ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2079/D/2010, pronunțată în Dosarul nr. 4744/110/2007 al Tribunalului Bacău, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.(Z.)S., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Bacău, Municipiul Bacău, prin primar și cu intervenienta C.E., în interes alăturat pârâtei S.C. S. SA Bacău, având ca obiect "revendicare imobiliară". S-a respins capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost obligată pârâta SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6233,60 mp, situat în Municipiul Bacău, conturată cu culoarea roșie în schița anexă expert D., precum și fosta fabrică de postav S.S.

SA (SAR. "Bacăul" la data naționalizării) materializată în corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de situație anexat raportului de expertiză H., situate pe terenul menționat. S-a respins cererea de intervenție accesorie (în interesul pârâtei) ca nefondată și a fost obligată pârâta S.C.S. SRL să plătească reclamantului suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, prima instanța a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007, reclamantul S.(Z.)S. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se admită acțiunea sa în restituirea imobilului situat în Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafață de 6236,6 mp și construcțiile edificate pe această suprafață până în anul 1948, și obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a acestor imobile.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost proprietar al Fabricii de postav Bacăul SAR, această fabrică purtând anterior denumirea de Soc. Anonimă Z.; că aceasta a fost naționalizată în baza Legii nr. 118/1948, potrivit procesului-verbal anexat; că ulterior fabrica de postav s-a desființat; că, la data de 31 octombrie 1990, s-a înființat SC S.T. SA Bacău în fosta proprietate imobiliară a tatălui său, și că ulterior s-a dispus schimbarea denumirii acestei societăți în SC S. SA Bacău. Această unitate a fost privatizată prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni cu FPP II Moldova, în ceea ce privește suprafața de 6533,6 mp și clădirea industrială cu anexele aferente, ce au făcut obiectul naționalizării.

Prin Sentința civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007 s-a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii. Pe rolul tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007. La termenul din 20 februarie 2008, reclamantul a completat acțiunea solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilelor revendicate, precum și existența dreptului său de proprietate asupra acestora. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiție de către Ministerul Finanțelor.

La termenul din 15 aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC S. SA. Aceasta a invocat excepția de neconstituționalitate, respinsă ca inadmisibilă de instanță prin încheierea din 27 mai 2009. De asemenea, la data de 2 decembrie 2009, instanța a soluționat excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocată de intervenientă și excepția inadmisibilității cererii în constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora. Față de actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că tatăl reclamantului, S.J., a dobândit prin succesiune de la S.S., tatăl său și bunicul reclamantului, proprietatea imobilelor care formează Fabrica de Postav cu toate accesoriile ei, astfel cum rezulta din Ordonanța de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie 1925, aceste imobile fiind situate în Bacău, str. P. nr. 34, 38, 37 bis, 43, 45, 40/42.

După dobândirea fabricii, tatăl reclamantului, în numele "Societății Anonime S.S.", adjudecatară a imobilelor menționate, a edificat alte construcții constând într-un atelier mecanic, un turn pentru rezervorul de apă și a unor ateliere care să deservească fabrica propriu-zisă, situație ce rezultă din înscrisurile depuse la ultimul termen - cereri de autorizații și planurile aferente. Ulterior, la data de 25 martie 1942, denumirea Societății Anonime S.S. s-a modificat în Bacăul SAR, Fabrica de postav, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 254/1941, privind trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului. Imobilele ce au făcut obiectul Ordonanței de adjudecare și care s-au transmis Societății Anonime S.S.

redenumită "Bacăul SAR, Fabrica de postav", au fost naționalizate la data de 11 iunie 1948, conform Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor, ocazie cu care au fost încheiate mai multe procese-verbale în legătură cu bunurile aparținând fabricii. S-a concluzionat, că este indubitabilă calitatea de moștenitor a reclamantului după S.J., acesta făcând dovada filiației prin actul de naștere depus la dosar. Bunurile descrise, ce fac obiectul acțiunii pendinte, au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moștenire.

Deși în cauză s-a solicitat a se constata, pe calea unei cereri separate, nevalabilitatea titlului statului, instanța a considerat că acțiunea a fost îndreptată împotriva unei persoane care nu justifică calitate procesuală pasivă dat fiind faptul că emitentul titlului - Legea nr. 119/1948 - este statul, reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor și nu prin UAT Municipiul Bacău, astfel că a respins ca atare această cerere. Însă cererea a fost analizată pe cale incidentală, cu motivarea că imobilul preluat de stat a fost înstrăinat către pârâta SC S. SA, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului neputându-se face decât în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate.

În ceea ce privește titlul statului, tribunalul a reținut că, prin considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, din analiza practicii instanței europene de contencios, că Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate în sensul că proprietarul imobilului nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, legea la data respectivă - Constituția din 1948, prevedea că naționalizarea se impunea doar ca o măsura excepțională și doar când interesul general o cerea.

Actul de naționalizare nu reprezintă decât o privare de bun abuzivă, întrucât la baza acestuia nu a stat interesul general, ci o nouă ideologie impusă prin forță, iar legea de naționalizare nu poate constitui, în opinia instanței, un titlu valabil al statului, astfel că statul nu poate opune un titlu valabil reclamantului. Ca urmare, nici deținătorul actual al bunurilor naționalizate, pârâta SC S. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlul valabil reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferință titlului acestuia.

În ceea ce privește identificarea bunurilor revendicate, tribunalul a reținut că în cauză au fost administrate probe cu expertize topo și construcții, și, deși s-a susținut teza potrivit căreia construcțiile existente pe terenul aparținând reclamantului nu sunt aceleași cu cele preluate la data naționalizării, instanța a constatat că din probele administrate rezultă că imobilul - clădirea fostei fabrici de postav, în anul 1928, are aceeași configurație cu construcția de la momentul actual. În concluzie, instanța a constatat ca reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare și că acțiunea formulată este întemeiată dispunând restituirea proprietăților preluate abuziv, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză menționate.

Pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de intervenție în interes alăturat. Căzând în pretenții, pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert. În ceea ce privește cheltuielile de transport efectuate de apărătorul reclamantului, instanța a dispus respingerea acestora, întrucât nu s-a făcut dovada că acestea nu sunt incluse în onorariul de avocat. Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile formulate de intervenienta C.E. și pârâta S.C.

S. SA, și de intimatul-pârât Municipiul Bacău - prin primar, ca nefondate, reținând, în esență, următoarele; Referitor la motivul de apel privind greșita respingere a lipsei calității procesuale active a intimatului-reclamant, atât în considerarea inadvertențelor de nume și prenume ale autorului, în absența dovezii calității de succesor al reclamantului, cât și a nedovedirii calității de proprietar al fabricii al autorului acestuia, instanța a apreciat că acesta este nefondat în raport de actele de stare civilă, Decizia nr. 3036 din 7 noiembrie 1963 a Consiliului Guvernului din Cantonul Aargau, privind aprobarea schimbării numelui de familie S. pentru J.Z., depuse atât la fond, cât și în apel, din care rezultă faptul că J.Z.

este una și aceeași persoană cu S.J., cât și că intimatul-reclamant este una și aceeași persoană cu S.(Z.)S., fiu al lui J.Z. Cu privire ca calitatea autorului intimatului-reclamant de proprietar al imobilelor revendicate, s-a reținut, de asemenea, potrivit înscrisurilor depuse în cauză, faptul că Societatea S.S. SA a fost constituită la 03 octombrie 1923, actul constitutiv fiind autentificat cu nr. 23138 din 3 octombrie 1923 de către fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, conform acestuia fiind acționari J.Z. ș.a. La data constituirii, 03 octombrie 1923, Fabrica S.S. SA exploata vechea Fabrică de Postav a bunicului intimatului-reclamant S.S. și a acționarului P.F. Averea industrială a lui S.S.

(decedat în 1921) a rămas în proprietatea celor trei descendenți ai acestuia, printre care și tatăl intimatului-reclamant, această avere fiind exploatată sub denumirea de S.S. - succesori, conform convenției de indiviziune din 9 martie 1921, autentificată de Tribunalul Bacău cu nr. 509 din 10 aprilie 1921 și transcrisă la grefa tribunalului. La solicitarea celor 3 proprietari în indiviziune, activul industrial a fost scos la vânzare prin licitație publică, Ordonanța de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie 1925 reprezentând actul în temeiul căruia se constituia o nouă societate anonimă S.S. SA. În contextul în care fabrica a ars în 1923, cei trei frați, J., M. și R.S. au reconstruit fabrica distrusă de incendiu, în acest sens contractând două împrumuturi bancare (1924, 1925), cu ipotecă asupra fondului industrial (imobiliar și mobiliar).

În condițiile în care împrumutul nu a putut fi restituit până în anul 1942 (când s-a și dispus radierea ipotecilor), s-a ajuns în situația ca împotriva societății anonime S.S. să se pornească procedura falimentului, context în care autorul intimatului-reclamant, care se ocupa de activitatea fabricii, figurează într-o serie de acte emise de societate ca director, respectiv ca lichidator al acesteia. Urmare a fluctuațiilor în structura acționariatului în perioada 1923 - 1948, autorul intimatului a devenit din acționar minoritar al fabricii patron al acesteia, calitate în care și apare în procesul-verbal de naționalizare din 19 iunie 1948, în care societatea este menționată sub emblema de Fabrica de Postav Bacăul.

În raport de cele arătate, de înscrisurile depuse la dosar și de dispozițiile art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, conform cărora sunt acte doveditoare în sensul legii "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei respective)", s-a reținut că nu poate fi primită critica sentinței referitoare la nelegala respingere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active a intimatului-reclamant.

S-a reținut ca nefondată și critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile legii speciale, nr. 10/2001. Respingerea, ca inadmisibilă, de plano și automat a acțiunii în revendicare, pe considerentul existenței căii speciale a Legii nr. 10/2001, republicată, fără a verifica în concret caracterul efectiv al acestei proceduri ca situație particulară a intimatului-reclamant, este de natură să conducă la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însăși Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, la punctul II.1 menționează că instanțele învestite cu o cerere în revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, sunt obligate să asigure reclamanților dreptul la acces la justiție.

Totodată, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și obligarea la parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, este, de asemenea, de natură să conducă și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care reclamantul cere un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, pentru a fi considerat bun în sensul Convenției. Într-un asemenea context, instanța este datoare să analizeze, prin raportare la situația specifică a reclamantului, în ce măsură procedura Legii nr. 10/2001, republicată, este eficientă și în ce măsură reclamantul are, fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun.

Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională în raport de starea legislației și a practicilor administrative (apreciate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca nefiind eficiente, având în vedere 2 elemente: absența despăgubirii efective și certitudinea cu privire la data la care acestea s-ar acorda), iar, în funcție de situația concretă a reclamantului, acesta poate invoca un bun sau o speranță legitimă (în raport de calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării, dreptul de a primi despăgubiri sau restituirea imobilului).

În speță, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că intimatul-reclamant s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, revenind în țară abia în anul 2006, iar împrejurarea că intimatul-reclamant nu a urmat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, în termenele astfel cum acestea au fost prorogate prin acte normative succesive, nu este de natură să îl înlăture de la beneficiul acțiunii în revendicare (calea dreptului comun), în acest sens fiind și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, așa cum rezultă din considerente, nu exclude posibilitatea existenței situației în care, raportându-se la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile litigiului se prevalează de titluri ce le atestă drepturi de proprietate protejate de dreptul internațional.

Ori, în raport de circumstanțele speței, singurul remediu efectiv, aflat la dispoziția intimatului-reclamant, pentru accesul la justiție și recunoașterea dreptului său îl reprezintă numai acțiunea în revendicare, acțiune cu caracter imprescriptibil, considerent pentru care s-a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect respinsă de către instanța de fond. Cu privire la vocația intimatului-reclamant de a redobândi bunurile imobile, s-a apreciat că aceasta subzistă atât timp cât actul de naționalizarea a bunurilor imobile în litigiu, Legea nr. 118 din 11 iunie 1948, este prevăzut ca fiind o preluarea abuzivă a acestora în Legea specială nr. 247/2005, republicată, cât și în Normele metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, caracter abuziv ce trebuie privit și prin prisma art. 8 al Constituției din 1948, care prevedea că proprietatea particulară este garantată prin lege. Procedându-se la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile în susținerea acțiunii, respectiv a apărării, s-a reținut preferința, titlului de proprietate invocat de intimatul-reclamant avut anterior celui învederat de pârâtă, (respectiv contractele de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 229/1994 și nr. 126/1994, intervenite între Asociația S. - P.A.S. și F.P.S., transcrise în C.F.

36948, cu nr. cadastral 13004). Referitor la inadvertențele privind numărul la care era amplasat activul fabricii de postav și delimitările acesteia, s-a reținut că, în cauză, s-a efectuat atât expertiză topo-cadastrală, cât și cercetare la fața locului, în urma cărora s-a constatat că amplasamentul actual al imobilelor este același cu cel vechi, în aceeași suprafață, construcțiilor vechi aducându-li-se, după privatizare, o serie de îmbunătățiri (corpul A-B-C), construcțiile noi fiind garajul, centrala termică, șoproanele și două magazii.

Referitor la tardivitatea promovării acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, invocată de apelanți, s-a reținut că aceasta nu este aplicabilă acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cărora acțiunea este imprescriptibilă, termenul de un an fiind stipulat pentru acțiunile în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare la care face referire textul normativ anterior menționat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta S.C. S. SA Bacău și intervenienta C.E., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: Pârâta S.C. S. SA Bacău, indicând art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., prin recursul său, a arătat că, având în vedere jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit sa respingă acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, deoarece cererea introductivă a fost formulată de către intimatul-reclamant cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca acesta să fi urmat procedura prevăzută de această lege, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă. În mod greșit, instanța de apel a considerat că "singurul remediu efectiv aflat la dispoziția intimatului-reclamant pentru accesul la justiție și recunoașterea dreptului său îl reprezintă numai acțiunea în revendicare, acțiune cu caracter imprescriptibil" având în vedere următoarele argumente care sunt susținute și confirmate și de jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și obligarea la parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât timp în dreptul intern este reglementată (din 2001) o procedură pusă la dispoziția foștilor proprietari tocmai cu scopul de a le facilita revendicarea proprietăților naționalizate.

Intimatul-reclamant nu deține un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției, în raport de calitatea de moștenitor și legalitatea naționalizării, de a primi despăgubiri sau restituirea imobilului, așa cum a reținut instanța de apel, cât timp, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea "bunuri" se poate referi atât la bunurile actuale, cât și la valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care de mult timp nu mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" sensul art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, lucru valabil și pentru creanța condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (v. trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe). Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Nu se poate reține nici argumentul cu privire la imposibilitatea obiectivă a intimatului-reclamant de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu motivarea că "a revenit în țară abia în anul 2006"; întrucât acesta își invoca propria culpă, respectiv necunoașterea legii, elemente care în niciun caz nu pot fi reținute în apărare sau ca o justificare a pretențiilor sale. Nu se pot invoca nici prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în favoarea intimatului-reclamant, cât timp admiterea acestei acțiuni în revendicare conduce la atingerea dreptului de proprietate al pârâtei și la insecuritatea raporturilor juridice.

Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, atât față de prevederile Codului civil român, inclusiv de art. 480 C. civ, cât și față de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De altfel, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a anticipat legislativ apariția acestui act normativ, prevăzând că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Per a contrario, în măsura în care un imobil face obiectul unei legi speciale de reparație, revendicarea acestuia este inadmisibilă, pretinsele persoane deposedate putând să obțină restituirea imobilului numai prin modalitățile procedurale reglementate în legea specială de reparație.

Prin urmare, ca efect al prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din momentul adoptării legii speciale de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor care cad sub incidența sa a devenit inadmisibilă, iar pretinsele persoane deposedate abuziv pot obține restituirea posesiei bunurilor preluate în mod nelegal de autoritățile comuniste numai pe căile procedurale reglementate în acest act normativ. Introducerea acțiunii în revendicare este o formă de exercitare a dreptului de proprietate, dar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele deposedate în mod abuziv de stat își pot exercita dreptul de proprietate numai după primirea deciziei entității învestite cu soluționarea notificării sau a hotărârii judecătorești de restituire emise în procedura reglementată în Legea nr. 10/2001.

Până la obținerea unei asemenea decizii sau hotărâri, persoanele deposedate își pot valorifica dreptul de proprietate numai în modalitățile recunoscute în mod expres în Legea nr. 10/2001. Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, și, prin norme de procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc. A considerat și a apreciat că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice. Această problemă a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr. 33 pronunțata de către Secțiile Unite, referitor la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor. Astfel, instanța supremă a statuat în decizia sa de îndrumare că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.

Pentru considerațiunile arătate, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității și, drept urmare, respingerea cererii introductive formulate de către reclamant, întrucât acțiunea în revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 - 481 din C. civ., a fost promovată în instanță după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a mai arătat că acțiunea în revendicare a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție de un an și șase luni, urmând ca aceasta să fie respinsă în consecință. Legea nr. 10/2001 a reglementat și ipoteza în care imobilul a cărui restituire se solicită de către fostul proprietar a fost înstrăinat. În aceste condiții, devin aplicabile prevederile art. 45 din actul normativ menționat, legiuitorul dorind să pună capăt incertitudinii privitoare la imobilele preluate abuziv de stat și să clarifice în mod definitiv, Într-un termen cât mai scurt, situația lor juridică.

S-a conchis, că prin aceste prevederi legale s-a instituit imposibilitatea atacării, de către pretinșii proprietari deposedați, a actelor de înstrăinare a acestor imobile după expirarea termenului prevăzut în alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, și care s-a împlinit la data de 14 august 2002, iar consecința împlinirii acestui termen a constat în pierderea dreptului la acțiune în anularea titlului dobânditorului imobilului preluat de către stat. În cauză, acțiunea intimatului-reclamant a fost înregistrată la instanță la data de 13 aprilie 2007, deci după împlinirea termenului de prescripție de un an și șase luni, astfel că dreptul de proprietate al reclamantului s-a stins (a încetat), iar acțiunea în revendicare urmează a fi respinsă.

De asemenea, s-a arătat că soluțiile pronunțate de către instanțele de fond sunt netemeinice și sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât intimatul-reclamant nu a făcut dovada calității sale procesuale active. Astfel, instanțele au considerat că autorul intimatului-reclamant deținea proprietatea exclusivă a imobilului revendicat, evidențiind în acest sens procesul-verbal de naționalizare din 19 iunie 1948. Analizând motivarea deciziei instanței de apel, se constată că se fac sumare precizări legate de faptul că autorul reclamantului ar fi figurat ca acționar al societății S.S. SA, la data constituirii în 1923, apoi se precizează că figura ca director lichidator în anul 1942, pentru ca, în final, să fi devenit patron al fabricii, calitate în care, din punctul de vedere al instanței de apel, autorul reclamantului ar fi îndreptățit să dețină dreptul de proprietate.

Aceste argumente urmează a fi înlăturate, față de probele administrate în cauză din care rezultă că imobilele construcții vechi au suferit transformări ireversibile, în prezent fiind vorba de construcții noi edificate în perioada 1971 - 1972. Mai mult, cu privire la titlul pârâtei s-a arătat că nu s-a analizat sub nicio formă buna-credință a acesteia în ceea ce privește dobândirea imobilului revendicat, făcându-se referire numai la valabilitatea titlului statului. Prin recursul său, intervenienta C.E. a criticat decizia recurată pentru nelegalitate și, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele: Reclamantul, în cazul în care dovedește calitatea de persoană îndreptățită (făcând dovada acceptării succesiunii defunctului J.Z.), potrivit Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, are dreptul doar la despăgubiri, având în vedere faptul că în cauza de față se aplică situația de excepție prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Acțiunea de față, având ca obiect revendicare imobiliară, a fost introdusă fără respectarea de către reclamant a procedurii prealabile administrative, prevăzută de legea specială. Acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către instituțiile publice care au efectuat privatizarea și nu de către instanța de judecată. Așa cum s-a stabilit în practica judiciară, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special ce conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de această lege, fiind inadmisibilă acțiunea fondată pe dispozițiile Codului civil.

Imobilul revendicat prin prezenta acțiune este preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege specială, ce se referă numai la o anumită categorie de imobile. Prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se limitează în mod expres și incontestabil posibilitatea foștilor proprietari de a formula acțiune în revendicarea imobilelor ce fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate în cazul reclamantului, nu mai este acțiunea în revendicare, ci procedura prevăzută în acest act normativ. Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și respingerea acțiunii reclamantului, în consecință.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Deși recurenta-pârâtă a invocat ca temei legal al criticilor formulate și art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., iar recurenta-intervenientă a invocat și art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora se constată că nu rezultă că s-au formulat critici ce ar putea fi încadrate în drept în aceste motive de recurs. De aceea, instanța va analiza decizia în limita criticilor formulate de recurenta-pârâtă și de recurenta-intervenientă întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De precizat, că recurenta pârâtă, prin recursul său, a invocat și greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, față de existența legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, de către instanțele de fond și apel, iar aceleași critici au fost formulate și prin recursul declarat de intervenienta accesorie, astfel că instanța va răspunde ambelor recursuri, cu privire la aceste critici, prin aceleași considerente comune. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta pârâtă potrivit cărora dreptul la acțiunea în revendicare al reclamantului este prescris, față de dispozițiile art. 45 (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât acțiunea a fost promovată în anul 2007, iar potrivit textului de lege indicat termenul de prescripție a fost de un an, iar ulterior a fost prelungit, potrivit O.U.G.

nr. 109 și nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, se constată că sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 45 alin. (2) pct. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit până la 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune vizează acțiunile în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele ce cad sub incidența acestui act normativ, potrivit art. 45 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu dreptul la acțiunea în revendicare pe dreptul comun, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Prin urmare, critica formulată de recurenta-pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 45 (2) pct. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind prescripția dreptului la acțiune, câtă vreme acțiunea promovată de reclamant are ca petit numai revendicarea imobilului situat în Bacău, este nefondată. Și criticile formulate de pârâtă potrivit cărora instanța de apel a soluționat pricina fără să se pronunțe asupra valabilității titlului pârâtei și fără a analiza buna-credință a acesteia la dobândirea imobilului revendicat sunt, de asemenea, nefondate, întrucât prima instanța nu a fost învestită cu un petit în constatarea nevalabilității titlului pârâtei prin cererea de chemare în judecată.

Or, în respectarea principiului disponibilității, ca principiu de bază al procesului civil, instanțele sunt ținute de cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată cu privire la obiectul cererii și părțile cu care acesta înțelege să se judece. De aceea, se constată că, legal, instanțele de fond și apel nu au supus controlului jurisdicțional valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu. În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă și recurenta-intervenientă accesorie, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, județul Bacău, compus din teren în suprafață de 6233,6 mp și construcțiile edificate pe acesta până în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor.

În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 41 alin. (1) și (2) din Constituția României. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiul pe fond, în sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei instanțe.

Cu privire la excepția admisibilității acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a reținut că "bunurile descrise fac obiectul acțiunii pendinte, iar preluarea acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia prin moștenire", iar, instanța de apel a menținut această soluție, reținând și că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a revenit în țară în anul 2006, și că "dovedirea dreptului său de proprietate s-a făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul-verbal de naționalizare din 19 iunie 1948", în care societatea a fost menționată sub emblema Fabrica de Postav Bacăul, iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului, deși, în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile legale de excepție pentru dovedirea dreptului său de proprietate instituite prin legea specială. Prin urmare, se constată că deși nu s-a arătat expres, față de faptul că H.G. nr. 250/2007 reglementează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, și nu a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat și Legea nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut instanța de apel, implicit, s-a statuat că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator.

Potrivit art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Față de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume "specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale". Împrejurarea reținută de instanța de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., respectiv că acesta a revenit în țară abia în anul 2006, ceea ce l-a pus în imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea pentru promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite repunerea sa în termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul în litigiu este deținut cu titlu de către pârâtă, a căruia valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.

Cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât "bunurile existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, Hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, parag.

23 etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, parag.

29 etc). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, parag.143. În speță, cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat instanțele de fond și apel, se constată că reclamantul a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul.

Atât reclamantul, cât și pârâta au pretins că dețin un titlu asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 229 și nr. 126/1994, intervenite între Asociația S. - P.A.S. și F.P.S., transcrise în C.F. 36948, cu nr. cadastral 13004. Atât în doctrină, cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat. Reclamantul pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtei provine de la un neproprietar.

Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu este consolidat și nici nu este actual. Astfel, imobilul în litigiu a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantului, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, statul beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate. În ceea ce îl privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea, este nereală susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecția oferită de către Convenție, dreptului de proprietate invocat de către reclamant.

Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004. Față de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

Referitor la titlul pârâtei SC S. SA, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern și niciun bun, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pârâta are un bun în sensul Convenției, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.

Pentru considerentele expuse, instanța în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtă și intervenientă și va schimba în tot sentința, în sensul că va respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamant și va admite cererea de intervenție formulată de intervenienta accesorie C.E. Constatând culpa procesuală a reclamantului, față de complexitatea cauzei, instanța va dispune obligarea acestuia la 15.000 RON, cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs, către pârâta S.C. S. SA Bacău, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău și de intervenientă C.E. împotriva Deciziei nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău și de intervenienta C.E. împotriva Sentinței nr. 2079/D din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău. Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamant. Admite cererea de intervenție accesorie. Obligă pe intimatul-reclamant S.(Z.)S. la plata