ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2079/D/2010,

pronunțată în Dosarul nr. 4744/110/2007 al Tribunalului Bacău, s-a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul S.(Z.)S., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Bacău, Municipiul

Bacău, prin primar și cu intervenienta C.E., în interes alăturat pârâtei S.C.

S. SA Bacău, având ca obiect "revendicare imobiliară".

S-a respins capătul

de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului ca fiind

formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost obligată

pârâta SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 6233,60 mp, situat în Municipiul Bacău,

conturată cu culoarea roșie în schița anexă expert D., precum și fosta fabrică

de postav S.S. SA (SAR. "Bacăul" la data naționalizării)

materializată în corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de

situație anexat raportului de expertiză H., situate pe terenul menționat.

S-a respins cererea

de intervenție accesorie (în interesul pârâtei) ca nefondată și a fost obligată

pârâta S.C.S. SRL să plătească reclamantului suma de 2000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, prima instanța a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007,

reclamantul S.(Z.)S. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin

hotărârea care se va pronunța, să se admită acțiunea sa în restituirea

imobilului situat în Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafață de

6236,6 mp și construcțiile edificate pe această suprafață până în anul 1948, și

obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

acestor imobile.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că tatăl său a fost proprietar al Fabricii de postav

Bacăul SAR, această fabrică purtând anterior denumirea de Soc. Anonimă Z.; că

aceasta a fost naționalizată în baza Legii nr. 118/1948, potrivit

procesului-verbal anexat; că ulterior fabrica de postav s-a desființat; că, la

data de 31 octombrie 1990, s-a înființat SC S.T. SA Bacău în fosta proprietate

imobiliară a tatălui său, și că ulterior s-a dispus schimbarea denumirii

acestei societăți în SC S. SA Bacău. Această unitate a fost privatizată prin

încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni cu FPP II Moldova, în

ceea ce privește suprafața de 6533,6 mp și clădirea industrială cu anexele

aferente, ce au făcut obiectul naționalizării.

Prin Sentința civilă

nr. 4885 din 29 iunie 2007 s-a dispus declinarea competenței soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului

cererii.

Pe rolul

tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007.

La termenul din 20

februarie 2008, reclamantul a completat acțiunea solicitând ca, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate nevalabilitatea

titlului de proprietate al statului asupra imobilelor revendicate, precum și

existența dreptului său de proprietate asupra acestora.

Prin întâmpinare,

pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiție de către

Ministerul Finanțelor.

La termenul din 15

aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâtei SC S. SA. Aceasta a invocat excepția de neconstituționalitate, respinsă

ca inadmisibilă de instanță prin încheierea din 27 mai 2009.

De asemenea, la data

de 2 decembrie 2009, instanța a soluționat excepția inadmisibilității cererii

în revendicare invocată de intervenientă și excepția inadmisibilității cererii

în constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul

Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora.

Față de actele și

lucrările dosarului, instanța a reținut că tatăl reclamantului, S.J., a

dobândit prin succesiune de la S.S., tatăl său și bunicul reclamantului,

proprietatea imobilelor care formează Fabrica de Postav cu toate accesoriile

ei, astfel cum rezulta din Ordonanța de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie

1925, aceste imobile fiind situate în Bacău, str. P. nr. 34, 38, 37 bis, 43,

45, 40/42. După dobândirea fabricii, tatăl reclamantului, în numele

"Societății Anonime S.S.", adjudecatară a imobilelor menționate, a

edificat alte construcții constând într-un atelier mecanic, un turn pentru

rezervorul de apă și a unor ateliere care să deservească fabrica propriu-zisă,

situație ce rezultă din înscrisurile depuse la ultimul termen - cereri de

autorizații și planurile aferente.

Ulterior, la data de

25 martie 1942, denumirea Societății Anonime S.S. s-a modificat în Bacăul SAR,

Fabrica de postav, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 254/1941,

privind trecerea proprietăților urbane evreiești în patrimoniul statului.

Imobilele ce au făcut

obiectul Ordonanței de adjudecare și care s-au transmis Societății Anonime S.S.

redenumită "Bacăul SAR, Fabrica de postav", au fost naționalizate la

data de 11 iunie 1948, conform Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea

întreprinderilor, ocazie cu care au fost încheiate mai multe procese-verbale în

legătură cu bunurile aparținând fabricii.

S-a concluzionat, că

este indubitabilă calitatea de moștenitor a reclamantului după S.J., acesta

făcând dovada filiației prin actul de naștere depus la dosar.

Bunurile descrise, ce

fac obiectul acțiunii pendinte, au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel

că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că

dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind

valabil transmis acestuia prin moștenire.

Deși în cauză s-a

solicitat a se constata, pe calea unei cereri separate, nevalabilitatea

titlului statului, instanța a considerat că acțiunea a fost îndreptată

împotriva unei persoane care nu justifică calitate procesuală pasivă dat fiind

faptul că emitentul titlului - Legea nr. 119/1948 - este statul, reprezentat în

justiție prin Ministerul Finanțelor și nu prin UAT Municipiul Bacău, astfel că

a respins ca atare această cerere.

Însă cererea a fost

analizată pe cale incidentală, cu motivarea că imobilul preluat de stat a fost

înstrăinat către pârâta SC S. SA, rezolvarea acțiunii formulate împotriva

subdobânditorului neputându-se face decât în temeiul dispozițiilor dreptului

comun, prin compararea titlurilor de proprietate.

În ceea ce privește

titlul statului, tribunalul a reținut că, prin considerentele Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit, din analiza practicii instanței europene de

contencios, că Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate în

sensul că proprietarul imobilului nu poate fi lipsit de proprietate decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Or, legea la data

respectivă - Constituția din 1948, prevedea că naționalizarea se impunea doar

ca o măsura excepțională și doar când interesul general o cerea. Actul de

naționalizare nu reprezintă decât o privare de bun abuzivă, întrucât la baza

acestuia nu a stat interesul general, ci o nouă ideologie impusă prin forță,

iar legea de naționalizare nu poate constitui, în opinia instanței, un titlu

valabil al statului, astfel că statul nu poate opune un titlu valabil

reclamantului. Ca urmare, nici deținătorul actual al bunurilor naționalizate,

pârâta SC S. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlul valabil

reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferință titlului acestuia.

În ceea ce privește

identificarea bunurilor revendicate, tribunalul a reținut că în cauză au fost

administrate probe cu expertize topo și construcții, și, deși s-a susținut teza

potrivit căreia construcțiile existente pe terenul aparținând reclamantului nu

sunt aceleași cu cele preluate la data naționalizării, instanța a constatat că

din probele administrate rezultă că imobilul - clădirea fostei fabrici de

postav, în anul 1928, are aceeași configurație cu construcția de la momentul

actual.

În concluzie,

instanța a constatat ca reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare

și că acțiunea formulată este întemeiată dispunând restituirea proprietăților

preluate abuziv, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză

menționate.

Pe cale de

consecință, a fost respinsă cererea de intervenție în interes alăturat.

Căzând în pretenții,

pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de

expert. În ceea ce privește cheltuielile de transport efectuate de apărătorul

reclamantului, instanța a dispus respingerea acestora, întrucât nu s-a făcut

dovada că acestea nu sunt incluse în onorariul de avocat.

Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile

formulate de intervenienta C.E. și pârâta S.C. S. SA, și de intimatul-pârât

Municipiul Bacău - prin primar, ca nefondate, reținând, în esență, următoarele;

Referitor la motivul

de apel privind greșita respingere a lipsei calității procesuale active a

intimatului-reclamant, atât în considerarea inadvertențelor de nume și prenume

ale autorului, în absența dovezii calității de succesor al reclamantului, cât

și a nedovedirii calității de proprietar al fabricii al autorului acestuia,

instanța a apreciat că acesta este nefondat în raport de actele de stare civilă,

Decizia nr. 3036 din 7 noiembrie 1963 a Consiliului Guvernului din Cantonul

Aargau, privind aprobarea schimbării numelui de familie S. pentru J.Z., depuse

atât la fond, cât și în apel, din care rezultă faptul că J.Z. este una și

aceeași persoană cu S.J., cât și că intimatul-reclamant este una și aceeași

persoană cu S.(Z.)S., fiu al lui J.Z.

Cu privire ca

calitatea autorului intimatului-reclamant de proprietar al imobilelor

revendicate, s-a reținut, de asemenea, potrivit înscrisurilor depuse în cauză, faptul

că Societatea S.S. SA a fost constituită la 03 octombrie 1923, actul

constitutiv fiind autentificat cu nr. 23138 din 3 octombrie 1923 de către

fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, conform acestuia fiind acționari J.Z.

ș.a.

La data constituirii,

03 octombrie 1923, Fabrica S.S. SA exploata vechea Fabrică de Postav a

bunicului intimatului-reclamant S.S. și a acționarului P.F.

Averea industrială a

lui S.S. (decedat în 1921) a rămas în proprietatea celor trei descendenți ai

acestuia, printre care și tatăl intimatului-reclamant, această avere fiind

exploatată sub denumirea de S.S. - succesori, conform convenției de indiviziune

din 9 martie 1921, autentificată de Tribunalul Bacău cu nr. 509 din 10 aprilie

1921 și transcrisă la grefa tribunalului.

La solicitarea celor

3 proprietari în indiviziune, activul industrial a fost scos la vânzare prin

licitație publică, Ordonanța de adjudecare nr. 2975 din 23 februarie 1925

reprezentând actul în temeiul căruia se constituia o nouă societate anonimă

S.S. SA.

În contextul în care

fabrica a ars în 1923, cei trei frați, J., M. și R.S. au reconstruit fabrica

distrusă de incendiu, în acest sens contractând două împrumuturi bancare (1924,

1925), cu ipotecă asupra fondului industrial (imobiliar și mobiliar).

În condițiile în care

împrumutul nu a putut fi restituit până în anul 1942 (când s-a și dispus

radierea ipotecilor), s-a ajuns în situația ca împotriva societății anonime

S.S. să se pornească procedura falimentului, context în care autorul

intimatului-reclamant, care se ocupa de activitatea fabricii, figurează într-o

serie de acte emise de societate ca director, respectiv ca lichidator al

acesteia.

Urmare a

fluctuațiilor în structura acționariatului în perioada 1923 - 1948, autorul

intimatului a devenit din acționar minoritar al fabricii patron al acesteia,

calitate în care și apare în procesul-verbal de naționalizare din 19 iunie

1948, în care societatea este menționată sub emblema de Fabrica de Postav

Bacăul.

În raport de cele

arătate, de înscrisurile depuse la dosar și de dispozițiile art. 23 lit. d) din

H.G. nr. 250/2007 a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005,

conform cărora sunt acte doveditoare în sensul legii "orice acte juridice

care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul

acesteia, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol

fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o

autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că

bunul aparținea persoanei respective)", s-a reținut că nu poate fi primită

critica sentinței referitoare la nelegala respingere de către prima instanță a

excepției lipsei calității procesuale active a intimatului-reclamant.

S-a reținut ca

nefondată și critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în

raport de dispozițiile legii speciale, nr. 10/2001.

Respingerea, ca

inadmisibilă, de plano și automat a acțiunii în revendicare, pe considerentul

existenței căii speciale a Legii nr. 10/2001, republicată, fără a verifica în

concret caracterul efectiv al acestei proceduri ca situație particulară a

intimatului-reclamant, este de natură să conducă la încălcarea dreptului

garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însăși Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii, la punctul II.1 menționează că instanțele

învestite cu o cerere în revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, sunt obligate să asigure

reclamanților dreptul la acces la justiție.

Totodată, respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și obligarea la parcurgerea

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, este, de asemenea, de

natură să conducă și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care reclamantul cere

un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, pentru a

fi considerat bun în sensul Convenției.

Într-un asemenea

context, instanța este datoare să analizeze, prin raportare la situația

specifică a reclamantului, în ce măsură procedura Legii nr. 10/2001,

republicată, este eficientă și în ce măsură reclamantul are, fie un bun actual,

fie o speranță legitimă de a dobândi un bun.

Caracterul eficient

al procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională în raport de

starea legislației și a practicilor administrative (apreciate în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului ca nefiind eficiente, având în vedere 2

elemente: absența despăgubirii efective și certitudinea cu privire la data la

care acestea s-ar acorda), iar, în funcție de situația concretă a

reclamantului, acesta poate invoca un bun sau o speranță legitimă (în raport de

calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării, dreptul de a primi

despăgubiri sau restituirea imobilului).

În speță, din

înscrisurile depuse la dosar, rezultă că intimatul-reclamant s-a aflat în

imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr.

10/2001, republicată, revenind în țară abia în anul 2006, iar împrejurarea că

intimatul-reclamant nu a urmat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

republicată, în termenele astfel cum acestea au fost prorogate prin acte

normative succesive, nu este de natură să îl înlăture de la beneficiul acțiunii

în revendicare (calea dreptului comun), în acest sens fiind și Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, așa cum rezultă din

considerente, nu exclude posibilitatea existenței situației în care,

raportându-se la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile

litigiului se prevalează de titluri ce le atestă drepturi de proprietate

protejate de dreptul internațional.

Ori, în raport de circumstanțele

speței, singurul remediu efectiv, aflat la dispoziția intimatului-reclamant,

pentru accesul la justiție și recunoașterea dreptului său îl reprezintă numai

acțiunea în revendicare, acțiune cu caracter imprescriptibil, considerent

pentru care s-a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect

respinsă de către instanța de fond.

Cu privire la vocația

intimatului-reclamant de a redobândi bunurile imobile, s-a apreciat că aceasta

subzistă atât timp cât actul de naționalizarea a bunurilor imobile în litigiu,

Legea nr. 118 din 11 iunie 1948, este prevăzut ca fiind o preluarea abuzivă a

acestora în Legea specială nr. 247/2005, republicată, cât și în Normele

metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, caracter

abuziv ce trebuie privit și prin prisma art. 8 al Constituției din 1948, care

prevedea că proprietatea particulară este garantată prin lege.

Procedându-se la

compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile în

susținerea acțiunii, respectiv a apărării, s-a reținut preferința, titlului de

proprietate invocat de intimatul-reclamant avut anterior celui învederat de

pârâtă, (respectiv contractele de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 229/1994 și nr.

126/1994, intervenite între Asociația S. - P.A.S. și F.P.S., transcrise în C.F.

36948, cu nr. cadastral 13004).

Referitor la

inadvertențele privind numărul la care era amplasat activul fabricii de postav

și delimitările acesteia, s-a reținut că, în cauză, s-a efectuat atât expertiză

topo-cadastrală, cât și cercetare la fața locului, în urma cărora s-a constatat

că amplasamentul actual al imobilelor este același cu cel vechi, în aceeași

suprafață, construcțiilor vechi aducându-li-se, după privatizare, o serie de

îmbunătățiri (corpul A-B-C), construcțiile noi fiind garajul, centrala termică,

șoproanele și două magazii.

Referitor la

tardivitatea promovării acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, invocată de apelanți, s-a

reținut că aceasta nu este aplicabilă acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cărora acțiunea este imprescriptibilă,

termenul de un an fiind stipulat pentru acțiunile în constatarea nulității

actelor juridice de înstrăinare la care face referire textul normativ anterior

menționat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta S.C. S. SA Bacău și intervenienta C.E.,

criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Pârâta S.C. S. SA

Bacău, indicând art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., prin recursul său, a

arătat că, având în vedere jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit sa respingă

acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, deoarece

cererea introductivă a fost formulată de către intimatul-reclamant cu mult după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca acesta să fi urmat procedura

prevăzută de această lege, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

În mod greșit,

instanța de apel a considerat că "singurul remediu efectiv aflat la

dispoziția intimatului-reclamant pentru accesul la justiție și recunoașterea

dreptului său îl reprezintă numai acțiunea în revendicare, acțiune cu caracter

imprescriptibil" având în vedere următoarele argumente care sunt susținute

și confirmate și de jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Astfel, respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și obligarea la parcurgerea

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să conducă la

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a

Drepturilor Omului, cât timp în dreptul intern este reglementată (din 2001) o

procedură pusă la dispoziția foștilor proprietari tocmai cu scopul de a le

facilita revendicarea proprietăților naționalizate.

Intimatul-reclamant

nu deține un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției, în raport de

calitatea de moștenitor și legalitatea naționalizării, de a primi despăgubiri

sau restituirea imobilului, așa cum a reținut instanța de apel, cât timp, în

conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

noțiunea "bunuri" se poate referi atât la bunurile actuale, cât și la

valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranța

recunoașterii unui vechi drept de proprietate care de mult timp nu mai fost

susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun"

sensul art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, lucru valabil și

pentru creanța condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (v.

trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva

Republicii Cehe).

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire

care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Nu se poate reține

nici argumentul cu privire la imposibilitatea obiectivă a intimatului-reclamant

de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu motivarea că

"a revenit în țară abia în anul 2006"; întrucât acesta își invoca

propria culpă, respectiv necunoașterea legii, elemente care în niciun caz nu

pot fi reținute în apărare sau ca o justificare a pretențiilor sale.

Nu se pot invoca nici

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici ale Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în favoarea

intimatului-reclamant, cât timp admiterea acestei acțiuni în revendicare

conduce la atingerea dreptului de proprietate al pârâtei și la insecuritatea

raporturilor juridice.

Legea nr. 10/2001

reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au

fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora

la data preluării.

Prin urmare, Legea

nr. 10/2001 este o lege specială, atât față de prevederile Codului civil român,

inclusiv de art. 480 C. civ, cât și față de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De altfel, art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a anticipat legislativ apariția acestui act

normativ, prevăzând că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

Per a contrario, în

măsura în care un imobil face obiectul unei legi speciale de reparație,

revendicarea acestuia este inadmisibilă, pretinsele persoane deposedate putând

să obțină restituirea imobilului numai prin modalitățile procedurale

reglementate în legea specială de reparație.

Prin urmare, ca efect

al prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din momentul adoptării

legii speciale de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor care cad sub

incidența sa a devenit inadmisibilă, iar pretinsele persoane deposedate abuziv

pot obține restituirea posesiei bunurilor preluate în mod nelegal de

autoritățile comuniste numai pe căile procedurale reglementate în acest act

normativ.

Introducerea acțiunii

în revendicare este o formă de exercitare a dreptului de proprietate, dar

conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele deposedate în mod

abuziv de stat își pot exercita dreptul de proprietate numai după primirea

deciziei entității învestite cu soluționarea notificării sau a hotărârii

judecătorești de restituire emise în procedura reglementată în Legea nr.

10/2001.

Până la obținerea

unei asemenea decizii sau hotărâri, persoanele deposedate își pot valorifica

dreptul de proprietate numai în modalitățile recunoscute în mod expres în Legea

nr. 10/2001.

Legea nouă suprimă

practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la

care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua

accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, și, prin norme de

procedură speciale, le subordonează controlului judecătoresc.

A considerat și a

apreciat că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul

civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o

judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai

vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii

speciale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință, și că prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor

juridice.

Această problemă a

fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr. 33

pronunțata de către Secțiile Unite, referitor la acțiunile întemeiate pe

dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor.

Astfel, instanța

supremă a statuat în decizia sa de îndrumare că concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea

specială.

Pentru

considerațiunile arătate, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității

și, drept urmare, respingerea cererii introductive formulate de către

reclamant, întrucât acțiunea în revendicare, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 480 - 481 din C. civ., a fost promovată în instanță după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a mai

arătat că acțiunea în revendicare a fost introdusă după împlinirea termenului

de prescripție de un an și șase luni, urmând ca aceasta să fie respinsă în

consecință.

Legea nr. 10/2001 a

reglementat și ipoteza în care imobilul a cărui restituire se solicită de către

fostul proprietar a fost înstrăinat. În aceste condiții, devin aplicabile

prevederile art. 45 din actul normativ menționat, legiuitorul dorind să pună

capăt incertitudinii privitoare la imobilele preluate abuziv de stat și să

clarifice în mod definitiv, Într-un termen cât mai scurt, situația lor

juridică.

S-a conchis, că prin

aceste prevederi legale s-a instituit imposibilitatea atacării, de către

pretinșii proprietari deposedați, a actelor de înstrăinare a acestor imobile

după expirarea termenului prevăzut în alin. (5) al art. 45 din Legea nr.

10/2001, termen ce a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, și

care s-a împlinit la data de 14 august 2002, iar consecința împlinirii acestui

termen a constat în pierderea dreptului la acțiune în anularea titlului

dobânditorului imobilului preluat de către stat.

În cauză, acțiunea

intimatului-reclamant a fost înregistrată la instanță la data de 13 aprilie

2007, deci după împlinirea termenului de prescripție de un an și șase luni,

astfel că dreptul de proprietate al reclamantului s-a stins (a încetat), iar acțiunea

în revendicare urmează a fi respinsă.

De asemenea, s-a

arătat că soluțiile pronunțate de către instanțele de fond sunt netemeinice și

sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantului, întrucât intimatul-reclamant nu a făcut dovada calității sale

procesuale active.

Astfel, instanțele au

considerat că autorul intimatului-reclamant deținea proprietatea exclusivă a

imobilului revendicat, evidențiind în acest sens procesul-verbal de

naționalizare din 19 iunie 1948. Analizând motivarea deciziei instanței de

apel, se constată că se fac sumare precizări legate de faptul că autorul

reclamantului ar fi figurat ca acționar al societății S.S. SA, la data

constituirii în 1923, apoi se precizează că figura ca director lichidator în

anul 1942, pentru ca, în final, să fi devenit patron al fabricii, calitate în

care, din punctul de vedere al instanței de apel, autorul reclamantului ar fi

îndreptățit să dețină dreptul de proprietate.

Aceste argumente

urmează a fi înlăturate, față de probele administrate în cauză din care rezultă

că imobilele construcții vechi au suferit transformări ireversibile, în prezent

fiind vorba de construcții noi edificate în perioada 1971 - 1972.

Mai mult, cu privire

la titlul pârâtei s-a arătat că nu s-a analizat sub nicio formă buna-credință a

acesteia în ceea ce privește dobândirea imobilului revendicat, făcându-se

referire numai la valabilitatea titlului statului.

Prin recursul său,

intervenienta C.E. a criticat decizia recurată pentru nelegalitate și, indicând

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:

Reclamantul, în cazul

în care dovedește calitatea de persoană îndreptățită (făcând dovada acceptării

succesiunii defunctului J.Z.), potrivit Legii nr. 10/2001 modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, are dreptul doar la despăgubiri, având în

vedere faptul că în cauza de față se aplică situația de excepție prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

Acțiunea de față,

având ca obiect revendicare imobiliară, a fost introdusă fără respectarea de

către reclamant a procedurii prealabile administrative, prevăzută de legea

specială.

Acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent se realizează de către instituțiile publice care au

efectuat privatizarea și nu de către instanța de judecată.

Așa cum s-a stabilit

în practica judiciară, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, act normativ special ce conține dispoziții derogatorii de

la dreptul comun, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin

echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 1945 -

22 decembrie 1989, trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și

termenelor prevăzute de această lege, fiind inadmisibilă acțiunea fondată pe

dispozițiile Codului civil.

Imobilul revendicat

prin prezenta acțiune este preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, lege specială, ce se referă numai la o anumită categorie de imobile.

Prin dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se limitează în mod expres și incontestabil

posibilitatea foștilor proprietari de a formula acțiune în revendicarea

imobilelor ce fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de

proprietate în cazul reclamantului, nu mai este acțiunea în revendicare, ci

procedura prevăzută în acest act normativ.

Pe cale de

consecință, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și

respingerea acțiunii reclamantului, în consecință.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele:

Deși recurenta-pârâtă

a invocat ca temei legal al criticilor formulate și art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., iar recurenta-intervenientă a invocat și art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., din dezvoltarea acestora se constată că nu rezultă că s-au formulat

critici ce ar putea fi încadrate în drept în aceste motive de recurs.

De aceea, instanța va

analiza decizia în limita criticilor formulate de recurenta-pârâtă și de

recurenta-intervenientă întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

De precizat, că

recurenta pârâtă, prin recursul său, a invocat și greșita soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, față de

existența legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, de către instanțele

de fond și apel, iar aceleași critici au fost formulate și prin recursul

declarat de intervenienta accesorie, astfel că instanța va răspunde ambelor

recursuri, cu privire la aceste critici, prin aceleași considerente comune.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurenta pârâtă potrivit cărora dreptul la acțiunea în

revendicare al reclamantului este prescris, față de dispozițiile art. 45 (5)

din Legea nr. 10/2001, întrucât acțiunea a fost promovată în anul 2007, iar

potrivit textului de lege indicat termenul de prescripție a fost de un an, iar

ulterior a fost prelungit, potrivit O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, până la

data de 14 august 2002, se constată că sunt nefondate.

Astfel, potrivit art.

45 alin. (2) pct. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, "Prin derogare de

la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi",

termen ce a fost prelungit până la 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109 și nr.

145/2001.

Termenul de

prescripție a dreptului la acțiune vizează acțiunile în constatarea nulității

actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobilele ce cad sub incidența acestui act

normativ, potrivit art. 45 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu

dreptul la acțiunea în revendicare pe dreptul comun, așa cum susține

recurenta-pârâtă.

Prin urmare, critica

formulată de recurenta-pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală,

întrucât s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 45 (2) pct. 5 din Legea

nr. 10/2001, republicată, privind prescripția dreptului la acțiune, câtă vreme

acțiunea promovată de reclamant are ca petit numai revendicarea imobilului

situat în Bacău, este nefondată.

Și criticile

formulate de pârâtă potrivit cărora instanța de apel a soluționat pricina fără

să se pronunțe asupra valabilității titlului pârâtei și fără a analiza buna-credință

a acesteia la dobândirea imobilului revendicat sunt, de asemenea, nefondate,

întrucât prima instanța nu a fost învestită cu un petit în constatarea

nevalabilității titlului pârâtei prin cererea de chemare în judecată.

Or, în respectarea

principiului disponibilității, ca principiu de bază al procesului civil,

instanțele sunt ținute de cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea

de chemare în judecată cu privire la obiectul cererii și părțile cu care acesta

înțelege să se judece.

De aceea, se constată

că, legal, instanțele de fond și apel nu au supus controlului jurisdicțional

valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă și recurenta-intervenientă

accesorie, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul acțiunii

deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe

dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, județul Bacău, compus

din teren în suprafață de 6233,6 mp și construcțiile edificate pe acesta până

în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr.

119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor.

În drept, acțiunea

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 41 alin. (1) și

(2) din Constituția României.

Instanța de fond a

respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiul pe fond,

în sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară,

iar instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei

instanțe.

Cu privire la

excepția admisibilității acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a

reținut că "bunurile descrise fac obiectul acțiunii pendinte, iar

preluarea acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă

calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a

ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia

prin moștenire", iar, instanța de apel a menținut această soluție,

reținând și că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita

demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a revenit în

țară în anul 2006, și că "dovedirea dreptului său de proprietate s-a

făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, privind Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul-verbal de

naționalizare din 19 iunie 1948", în care societatea a fost menționată sub

emblema Fabrica de Postav Bacăul, iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului,

deși, în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul nu se

poate prevala de dispozițiile legale de excepție pentru dovedirea dreptului său

de proprietate instituite prin legea specială.

Prin urmare, se

constată că deși nu s-a arătat expres, față de faptul că H.G. nr. 250/2007

reglementează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

republicată, și nu a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat și Legea nr.

10/2001, așa cum greșit a reținut instanța de apel, implicit, s-a statuat că

imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială cu

caracter reparator.

Potrivit art. 6 (2)

din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație".

Față de aceste

dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile

preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi,

care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod

abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume

"specialia generalibus derogant".

Conform acestui principiu,

în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt

incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea

specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în

urma admiterii recursului, că, "potrivit principiului enunțat mai sus,

concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale".

Împrejurarea reținută

de instanța de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acțiunea în

revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481

C. civ., respectiv că acesta a revenit în țară abia în anul 2006, ceea ce l-a

pus în imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea

pentru promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 -

481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite

repunerea sa în termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr.

10/2001, câtă vreme imobilul în litigiu este deținut cu titlu de către pârâtă,

a căruia valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.

Cu toate acestea,

acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în

Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din

urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă

acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi

admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a

imobilului etc.

Decizia dată de

instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în

cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin

comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și

actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de

Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil

ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât

"bunurile existente", cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe

cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de

proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva

României, Hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva

României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, Hotărârea CEDO din 23

iunie 2009, parag. 23 etc).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, Hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous

contra Republicii Cehe, Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și

Hammermeyer împotriva României, Hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006,

parag. 29 etc).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos

că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat

doar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres

în sensul restituirii în natură, Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010,

parag.143.

În speță, cât

privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat

instanțele de fond și apel, se constată că reclamantul a sesizat instanțele de

judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea

Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte

persoane decât statul. Atât reclamantul, cât și pârâta au pretins că dețin un

titlu asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său

asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 229 și nr. 126/1994, intervenite între Asociația S. - P.A.S. și

F.P.S., transcrise în C.F. 36948, cu nr. cadastral 13004.

Atât în doctrină, cât

și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele

părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu

constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre

acestea este mai caracterizat.

Reclamantul pretinde

că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de

titlul său, cel al pârâtei provine de la un neproprietar.

Această susținere nu

poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu

este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, imobilul în

litigiu a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest

aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este

mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantului, întrucât, chiar

dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar

instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a

făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate

de către pârâtă, statul beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de

proprietar.

Or, acest lucru este

important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă

existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este

suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data

dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai

puternice că îndeplinește această calitate.

În ceea ce îl

privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil,

deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării,

iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre

administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în

patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea, este

nereală susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea

nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar

atrage protecția oferită de către Convenție, dreptului de proprietate invocat

de către reclamant.

Mai mult, reclamantul

nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a

dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul

autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura

în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea

redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

Față de aceste

considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

Referitor la titlul

pârâtei SC S. SA, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de

proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de

lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv

fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială

a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea

titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în

care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are

un titlu potrivit dreptului intern și niciun bun, potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pârâta are un bun în sensul

Convenției, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate titlului

invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată și

disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de

protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

De aceea, constatarea

faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil,

în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate

la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un

non dominus.

Pentru considerentele

expuse, instanța în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va

modifica decizia atacată în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtă

și intervenientă și va schimba în tot sentința, în sensul că va respinge

acțiunea în revendicare formulată de reclamant și va admite cererea de

intervenție formulată de intervenienta accesorie C.E.

Constatând culpa

procesuală a reclamantului, față de complexitatea cauzei, instanța va dispune

obligarea acestuia la 15.000 RON, cheltuieli de judecată în fond, apel și

recurs, către pârâta S.C. S. SA Bacău, reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău și de intervenientă C.E. împotriva

Deciziei nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâta S.C. S. SA Bacău și

de intervenienta C.E. împotriva Sentinței nr. 2079/D din 15 decembrie 2010 a

Tribunalului Bacău.

Schimbă în tot

sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamant. Admite cererea

de intervenție accesorie.

Obligă pe

intimatul-reclamant S.(Z.)S. la plata