution du bien qui fait l’objet de la présente requête (paragraphes 25 et 27 ci-dessus).
Elle note aussi l’adoption d’une nouvelle loi sur la restitution, la loi
n
o
247 du 22 juillet 2005, qui élargit les formes de réparation et prévoit que l’indemnisation, lorsque le bien ne peut pas être restitué en nature, doit être équivalente à la valeur marchande du bien au moment de l’octroi de la somme (paragraphe 30 ci-dessus).
En outre, la Cour observe qu’elle a déjà précisé la nature et l’ampleur des obligations qui incombent à l’Etat défendeur dans des affaires se rapportant soit à des retards dans l’obtention de décisions de justice définitives qui tranchent des litiges ayant pour objet l’illégalité de confiscations opérées par l’ancien régime communiste ou à l’impossibilité d’obtenir pareilles décisions (
Brumărescu
, précité, § 65) soit à la vente par l’Etat à des tiers de biens ainsi confisqués (
Străin et autres
, précité, §§ 39-59). La question de l’exécution de ces obligations est actuellement pendante devant le Comité des Ministres.
34.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 37 § 1 b) de la Convention, elle peut décider de rayer une requête du rôle à tout stade de la procédure si elle estime que le litige a été résolu.
35.
En outre, la Cour considère que le règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et 62 § 3 du règlement).
36.
Partant, il y a lieu de rayer l’affaire du rôle.
1.
Prend acte
des termes du règlement amiable et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements qui y sont énoncés (article
43
§
3 du Règlement de la Cour)
;
2.
Décide
de rayer l’affaire du rôle.
Fait en français et en anglais, puis communiqué par écrit le 6 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Luzius
Wildhaber
Président
T.L.
Early
Adjoint au greffier