ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 659/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 684 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 5281/110/2008 s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul I.A., reținându-se în esență următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07 august 2010, sub nr. 5281/110, reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâții SC P. SA, SC A.R SRL, SC W. SRL și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 80000 mp teren aferent fabricii SC P. SA, fosta Fabrică de postav I. SA.

În motivarea cererii, s-au arătat, în esență, următoarele: Reclamantul și vărul său, chematul în garanție A.I., sunt moștenitorii lui A.I., întemeietorul Fabricii de Postav și Lână Pieptănată A.I. SA. Fabrica a fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, după naționalizare fiind denumită P. După 1989, Tesătoria P. s-a transformat în SC P. SA, fabrică cu capital integral de stat. În 2003, întreprinderea s-a divizat în SC W. SRL și SC P. SA., prima dintre societăți preluând 39,97 % din activele SC P. SA, respectiv terenuri, clădiri și utilaje, în total 26 438, 74 mp. În anul 2006, Tribunalul Bacău a dispus deschiderea procedurii falimentului pentru pârâta SC P. SA, moment la care pârâta deținea în patrimoniul său o suprafață de 80.969 mp, în cotă exclusivă și 163 mp, în cotă indiviză, din bunul revendicat.

Deși se cunoștea faptul că moștenitorii familiei I. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a organizat o vânzare la licitație publică a activelor SC P. SA, în urma căreia pârâta SC A.R. SRL a adjudecat suprafața de 54692,15 mp teren pe care se aflau edificate construcții speciale. Chematul în garanție I.A. și-a arogat de-a lungul timpului calitatea de moștenitor unic al defuncților C., A. și I.I.

și a făcut demersuri pentru restituirea în natură a fostei țesătorii I. Acesta a refuzat să fie mandatarul vărului său și al mamei sale, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor naționalizate, și, deși știa de existența acestora, la notificările formulate a atașat mai multe declarații prin care afirma că este unicul moștenitor al familiei I. Pe de altă parte, reclamantul a adresat SC P. SA notificarea din 13 august 2001, notificarea fiind soluționată în sensul respingerii cererii de restituire în natură și a capătului de cerere subsidiar privind despăgubirile și a declinat competența de soluționare a notificării. Reclamantul a reiterat notificarea în 2005, iar pârâta i-a răspuns în sensul că s-a pronunțat asupra notificării, adresa de răspuns fiind contestată în instanță de către reclamant, însă contestația a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei.

De-asemenea, în cursul anului 2001, reclamantul a adresat mai multe notificări către A.V.A.S. Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, nefiind respectate nici măcar prevederile Legii nr. 119/1948, care la rândul ei încălca Constituția din 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar autorul reclamantului nu a primit nicio despăgubire. Ca atare, acesta poate fi restituit în natură. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 C. civ. La cerere au fost atașate înscrisuri, în copie. Pârâtul SC A.R. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea acestei excepții, s-a arătat acțiunea nu poate fi primită față de Decizia nr. 33/2008, care statuează cu privire la aplicarea prioritară a legii nr. 10/2001, precum și în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevede că imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri și nu la restituirea în natură a imobilului. De-asemenea, având în vedere că reclamantul și vărul său, A.I. nu au dezbătut succesiunea bunicului lor, A.I., iar bunurile revendicate sunt indiviziune, acțiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimității. Mai arată pârâta că reclamantul nu critică în nici un fel dispozițiile Legii nr. 10/2001 în raport cu C.E.D.O., iar admiterea acțiunii ar duce la încălcarea securității raporturilor juridice.

Pârâta a mai invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și a lipsei de obiect, iar pe fondul cauzei a arătat că acțiunea este netemeinică, deoarece reclamantul nu face în nici un mod dovada faptului că autorul său a fost singurul acționar al fabricii I. De-asemenea, pârâta are un titlu preferabil, constând în procesul verbal din 12 iulie 2006 încheiat cu A.V.A.S. București. Aceeași pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și lui I.A. Prin cererea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., s-a solicitat obligarea acesteia la restituirea prețului plătit la achiziționarea imobilului în litigiu proporțional cu măsura admiterii acțiunii, și la plata cu titlu de daune interese a sporului de valoare al imobilului, pentru perioada cuprinsă între momentul adjudecării la licitație publică și momentul evingerii, cu cheltuieli de judecată.

În contradictoriu cu chematul în garanție I.A., pârâta a cerut obligarea acestuia la returnarea sumei de 450.000 euro, conform art. 4.4 din contractul de vânzare-cumpărare, prin care chematul în garanție a vândut drepturile litigioase din dosarul nr. 2988/2002, ce privea imobilul în litigiu. Se solicită obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta SC W. SRL a formulat la rândul ei întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii, pe considerentul că imobilul revendicat este în indiviziune, astfel încât acțiunea trebuia introdusă de către toți moștenitorii, precum și față de existența legii speciale, nr. 10/2001, care este aplicabilă în speță, conform Deciziei nr. 60/2007.

Pârâta a mai invocat excepția lipsei calității de proprietar a reclamantului, care nu a depus la dosarul cauzei nici un act de proprietate pentru imobilul în litigiu. De-asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și a S.I.F. Moldova, prin care a solicitat obligarea chematelor în garanție la plata de despăgubiri proporțional cu admiterea acțiunii, precum de daune interese reprezentând sporul de valoare al imobilului revendicat, calculat la momentul evingerii pârâtei, cu cheltuieli de judecată. În motivare, s-a arătat, în esență, că, urmare a privatizării SC P. SA, S.I.F. Moldova SA a devenit acționar al SC P. SA, în proporție de 39, 97 %. Prin divizarea pârâtei SC P. SA și a înființării SC W. SRL, aceasta din urmă a cumpărat acțiunile S.I.F.

Moldova. Chematul în garanție I.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, de-asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 și de faptul că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât nu se mai poate restitui în natură. Se mai arată că reclamantul a urmat procedura administrativă și judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar demersurile acestuia au rămas fără rezultat favorabil. Astfel, contestația formulată de reclamant împotriva dispoziției emise de SC P. SA a fost respinsă irevocabil, ca și cererile de intervenție formulate de către reclamant și mama sa, în dosarul nr. 5758/2001 al Tribunalului Bacău, dosar în care chematul în garanție a fost reclamant și care a fost soluționat irevocabil în sensul că a fost obligat A.V.A.S.

să propună despăgubiri pentru cota de 2/3 din valoarea „Ț.B.”. Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru aceleași considerente ca și cele invocate de ceilalți pârâți, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta-chemată în garanție A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererile de chemare în garanție formulate de SC A.R. SRL și SC W. SRL, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate. Chemata în garanție S.I.F. Moldova SA a formulat, la rândul ei, cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și a Statului Român, reprezentat prin A.V.A.S., arătând, în esență, că acțiunile pe care le-a deținut la SC P. SA au fost primite de la A.V.A.S., astfel încât aceasta trebuie să răspundă pentru evicțiune și pentru daune.

De-asemenea, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC W. SRL, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului pârâtei, excepția tardivității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive a S.I.F. Moldova SA. Reclamantul a formulat la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâți. Astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, sub cele patru aspecte invocate de către pârâta SC A.R. SRL, s-a arătat, în esență, că acțiunea nu se circumscrie sferei de aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., deoarece notificarea reclamantului nu a fost soluționată nici până în prezent, iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece acest text de lege privește ipoteza restituirii în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește încălcarea regulii unanimității, se invocă decizia C.E.D.O. în cauza „Lupaș c. României”, precum și faptul că I.A. nu ar avea interes să formuleze acțiune în revendicare. Contrar susținerilor pârâtei, mai arată reclamantul că nu a epuizat fără rezultat procedura specială a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate considera că prezenta acțiune ar reprezenta un demers abuziv, efectuat după respingerea notificării. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.R. SRL, se solicită respingerea acesteia, întrucât această societate este deținătoarea în prezent a unei fracțiuni din patrimoniul fostei fabrici I. Reclamantul a mai solicitat respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii, precum și a excepției inadmisibilității invocată de chematul în garanție I.A., pentru considerentele arătat mai sus.

Prin încheierea din data de 13 mai 2009, instanța a suspendat judecata cauzei, conform art. 244, pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 2988/32/2002 al Curții de Apel Bacău. Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, când instanța a pus în discuția părților și a rămas în pronunțarea cu privire la excepția inadmisibilității, apreciind că trebuie soluționată cu prioritate față de celelalte excepții și față de fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ. Analizând excepția inadmisibilității cererii, instanța a reținut că excepția a fost invocată de către pârâții SC A.R. SRL, SC W. SRL și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, precum și de către chematul în garanție I.A., în susținerea acesteia fiind invocate, în esență, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Î.C.C.J.

în interesul legii, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și încălcarea regulii unanimității aplicabilă, conform jurisprudenței consacrate, în materia revendicării. În ceea privește inadmisibilitatea acțiunii, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., instanța constată că s-au invocat ambele teze dezbătute în cuprinsul deciziei, respectiv opțiunea între procedura specială a Legii nr. 10/2001 și dreptul comun reprezentat de acțiunea în revendicare, precum și conflictul dintre Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., ce s-ar naște prin încălcarea art. 6 din C.E.D.O., în cazul respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă. Deși decizia sus-amintită nu a tranșat într-un mod neechivoc problema admisibilității acțiunilor în revendicare, neputând fi aplicată direct în numeroase situații de speță, în cauză teza I din decizie este pe deplin aplicabilă și obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., Î.C.C.J. statuând în mod clar că, în aplicarea regulii electa una via, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare. Or, în speță, reclamantul a uzitat de procedura specială Legii nr. 10/2001, iar susținerile sale, în sensul că acțiunea este admisibilă deoarece procedura este pendinte la A.V.A.S., nefiind finalizată până în prezent, nu prezintă relevanță, întrucât în considerentele deciziei nu se face distincție, după cum procedura legii nr. 10/2001 a fost sau nu epuizată. Referitor la al doilea aspect din Decizia nr. 33/2008, instanța constată că Î.C.C.J. a hotărât că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Sub acest aspect se pune problema dacă, în speță, imperativul urmării cu prioritate a procedurii legii nr. 10/2001 este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., iar în caz afirmativ, dacă nu se încalcă, prin admiterea acțiunii în revendicare, principiul securității raporturilor juridice, prin lezarea drepturilor pârâtelor (aceasta fiind de fapt o problemă de fond, de temeinicie a acțiunii în revendicare). Reclamantul susține că nu are alt mijloc de valorificare a dreptului său de proprietate și că admiterea excepției ar încălca atât art. 6 din C.E.D.O. cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Instanța de fond a apreciat că admiterea excepției inadmisibilității nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.; prin prisma dreptului de acces la justiție, deoarece, promovarea prezentei acțiuni nu reprezintă singura cale procedurală pe care o are reclamantul pentru a-și valorifica drepturile.

Astfel, întrucât notificarea depusă la A.V.A.S. nu a fost încă soluționată, fiind într-adevăr încălcat orice termen rezonabil de soluționare a acesteia, reclamantul se poate prevala de Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J. și poate solicita instanței competente să se pronunțe pe fondul notificării. Este evident însă că, soluționarea unei astfel de acțiuni nu se poate face decât cu respectarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a statuat în mod irevocabil atât cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate de către reclamant, față de incidența în speță a art. 29 din lege, în sensul că pentru imobil persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, imobilul fiind în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cât și cu privire la cota ce i s-ar cuveni reclamantului, respectiv 1/3 din valoarea imobilului.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în baza art. 29 din lege, instanța de fond a apreciat că acest argument nu poate fi primit în susținerea excepției, deoarece, astfel cum a arătat și reclamantul, acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel încât imposibilitatea restituirii în natură în cadrul procedurii speciale nu are relevanță în cadrul unei acțiuni în revendicare. În speță, imposibilitatea restituirii în natură echivalează practic cu netemeinicia acțiunii în revendicare, ceea ce presupune analizarea pe fond a drepturilor părților, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., or pronunțându-se pe excepția inadmisibilității instanța nu este îndrituită a face o astfel de analiză, deoarece părțile nu au formulat concluzii pe fond.

Cu toate acestea, instanța de fond a constat că în speță imposibilitatea restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001 este una juridică și nu una materială, deoarece imobilul revendicat există în materialitatea lui, iar singura problemă care s-ar pune, odată surmontată problema inadmisibilității, ar fi atingerea adusă drepturilor pârâților SC A.R. SRL și SC W. SRL și posibila încălcare a principiului securității raporturilor juridice. În concluzie, sub acest aspect, acțiunea nu apare ca inadmisibilă. Pe de altă parte, din perspectiva imperativului respectării puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău, acțiunea apare inadmisibilă și sub cel de-al treilea aspect invocat de pârâți, respectiv al încălcării principiului unanimității, în sensul că drepturile asupra imobilului aparținând reclamantului și vărului său, chematul în garanție I.A.

în indiviziune, acțiunea trebuia promovată de amândoi. Este adevărat că, în cauza Lupaș contra României, Curtea de la Strassbourg a constatat că aplicarea nediferențiată a principiului unanimității în acțiunile în revendicare încalcă art. 6 din C.E.D.O. în condițiile în care unul sau mai mulți coindivizari refuză să se alăture reclamantului, însă decizia curții a fost nuanțată, lăsând posibilitatea instanțelor naționale de aprecia în continuare cu privire la aplicarea acestui principiu, în funcție de situația de fapt reținută în speță. În cauză nu s-a făcut în mod neechivoc dovada că chematul în garanție I.A. nu are interes în promovarea acțiunii în revendicare și, ca atare, a refuzului său de a i de alătura reclamantului.

Faptul că prin decizie irevocabilă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri nu semnifică faptul că acesta nu ar fi interesat să dobândească bunul în materialitatea lui, iar faptul că însuși chematul în garanție a invocat încălcarea regulii unanimității denotă contrariul. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedit refuzul lui I.A. de a promova acțiune în revendicare împreună cu reclamantul, date fiind disensiunile dintre cei doi, și ca atare, s-ar pune problema accesului la justiție al reclamantului, prin aplicarea deciziei C.E.D.O. indicate mai sus, instanța constată că prin Decizia nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv, or prin prezenta acțiune este revendicat imobilul în integralitatea lui.

În concluzie, a considera prezenta acțiune admisibilă pentru respectarea accesului la justiție al reclamantului duce la încălcarea chiar a puterii de lucru judecat a deciziei Curții de Apel Bacău și implicit la încălcarea principiului securității raportului juridic, al cărui corolar este respectarea puterii de lucru judecat, or în acest mod se încalcă, în egală măsură, art. 6 din C.E.D.O. și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. României, Păduraru c. României). Ca atare, acțiunea este inadmisibilă și sub acest aspect, astfel încât față de toate considerentele ce preced, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins ca atare acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul I.A. iar prin decizia civilă nr. 6 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău – secția civilă cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținându-se următoarele considerente: Dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 în privința modalității de soluționare a conflictului între Legea nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie de revendicare sunt aplicabile în toate situațiile în care imobilul revendicat este un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și persoana care revendică este o persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea legii speciale.

Cu alte cuvinte, o persoană care ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate revendica, pe calea dreptului comun, un imobil care a fost preluat abuziv în perioada 1945 – 1989. Decizia I.C.C.J. „vizează expresis verbis modalitatea de soluționare a conflictului pozitiv de legi între prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale dreptului comun în materie de revendicare. Decizia nu face nicio distincție între situațiile în care, fiind vorba de imobile ce fac obiectul de reglementare al legii speciale prevederile sale ar fi sau nu aplicabile după cum persoana îndreptățită a urmat sau nu calea legii speciale.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție arată în mod expres faptul că nu există un drept de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun, persoana îndreptățită fiind obligată să urmeze calea legii speciale, prin urmare este irelevant faptul că odată urmată această cale, ea a condus la respingerea demersurilor, la admiterea lor, sau se află în curs de soluționare. Respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ca inadmisibilă nu echivalează cu o privare a apelantului – reclamant privind accesul la justiție prin încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și Justiție reținând sub acest aspect că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Întrucât instanța de fond a respins acțiunea reclamantului în considerarea altor temeiuri de inadmisibilitate decât aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 102001, criticile apelantului cu privire la acest aspect sunt lipsite de obiect. Prin motivele de apel, apelantul reclamant a criticat soluția pronunțată de către instanța de fond, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și pentru faptul că instanța de fond ar fi ignorat sancționarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a regulii unanimității prin decizia dată în cauza Lupaș c. România. Prin decizia evocată de apelant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a înlăturat de plano aplicarea regulii unanimității ci a limitat aplicarea acesteia, înlăturând-o doar în situațiile în care reclamantul face dovada existenței unor circumstanțe speciale care fac imposibilă apărarea dreptului de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.A., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte: Astfel recurentul susține că acțiunea sa nu se circumscrie sferei de aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum greșit a reținut instanța de apel. În aceeași idee se susține că deși demarată încă din anul 2001, notificarea lui nu a fost soluționată nici până în prezent. Ca atare, susține reclamantul, având în vedere ineficiența practică a procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, este pe deplin îndreptățit să opteze pentru calea dreptului comun pentru a-și valorifica drepturile.

O altă critică vizează neincidența regulii unanimității cu atât mai mult cu cât această regulă a fost sancționată de C.E.D.O. în cauza Lupaș contra României; și în considerarea faptului că nimic nu poate obliga coindivizarii să pună capăt stării de indiviziune. În această idee, se învederează că unicului coindivizar în afară de el, A.I., i s-a recunoscut dreptul prin hotărârea executorie, pe calea deschisă de legea specială de reparație, drept urmare nu ar putea justifica un interes pentru o eventuală revendicare, care în fapt ar constitui tot o reparație. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele.

Prin acțiunea înregistrată la 7 august 2008 sub nr. 5281/110/2008 reclamantul a solicitat obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie întreaga suprafață de 80.000 m.p. aferentă fabricii SC P. SA Bacău, suprafață situată în B-dul Unirii a fostei Țesătorii P. – fostă Fabrica de Postav și Filatură de Lână Pieptănată A.I. SA și construcțiile aferente imobilului. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

Or, cu privire la același imobil reclamantul a formulat și notificare în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, și din această perspectivă, dar și a dispozițiilor deciziei civile nr. 146/2008 a Curții de Apel Bacău (prin care s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv), instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care prin prezenta acțiune, reclamantul revendică întregul imobil. Ca atare, în cauză este incidentă din această perspectivă și excepția puterii de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. raportat la dispozițiile deciziei civile sus evocate, cum de altfel bine a reținut instanța de apel și cea de fond.

Nefondată este și critica legată de neincidența deciziei nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale I.C.C.J., în condițiile în care reclamantul a urmat procedura legii speciale. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare.

În temeiul art. 480 și 481 C. civ. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios. Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată de legea specială.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Ca atare, nu este posibil ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. unu să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță.

căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici dispozițiile art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Din perspectiva celor expuse instanța de apel a examinat cauza și prin prisma dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs in interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 în privința modalității de soluționare a conflictului între Legea nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie de revendicare sunt aplicabile în toate situațiile în care imobilul revendicat este un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și persoana care revendică este o persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea legii speciale.

Cu alte cuvinte, o persoană care ar fi îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate revendica, pe calea dreptului comun, un imobil care a fost preluat abuziv în perioada 1945 – 1989. Or, reclamantul se află în această situație, motiv pentru care instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii. Din perspectivă celor expuse, criticile recurentului inclusiv cele legate de principiul unanimității sunt nefondate, și nefiind incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata SC T. SRL, fostă SC A.R. SRL. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 6 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău – secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.