ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 659/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 659/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 684 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 5281/110/2008

s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul I.A.,

reținându-se în esență următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07 august 2010, sub nr. 5281/110,

reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâții SC P. SA, SC A.R SRL, SC W.

SRL și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să

îi lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 80000 mp teren aferent

fabricii SC P. SA, fosta Fabrică de postav I. SA.

În motivarea cererii,

s-au arătat, în esență, următoarele:

Reclamantul și vărul

său, chematul în garanție A.I., sunt moștenitorii lui A.I., întemeietorul

Fabricii de Postav și Lână Pieptănată A.I. SA. Fabrica a fost naționalizată în

baza Legii nr. 119/1948, după naționalizare fiind denumită P. După 1989,

Tesătoria P. s-a transformat în SC P. SA, fabrică cu capital integral de stat.

În 2003, întreprinderea s-a divizat în SC W. SRL și SC P. SA., prima dintre

societăți preluând 39,97 % din activele SC P. SA, respectiv terenuri, clădiri

și utilaje, în total 26 438, 74 mp.

În anul 2006,

Tribunalul Bacău a dispus deschiderea procedurii falimentului pentru pârâta SC P.

SA, moment la care pârâta deținea în patrimoniul său o suprafață de 80.969 mp,

în cotă exclusivă și 163 mp, în cotă indiviză, din bunul revendicat.

Deși se cunoștea

faptul că moștenitorii familiei I. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

A.V.A.S. a organizat o vânzare la licitație publică a activelor SC P. SA, în

urma căreia pârâta SC A.R. SRL a adjudecat suprafața de 54692,15 mp teren pe

care se aflau edificate construcții speciale.

Chematul în garanție I.A.

și-a arogat de-a lungul timpului calitatea de moștenitor unic al defuncților C.,

A. și I.I. și a făcut demersuri pentru restituirea în natură a fostei țesătorii

I. Acesta a refuzat să fie mandatarul vărului său și al mamei sale, în cadrul

procedurii de restituire a imobilelor naționalizate, și, deși știa de existența

acestora, la notificările formulate a atașat mai multe declarații prin care

afirma că este unicul moștenitor al familiei I.

Pe de altă parte,

reclamantul a adresat SC P. SA notificarea din 13 august 2001, notificarea

fiind soluționată în sensul respingerii cererii de restituire în natură și a capătului

de cerere subsidiar privind despăgubirile și a declinat competența de

soluționare a notificării.

Reclamantul a

reiterat notificarea în 2005, iar pârâta i-a răspuns în sensul că s-a pronunțat

asupra notificării, adresa de răspuns fiind contestată în instanță de către

reclamant, însă contestația a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei.

De-asemenea, în

cursul anului 2001, reclamantul a adresat mai multe notificări către A.V.A.S.

Imobilul în litigiu a

fost preluat abuziv, nefiind respectate nici măcar prevederile Legii nr. 119/1948,

care la rândul ei încălca Constituția din 1948 și Declarația Universală a

Drepturilor Omului, iar autorul reclamantului nu a primit nicio despăgubire. Ca

atare, acesta poate fi restituit în natură.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

La cerere au fost

atașate înscrisuri, în copie.

Pârâtul SC A.R. SRL a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea acestei

excepții, s-a arătat acțiunea nu poate fi primită față de Decizia nr. 33/2008,

care statuează cu privire la aplicarea prioritară a legii nr. 10/2001, precum

și în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevede că imobilele

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri și nu la restituirea în natură a

imobilului.

De-asemenea, având în

vedere că reclamantul și vărul său, A.I. nu au dezbătut succesiunea bunicului

lor, A.I., iar bunurile revendicate sunt indiviziune, acțiunea este

inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimității.

Mai arată pârâta că reclamantul

nu critică în nici un fel dispozițiile Legii nr. 10/2001 în raport cu C.E.D.O.,

iar admiterea acțiunii ar duce la încălcarea securității raporturilor juridice.

Pârâta a mai invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și a lipsei de obiect,

iar pe fondul cauzei a arătat că acțiunea este netemeinică, deoarece

reclamantul nu face în nici un mod dovada faptului că autorul său a fost

singurul acționar al fabricii I. De-asemenea, pârâta are un titlu preferabil,

constând în procesul verbal din 12 iulie 2006 încheiat cu A.V.A.S. București.

Aceeași pârâtă a

formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și lui I.A.

Prin cererea

formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., s-a solicitat obligarea acesteia la

restituirea prețului plătit la achiziționarea imobilului în litigiu

proporțional cu măsura admiterii acțiunii, și la plata cu titlu de daune

interese a sporului de valoare al imobilului, pentru perioada cuprinsă între

momentul adjudecării la licitație publică și momentul evingerii, cu cheltuieli

de judecată.

În contradictoriu cu

chematul în garanție I.A., pârâta a cerut obligarea acestuia la returnarea

sumei de 450.000 euro, conform art. 4.4 din contractul de vânzare-cumpărare,

prin care chematul în garanție a vândut drepturile litigioase din dosarul nr. 2988/2002,

ce privea imobilul în litigiu. Se solicită obligarea chematului în garanție la

plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC W. SRL a

formulat la rândul ei întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea

acțiunii, pe considerentul că imobilul revendicat este în indiviziune, astfel

încât acțiunea trebuia introdusă de către toți moștenitorii, precum și față de

existența legii speciale, nr. 10/2001, care este aplicabilă în speță, conform

Deciziei nr. 60/2007. Pârâta a mai invocat excepția lipsei calității de

proprietar a reclamantului, care nu a depus la dosarul cauzei nici un act de

proprietate pentru imobilul în litigiu.

De-asemenea, pârâta a

formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și a S.I.F. Moldova, prin

care a solicitat obligarea chematelor în garanție la plata de despăgubiri

proporțional cu admiterea acțiunii, precum de daune interese reprezentând

sporul de valoare al imobilului revendicat, calculat la momentul evingerii

pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a

arătat, în esență, că, urmare a privatizării SC P. SA, S.I.F. Moldova SA a

devenit acționar al SC P. SA, în proporție de 39, 97 %. Prin divizarea pârâtei

SC P. SA și a înființării SC W. SRL, aceasta din urmă a cumpărat acțiunile S.I.F.

Moldova.

Chematul în garanție I.A.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat, de-asemenea, excepția

inadmisibilității acțiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 și de faptul că

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât nu

se mai poate restitui în natură.

Se mai arată că

reclamantul a urmat procedura administrativă și judiciară prevăzută de Legea nr.

10/2001, iar demersurile acestuia au rămas fără rezultat favorabil. Astfel,

contestația formulată de reclamant împotriva dispoziției emise de SC P. SA a

fost respinsă irevocabil, ca și cererile de intervenție formulate de către

reclamant și mama sa, în dosarul nr. 5758/2001 al Tribunalului Bacău, dosar în

care chematul în garanție a fost reclamant și care a fost soluționat irevocabil

în sensul că a fost obligat A.V.A.S. să propună despăgubiri pentru cota de 2/3

din valoarea „Ț.B.”.

Pârâta A.V.A.S. a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

pentru aceleași considerente ca și cele invocate de ceilalți pârâți, iar pe

fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta-chemată în

garanție A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererile de chemare în garanție

formulate de SC A.R. SRL și SC W. SRL, solicitând respingerea acestora ca

neîntemeiate.

Chemata în garanție S.I.F.

Moldova SA a formulat, la rândul ei, cerere de chemare în garanție a A.V.A.S.

și a Statului Român, reprezentat prin A.V.A.S., arătând, în esență, că

acțiunile pe care le-a deținut la SC P. SA au fost primite de la A.V.A.S.,

astfel încât aceasta trebuie să răspundă pentru evicțiune și pentru daune.

De-asemenea, a

formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC W.

SRL, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a

apărătorului pârâtei, excepția tardivității cererii de chemare în garanție și

excepția lipsei calității procesuale pasive a S.I.F. Moldova SA.

Reclamantul a

formulat la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepțiilor

invocate de pârâți. Astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, sub

cele patru aspecte invocate de către pârâta SC A.R. SRL, s-a arătat, în esență,

că acțiunea nu se circumscrie sferei de aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J.,

deoarece notificarea reclamantului nu a fost soluționată nici până în prezent,

iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece

acest text de lege privește ipoteza restituirii în natură în cadrul procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul acțiunii în revendicare. În

ceea ce privește încălcarea regulii unanimității, se invocă decizia C.E.D.O. în

cauza „Lupaș c. României”, precum și faptul că I.A. nu ar avea interes să

formuleze acțiune în revendicare. Contrar susținerilor pârâtei, mai arată

reclamantul că nu a epuizat fără rezultat procedura specială a Legii nr. 10/2001,

astfel încât nu se poate considera că prezenta acțiune ar reprezenta un demers

abuziv, efectuat după respingerea notificării.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.R. SRL, se solicită

respingerea acesteia, întrucât această societate este deținătoarea în prezent a

unei fracțiuni din patrimoniul fostei fabrici I.

Reclamantul a mai

solicitat respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii, precum și a

excepției inadmisibilității invocată de chematul în garanție I.A., pentru

considerentele arătat mai sus.

Prin încheierea din

data de 13 mai 2009, instanța a suspendat judecata cauzei, conform art. 244, pct.

1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 2988/32/2002

al Curții de Apel Bacău.

Cauza a fost repusă

pe rol la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, când instanța a pus în

discuția părților și a rămas în pronunțarea cu privire la excepția

inadmisibilității, apreciind că trebuie soluționată cu prioritate față de

celelalte excepții și față de fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. proc.

civ.

Analizând excepția

inadmisibilității cererii, instanța a reținut că excepția a fost invocată de

către pârâții SC A.R. SRL, SC

W. SRL și

Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, precum și de către

chematul în garanție I.A., în susținerea acesteia fiind invocate, în esență,

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Î.C.C.J. în interesul legii, dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001 și încălcarea regulii unanimității aplicabilă, conform

jurisprudenței consacrate, în materia revendicării.

În ceea privește

inadmisibilitatea acțiunii, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J.,

instanța constată că s-au invocat ambele teze dezbătute în cuprinsul deciziei,

respectiv opțiunea între procedura specială a Legii nr. 10/2001 și dreptul

comun reprezentat de acțiunea în revendicare, precum și conflictul dintre Legea

nr. 10/2001 și C.E.D.O., ce s-ar naște prin încălcarea art. 6 din C.E.D.O., în

cazul respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă.

Deși decizia

sus-amintită nu a tranșat într-un mod neechivoc problema admisibilității

acțiunilor în revendicare, neputând fi aplicată direct în numeroase situații de

speță, în cauză teza I din decizie este pe deplin aplicabilă și obligatorie

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Î.C.C.J. statuând în mod clar că, în

aplicarea regulii electa una via, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.

10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare.

Or, în speță,

reclamantul a uzitat de procedura specială Legii nr. 10/2001, iar susținerile

sale, în sensul că acțiunea este admisibilă deoarece procedura este pendinte la

A.V.A.S., nefiind finalizată până în prezent, nu prezintă relevanță, întrucât

în considerentele deciziei nu se face distincție, după cum procedura legii nr. 10/2001

a fost sau nu epuizată.

Referitor la al

doilea aspect din Decizia nr. 33/2008, instanța constată că Î.C.C.J. a hotărât

că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când

acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce

atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Sub acest aspect se

pune problema dacă, în speță, imperativul urmării cu prioritate a procedurii

legii nr. 10/2001 este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de acces la

justiție prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., iar în caz afirmativ, dacă nu se

încalcă, prin admiterea acțiunii în revendicare, principiul securității

raporturilor juridice, prin lezarea drepturilor pârâtelor (aceasta fiind de

fapt o problemă de fond, de temeinicie a acțiunii în revendicare).

Reclamantul susține

că nu are alt mijloc de valorificare a dreptului său de proprietate și că

admiterea excepției ar încălca atât art. 6 din C.E.D.O. cât și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Instanța de fond a

apreciat că admiterea excepției

inadmisibilității nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.; prin

prisma dreptului de acces la justiție, deoarece, promovarea prezentei acțiuni

nu reprezintă singura cale procedurală pe care o are reclamantul pentru a-și

valorifica drepturile.

Astfel, întrucât

notificarea depusă la A.V.A.S. nu a fost încă soluționată, fiind într-adevăr

încălcat orice termen rezonabil de soluționare a acesteia, reclamantul se poate

prevala de Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J. și poate solicita instanței

competente să se pronunțe pe fondul notificării.

Este evident însă că,

soluționarea unei astfel de acțiuni nu se poate face decât cu respectarea

puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău, prin

care s-a statuat în mod irevocabil atât cu privire la imposibilitatea

restituirii în natură a imobilelor revendicate de către reclamant, față de

incidența în speță a art. 29 din lege, în sensul că pentru imobil persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri, imobilul fiind în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, cât și cu privire la cota ce i s-ar cuveni reclamantului,

respectiv 1/3 din valoarea imobilului.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în baza art. 29 din lege, instanța de

fond a apreciat că acest argument nu poate fi primit în susținerea excepției,

deoarece, astfel cum a arătat și reclamantul, acțiunea nu a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel încât imposibilitatea restituirii în

natură în cadrul procedurii speciale nu are relevanță în cadrul unei acțiuni în

revendicare. În speță, imposibilitatea restituirii în natură echivalează

practic cu netemeinicia acțiunii în revendicare, ceea ce presupune analizarea

pe fond a drepturilor părților, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O., or pronunțându-se pe excepția inadmisibilității

instanța nu este îndrituită a face o astfel de analiză, deoarece părțile nu au

formulat concluzii pe fond.

Cu toate acestea,

instanța de fond a constat că în speță imposibilitatea restituirii în natură,

conform Legii nr. 10/2001 este una juridică și nu una materială, deoarece

imobilul revendicat există în materialitatea lui, iar singura problemă care

s-ar pune, odată surmontată problema inadmisibilității, ar fi atingerea adusă

drepturilor pârâților SC A.R. SRL și SC W. SRL și posibila încălcare a

principiului securității raporturilor juridice.

În concluzie, sub

acest aspect, acțiunea nu apare ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, din

perspectiva imperativului respectării puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008

a Curții de Apel Bacău, acțiunea apare inadmisibilă și sub cel de-al treilea

aspect invocat de pârâți, respectiv al încălcării principiului unanimității, în

sensul că drepturile asupra imobilului aparținând reclamantului și vărului său,

chematul în garanție I.A. în indiviziune, acțiunea trebuia promovată de

amândoi.

Este adevărat că, în

cauza Lupaș contra României, Curtea de la Strassbourg a constatat că aplicarea nediferențiată a principiului unanimității în acțiunile

în revendicare încalcă art. 6 din C.E.D.O. în condițiile în care unul sau mai

mulți coindivizari refuză să se alăture reclamantului, însă decizia curții a

fost nuanțată, lăsând posibilitatea instanțelor naționale de aprecia în

continuare cu privire la aplicarea acestui principiu, în funcție de situația de

fapt reținută în speță.

În cauză nu s-a făcut

în mod neechivoc dovada că chematul în garanție I.A. nu are interes în promovarea

acțiunii în revendicare și, ca atare, a refuzului său de a i de alătura

reclamantului. Faptul că prin decizie irevocabilă i s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri nu semnifică faptul că acesta nu ar fi interesat să dobândească

bunul în materialitatea lui, iar faptul că însuși chematul în garanție a

invocat încălcarea regulii unanimității denotă contrariul.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar aprecia ca dovedit refuzul lui I.A. de a promova acțiune în

revendicare împreună cu reclamantul, date fiind disensiunile dintre cei doi, și

ca atare, s-ar pune problema accesului la justiție al reclamantului, prin

aplicarea deciziei C.E.D.O. indicate mai sus, instanța constată că prin Decizia

nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău s-a stabilit în favoarea reclamantului un

drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv, or prin prezenta acțiune este

revendicat imobilul în integralitatea lui.

În concluzie, a

considera prezenta acțiune admisibilă pentru respectarea accesului la justiție

al reclamantului duce la încălcarea chiar a puterii de lucru judecat a deciziei

Curții de Apel Bacău și implicit la încălcarea principiului securității

raportului juridic, al cărui corolar este respectarea puterii de lucru judecat,

or în acest mod se încalcă, în egală măsură, art. 6 din C.E.D.O. și

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că o

soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c.

României, Păduraru c. României).

Ca atare, acțiunea

este inadmisibilă și sub acest aspect, astfel încât față de toate

considerentele ce preced, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității

și a respins ca atare acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul I.A. iar prin decizia civilă nr. 6 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău – secția civilă cauze cu minori, familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul reclamantului,

reținându-se următoarele considerente:

Dispozițiile Deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008 în privința modalității de soluționare a conflictului

între Legea nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie de

revendicare sunt aplicabile în toate situațiile în care imobilul revendicat

este un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și

persoana care revendică este o persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea

legii speciale.

Cu alte cuvinte, o

persoană care ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001

nu poate revendica, pe calea dreptului comun, un imobil care a fost preluat

abuziv în perioada 1945 – 1989.

Decizia I.C.C.J.

„vizează expresis verbis modalitatea de soluționare a conflictului pozitiv de

legi între prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale dreptului comun în materie

de revendicare.

Decizia nu face nicio

distincție între situațiile în care, fiind vorba de imobile ce fac obiectul de

reglementare al legii speciale prevederile sale ar fi sau nu aplicabile după

cum persoana îndreptățită a urmat sau nu calea legii speciale.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție arată în mod expres faptul că nu există un drept de

opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun, persoana

îndreptățită fiind obligată să urmeze calea legii speciale, prin urmare este

irelevant faptul că odată urmată această cale, ea a condus la respingerea demersurilor,

la admiterea lor, sau se află în curs de soluționare.

Respingerea acțiunii

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ca inadmisibilă nu

echivalează cu o privare a apelantului – reclamant privind accesul la justiție

prin încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și

Justiție reținând sub acest aspect că acest drept nu este absolut, că este compatibil

cu limitări implicite, iar statele dispun în această materie de o anumită marjă

de apreciere.

Întrucât instanța de

fond a respins acțiunea reclamantului în considerarea altor temeiuri de

inadmisibilitate decât aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 102001, criticile apelantului cu privire la acest aspect sunt lipsite

de obiect.

Prin motivele de

apel, apelantul reclamant a criticat soluția pronunțată de către instanța de

fond, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și pentru faptul

că instanța de fond ar fi ignorat sancționarea de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a regulii unanimității prin decizia dată în cauza Lupaș c.

România.

Prin decizia evocată

de apelant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a înlăturat de plano

aplicarea regulii unanimității ci a limitat aplicarea acesteia, înlăturând-o

doar în situațiile în care reclamantul face dovada existenței unor circumstanțe

speciale care fac imposibilă apărarea dreptului de proprietate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul I.A., solicitând casarea ei cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul

susține că acțiunea sa nu se circumscrie sferei de aplicare a deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum greșit a reținut instanța de apel.

În aceeași idee se

susține că deși demarată încă din anul 2001, notificarea lui nu a fost

soluționată nici până în prezent.

Ca atare, susține

reclamantul, având în vedere ineficiența practică a procedurii instituite de

Legea nr. 10/2001, este pe deplin îndreptățit să opteze pentru calea dreptului

comun pentru a-și valorifica drepturile.

O altă critică

vizează neincidența regulii unanimității cu atât mai mult cu cât această regulă

a fost sancționată de C.E.D.O. în cauza Lupaș contra României; și în considerarea

faptului că nimic nu poate obliga coindivizarii să pună capăt stării de

indiviziune.

În această idee, se

învederează că unicului coindivizar în afară de el, A.I., i s-a recunoscut

dreptul prin hotărârea executorie, pe calea deschisă de legea specială de reparație,

drept urmare nu ar putea justifica un interes pentru o eventuală revendicare,

care în fapt ar constitui tot o reparație.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele.

Prin acțiunea înregistrată la 7 august 2008

sub nr. 5281/110/2008 reclamantul a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa

în deplină proprietate și posesie întreaga suprafață de 80.000 m.p. aferentă fabricii SC P. SA Bacău, suprafață situată în B-dul Unirii a fostei Țesătorii P.

– fostă Fabrica de Postav și Filatură de Lână Pieptănată A.I. SA și

construcțiile aferente imobilului.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație,

dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu

dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

Or, cu privire la

același imobil reclamantul a formulat și notificare în condițiile prevăzute de

Legea nr. 10/2001, și din această perspectivă, dar și a dispozițiilor  deciziei

civile nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău (prin care s-a stabilit în favoarea

reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv), instanța de

apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care prin

prezenta acțiune, reclamantul revendică întregul imobil.

Ca atare, în cauză

este incidentă din această perspectivă și excepția puterii de lucru judecat în

condițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. raportat la dispozițiile

deciziei civile sus evocate, cum de altfel bine a reținut instanța de apel și

cea de fond.

Nefondată este și

critica legată de neincidența deciziei nr. 33/2007 dată în recurs în interesul

legii de secțiile unite ale I.C.C.J., în condițiile în care reclamantul a urmat

procedura legii speciale.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite

aspecte.

A considera altfel și a aprecia că există

posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar

însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care

interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind

existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de

reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie,

indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate

toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă

preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată

inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut

găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare. În temeiul art. 480 și

481 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința

lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă

calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Or, în speță, reclamantul nu se găsește în

niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge

la acțiunea în revendicare, iar accesul la justiție îi este asigurat prin

contestația reglementată de legea specială.

Soluția se impune justificat și de faptul că

referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui

tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de

persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de

drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Ca atare, nu este posibil ca în cadrul

aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. unu să își poată

valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să

poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a

obține retrocedarea bunului, fapt contrar și principiului stabilității și

securității raporturilor juridice.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei

persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să

soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale,

însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este

absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în

această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios

european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai

larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt

care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea

ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva

deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea

contestației la instanță. căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum

există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care

se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de

la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă nici dispozițiile art. 6 din Convenție în situația în

care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins

este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea

în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce

atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

Din perspectiva celor

expuse instanța de apel a examinat cauza și prin prisma dispozițiilor Deciziei nr.

33/2008 dată în recurs in interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Astfel

dispozițiile

Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 în privința modalității de soluționare a

conflictului între Legea nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie

de revendicare sunt aplicabile în toate situațiile în care imobilul revendicat

este un imobil ce intră în sfera de reglementare

a Legii nr. 10/2001 și persoana care

revendică este o persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr.

10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea legii speciale.

Cu alte cuvinte, o

persoană care ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001

nu poate revendica, pe calea dreptului comun, un imobil care a fost preluat

abuziv în perioada 1945 – 1989.

Or, reclamantul se află în această situație,

motiv pentru care instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a

legii.

Din perspectivă celor expuse, criticile recurentului

inclusiv cele legate de principiul unanimității sunt nefondate, și nefiind incidente

nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata SC T. SRL, fostă SC A.R. SRL.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 6 din 26

ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău – secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.