ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4908/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007, reclamantul S.S. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se admită acțiunea sa în restituirea imobilului situat în Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafață de 6.236,6 mp și construcțiile edificate pe această suprafață până în anul 1948, și obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a acestor imobile. Prin sentința civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Bacău s-a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii.

Pe rolul tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007. La termenul din 20 februarie 2008, reclamantul a completat acțiunea solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilelor revendicate, precum și existența dreptului său de proprietate asupra acestora. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiție de către M.F.P. La termenul din 15 aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC S. SA.

Aceasta a invocat excepția de neconstituționalitate, respinsă, ca inadmisibilă, de instanța prin încheierea din 27 mai 2009. De asemenea, la data de 2 decembrie 2009, instanța a soluționat excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocată de intervenientă și excepția inadmisibilității cererii în constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora. Prin sentința civilă nr. 2079/D/2010, pronunțată în Dosarul nr. 4744/110/2007, Tribunalul Bacău, a respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Bacău, Municipiul Bacău, prin primar și cu intervenienta Ciobanu Elena, în interes alăturat pârâtei SC S. SA Bacău, având ca obiect „revendicare imobiliară”.

A respins capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost obligată pârâta SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6.233,60 mp, situat în Municipiul Bacău, conturată cu culoarea roșie în schița anexă expert D., fila 98, vol.1 dosar, precum și fosta fabrică de postav SC S. SA (S.A.R.”B.” la data naționalizării) materializată în corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de situație anexat raportului de expertiză H.(fila 327, vol. II dosar), situate pe terenul menționat. A respins cererea de intervenție accesorie (în interesul pârâtei), ca nefondată și a fost obligată pârâta SC S. SRL să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile declarate de intervenienta C.E., de pârâta SC S. SA și de pârâtul Municipiul Bacău - prin primar, ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC S. SA Bacău și intervenienta C.E., criticând-o pentru nelegalitate. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I a civilă, prin Decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, a admis recursurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău și de intervenienta C.E. împotriva Deciziei nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I-a civilă. A modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău și de intervenienta C.E.

împotriva sentinței nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău. A schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. A admis cererea de intervenție accesorie. Pentru a decide astfel, Înalta Curte, în examinarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9, a reținut, în esență, următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, județul Bacău, compus din teren în suprafață de 6.233,6 mp și construcțiile edificate pe acesta până în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor.

În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 41 alin. (1) și (2) din Constituția României. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiu pe fond, în sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei instanțe.

Cu privire la excepția admisibilității acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a reținut că „bunurile descrise fac obiectul acțiunii pendinte, iar preluarea acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia prin moștenire”, iar, instanța de apel a menținut această soluție, reținând și că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a revenit în țară în anul 2006 și că „dovedirea dreptului său de proprietate s-a făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul verbal de naționalizare din 19 iunie 1948”, în care societatea a fost menționată sub emblema F.P.B., iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului, deși, în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile legale de excepție pentru dovedirea dreptului său de proprietate instituite prin legea specială. Deși nu s-a arătat expres, față de faptul că H.G. nr. 250/2007 reglementează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, și nu a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat și Legea nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut instanța de apel, implicit, s-a statuat că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale”.

Împrejurarea reținută de instanța de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., respectiv că acesta a revenit în țară abia în anul 2006, ceea ce l-a pus în imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea pentru promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite repunerea sa în termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul în litigiu este deținut cu titlu de către pârâtă, a căruia valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.

Cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

In ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 23 iunie 2009, parag. 23, etc). In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, par.29, etc.).

Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos ca un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-au pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag.143. În speță, cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat instanțele de fond și apel, s-a constatat că reclamantul a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul.

Atât reclamantul, cât și pârâta au pretins că dețin un titlu asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare acțiuni din 1994, intervenite între A.S. - P.A.S. și F.P.S., transcrise în C.F. Atât în doctrină, cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat. Reclamantul pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtei provine la un neproprietar.

Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu este consolidat și nici nu este actual. Astfel, imobilul în litigiu a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantului, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, statul beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate. În ceea ce îl privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea, este nereală susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecția oferită de către Convenție dreptului de proprietate invocat de către reclamant.

Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004. Față de aceste considerente, s-a constatat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul pârâtei SC S. SA, s-a constatat că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern și niciun bun, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., iar pârâta are un bun în sensul Convenției, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursurile și a modificat decizia atacată în sensul a admis apelurile declarate de pârâtă și intervenientă și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant și a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta accesorie C.E. La data de 12 aprilie 2013, Singer Schalom a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007. Contestatorul, invocând dispozițiile art. 318 teza I C. proc.

civ., a susținut că soluția pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale deoarece instanța de recurs a reținut că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă și executorie prin care să i se fi recunoscut direct sau indirect dreptul de proprietate și că pârâta SC S. SA justifică un titlu de proprietate, constând în contractele de vânzare-cumpărare acțiuni din 1994). A susținut, în esență, că prin sentința civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a stabilit pe cale incidentală nevalabilitatea titlului statului și i s-a recunoscut, cel puțin indirect, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, câtă vreme pârâta SC S. SA a fost obligată să-mi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele revendicate și că această sentință este definitivă si executorie, fiind pusă în executare la data de 1 februarie 2013. prin procesul-verbal al executorului judecătoresc N.Ș.

emis în Dosarul de executare nr. 644/2012. Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei SC S. SA a susținut că în mod greșit instanța de recurs a reținut că acesta este reprezentat de contractele de vânzare de acțiuni din 1994, deoarece prin acele contracte au fost cumpărate acțiuni de la Fondul Proprietății Private și nu dreptul de proprietate asupra imobilelor pe care le-a revendicat iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condițiile H.G. nr. 834/1991 de care s-a prevalat SC S. SA este un act administrativ, unilateral care nu-și găsește protecția oferită de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Contestatorul a susținut că greșelile materiale semnalate sunt rezultatul omiterii unor date materiale importante din dosarul cauzei, evidente și esențiale, care rezultă din motivarea și dispozitivul hotărârilor de fond, precum și din actele exhibate ca titlu de proprietate de către pârâta, situația de fapt fiind însă corect stabilită de instanțe.

Contestatorul a arătat că instanța de recurs și-a fundamentat soluția pe verificarea existenței unui "bun” în sensul Convenției C.E.D.O. în patrimoniul său, așa cum a fost definit prin hotărârea pronunțata în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și, omițând existența sentinței civile nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, definitivă și executorie, a statuat că nu deține acest bun, deși prin hotărârea menționată, nu numai că i s-a recunoscut calitatea proprietar ci s-a dispus și restituirea imobilelor revendicate. Pentru argumentele expuse, a solicitat să se constate că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a contestației în anulare și în consecință, să se admită contestația în anulare, să se anuleze decizia instanței de recurs și să se rejudece recursurile.

La data de 10 septembrie 2013, contestatorul a completat motivele contestației în anulare, susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze recursurile declarate de pârâta SC S. Sa și intervenienta C.E. și prin prisma apărărilor pe care le-a formulat prin întâmpinare și care invocau prevederile Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, care impune statelor care au ratificat-o să nu limiteze răspunderea juridică pentru faptele săvârșite și descrise în art. al Convenției. Prin întâmpinarea formulată în recurs a arătat că actul de naționalizare (Legea nr. 119/1948) a reprezentat un act de persecuție din motive politice iar această apărare, care era aptă că combată motivele recursurilor și să conducă la menținerea soluțiilor pronunțate de instanțele de fond și apel, a fost ignorată de instanța de recurs.

Contestatorul a susținut că omisiunea instanței de recurs de a verifica apărarea pe care a formulat-o prin întâmpinarea la recursurile declarate de pârâta SC S. Sa și intervenienta C.E. atrage incidența art. 318 C. proc. civ. La data de 3 octombrie 2013, contestatorul a completat motivele contestației în anulare și, susținând că instanța de recurs a făcut o comparare de titluri din oficiu, fără să fi fost învestită cu un motiv de recurs în acest sens și fără ca acest aspect să constituie un motiv de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., încălcând principiul „tatum devolutum quantum apellatum”, a invocat în drept dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. Contestația în anulare este nefondată, pentru considerentele care succed.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestator ca temei de drept -, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. teza I respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca declara t de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ.

teza I vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă, înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, respectiv greșeli cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. Totodată, arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „ a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare” , textul art. 318 teza II C. proc.

civ. are în vedere acele situații în care partea, prin recursul declarat , fie sub forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea. În atare situație, partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunțată de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs sau al invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează greșeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

În speță, contestatorul a reproșat instanței de recurs că a omis, la pronunțarea soluției, să observe că prin sentința pronunțată de tribunal în primă instanță în acțiunea în revendicare, definitivă prin decizia instanței de apel, i s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus restituirea imobilelor revendicate, că greșit a reținut că pârâta își justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate cu contractele de vânzare de acțiuni din 1994 încheiate cu Fondul Proprietății Private și cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condițiile H.G. nr. 834/1991 și că instanța de recurs a făcut o comparare de titluri din oficiu, fără să fi fost învestită cu un motiv de recurs în acest sens și fără ca acest aspect să constituie motiv de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. Or, având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidență că, prin criticile formulate, contestatorul nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii. Astfel, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

De altfel, contestatorul se află în eroare cu privire la bunul pe care afirmă că îl deține, în sensul definiției date prin hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Maria Atanasiu și pe care instanța de recurs a omis a-l observa - respectiv sentința civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, definitivă prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I-a civilă, prin i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate și s-a dispus restituirea lor -, de vreme ce, prin decizia instanței de recurs, împotriva căreia a înțeles să formuleze contestația în anulare, această sentință a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii în revendicare.

În cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 318 teza II C. proc. civ. deoarece acest text de lege reglementează ipoteza în care instanța a omis, din greșeală, să examineze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. invocat de partea care a declarat recurs, iar nu apărările invocate de intimat, prin întâmpinarea formulată la recurs, cum nefondat a susținut contestatorul prin completarea la motivele contestației în anulare. Cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ. care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, față de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 1.000 lei către intimata SC S. SA Bacău, reduse de la suma de 3.851,32 lei, solicitată cu acest titlu, în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată avându-se în vedere în vedere natura și complexitatea cauzei, care nu a pus probleme de drept deosebite, netranșate anterior în doctrina și jurisprudență și durata scurtă a procedurii judiciare, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul S.S. împotriva Deciziei nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007. Obligă pe contestatorul S.S. la plata către intimata SC S. SA Bacău a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.