ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4908/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4908/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007, reclamantul S.S. a

chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin hotărârea care se va

pronunța, să se admită acțiunea sa în restituirea imobilului situat în

Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafață de 6.236,6 mp și construcțiile

edificate pe această suprafață până în anul 1948, și obligarea pârâtei la

predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a acestor imobile.

Prin sentința civilă nr.

4885 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Bacău s-a dispus declinarea competenței

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere

valoarea obiectului cererii.

Pe rolul

tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007.

La termenul din 20

februarie 2008, reclamantul a completat acțiunea solicitând ca, în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate

nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilelor

revendicate, precum și existența dreptului său de proprietate asupra acestora.

Prin întâmpinare,

pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiție de către M.F.P.

La termenul din 15

aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul

pârâtei SC S. SA. Aceasta a invocat excepția de neconstituționalitate, respinsă,

ca inadmisibilă, de instanța prin încheierea din 27 mai 2009.

De asemenea, la data

de 2 decembrie 2009, instanța a soluționat excepția inadmisibilității cererii

în revendicare invocată de intervenientă și excepția inadmisibilității cererii

în constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul

Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora.

Prin sentința civilă nr.

2079/D/2010, pronunțată în Dosarul nr. 4744/110/2007, Tribunalul Bacău, a respinsă

excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Bacău, Municipiul

Bacău, prin primar și cu intervenienta Ciobanu Elena, în interes alăturat

pârâtei SC S. SA Bacău, având ca obiect „revendicare imobiliară”.

A respins capătul de

cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, ca fiind

formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost obligată pârâta

SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 6.233,60 mp, situat în Municipiul Bacău, conturată cu

culoarea roșie în schița anexă expert D., fila 98, vol.1 dosar, precum și fosta

fabrică de postav SC S. SA (S.A.R.”B.” la data naționalizării) materializată în

corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de situație anexat

raportului de expertiză H.(fila 327, vol. II dosar), situate pe terenul

menționat.

A respins cererea de

intervenție accesorie (în interesul pârâtei), ca nefondată și a fost obligată pârâta

SC S. SRL să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Curtea de Apel Bacău,

secția I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile declarate de intervenienta C.E., de pârâta SC S. SA și de pârâtul Municipiul

Bacău - prin primar, ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta SC S. SA Bacău și intervenienta C.E.,

criticând-o pentru nelegalitate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I a civilă, prin Decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, a admis recursurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău și de intervenienta C.E. împotriva Deciziei

nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I-a civilă.

A modificat decizia

atacată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău și

de intervenienta C.E. împotriva sentinței nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău.

A schimbat în tot

sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. A admis

cererea de intervenție accesorie.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte, în examinarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct.

9, a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul acțiunii

deduse judecății la prima instanță îl constituie acțiunea în revendicare, pe

dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, județul Bacău, compus

din teren în suprafață de 6.233,6 mp și construcțiile edificate pe acesta până

în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr. 119/1948,

pentru naționalizarea întreprinderilor.

În drept, acțiunea

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 41 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Instanța de fond a

respins excepția inadmisibilității acțiunii și a soluționat litigiu pe fond, în

sensul că a admis în parte acțiunea având ca obiect revendicarea imobiliară,

iar instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei

instanțe.

Cu privire la

excepția admisibilității acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a

reținut că „bunurile descrise fac obiectul acțiunii pendinte, iar preluarea

acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea

acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit

din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia prin

moștenire”, iar, instanța de apel a menținut această soluție,

reținând și că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de

a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a

revenit în țară în anul 2006 și că „dovedirea dreptului său de proprietate s-a

făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, privind Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul verbal de

naționalizare din 19 iunie 1948”, în care societatea a fost menționată sub

emblema F.P.B., iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului,

deși, în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul

nu se poate prevala de dispozițiile legale de excepție pentru

dovedirea dreptului său de proprietate instituite prin legea specială.

Deși nu s-a arătat

expres, față de faptul că H.G. nr. 250/2007 reglementează Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, și nu a Legii nr. 247/2005

prin care s-a modificat și Legea nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut

instanța de apel, implicit, s-a statuat că imobilul în litigiu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație”.

Față de aceste

dispoziții legale, s-a constatat că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001,

bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei

legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod

abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume

„specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situația

în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente

pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială,

fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în

urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunțat mai sus,

concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale”.

Împrejurarea reținută

de instanța de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acțiunea în

revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., respectiv că acesta a revenit în țară abia în anul 2006, ceea ce l-a pus în

imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea

pentru promovarea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite repunerea sa în

termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă

vreme imobilul în litigiu este deținut cu titlu de către pârâtă, a căruia

valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.

Cu toate acestea,

acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în Decizia

nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din

urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea

în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă

fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Decizia dată de

instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în

cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin

comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și

actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de

Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

In ceea ce privește

noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât

„bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire

la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a

le vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în

acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30

iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).

In schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza

Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie

2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14

decembrie 2006, par.29, etc.).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos

ca un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat

doar dacă s-au pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus

expres în sensul restituirii în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie

2010, parag.143.

În speță, cât

privește fondul pretențiilor deduse judecății, asupra cărora s-au pronunțat

instanțele de fond și apel, s-a constatat că reclamantul a sesizat instanțele

de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea

Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane

decât statul. Atât reclamantul, cât și pârâta au pretins că dețin un titlu

asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său asupra

imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare acțiuni din 1994,

intervenite între A.S. - P.A.S. și F.P.S., transcrise în C.F.

Atât în doctrină, cât

și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele

părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu

constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre

acestea este mai caracterizat.

Reclamantul pretinde

că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de

titlul său, cel al pârâtei provine la un neproprietar.

Această susținere nu

poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu

este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, imobilul în

litigiu a fost naționalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest

aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este

mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantului, întrucât, chiar

dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar

instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a

făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate

de către pârâtă, statul beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de

proprietar.

Or, acest lucru este

important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă

existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este

suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data

dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai

puternice că îndeplinește această calitate.

În ceea ce îl

privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil,

deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării,

iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre

administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în

patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea, este

nereală susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea

nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar

atrage protecția oferită de către Convenție dreptului de proprietate invocat de

către reclamant.

Mai mult, reclamantul

nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a

dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul

autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura

în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea

redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi

ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

Față de aceste

considerente, s-a constatat că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul

pârâtei SC S. SA, s-a constatat că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de

proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de

lege, titlu și drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a

instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea

titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în

care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are

un titlu potrivit dreptului intern și niciun bun, potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., iar pârâta are un bun în sensul Convenției, lipsirea sa de

proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant

ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de

proprietate al pârâtei, care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

De aceea, constatarea

faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil,

în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate

la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un

non dominus.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis

recursurile și a modificat decizia atacată în sensul a admis apelurile

declarate de pârâtă și intervenientă și a schimbat în tot sentința, în sensul

că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant și a admis cererea

de intervenție formulată de intervenienta accesorie C.E.

La data de 12 aprilie

2013, Singer Schalom a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 793

din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007.

Contestatorul,

invocând dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., a susținut că soluția

pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale deoarece instanța de recurs a

reținut că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă și

executorie prin care să i se fi recunoscut direct sau indirect dreptul de

proprietate și că pârâta SC S. SA justifică un titlu de proprietate, constând

în contractele de vânzare-cumpărare acțiuni din 1994).

A susținut, în

esență, că prin sentința civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Bacău s-a stabilit pe cale incidentală nevalabilitatea titlului

statului și i s-a recunoscut, cel puțin indirect, dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat, câtă vreme pârâta SC S. SA a fost obligată să-mi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilele revendicate și că această

sentință este definitivă si executorie, fiind pusă în executare la data de 1

februarie 2013. prin procesul-verbal al executorului judecătoresc N.Ș. emis în Dosarul

de executare nr. 644/2012.

Cu privire la titlul

de proprietate al pârâtei SC S. SA a susținut că în mod greșit instanța de

recurs a reținut că acesta este reprezentat de contractele de vânzare de

acțiuni din 1994, deoarece prin acele contracte au fost cumpărate acțiuni de la Fondul Proprietății Private și nu dreptul de proprietate asupra imobilelor pe care le-a

revendicat iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în

condițiile H.G. nr. 834/1991 de care s-a prevalat SC S. SA este un act administrativ,

unilateral care nu-și găsește protecția oferită de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Contestatorul a

susținut că greșelile materiale semnalate sunt rezultatul omiterii unor date

materiale importante din dosarul cauzei, evidente și esențiale, care rezultă

din motivarea și dispozitivul hotărârilor de fond, precum și din actele exhibate

ca titlu de proprietate de către pârâta, situația de fapt fiind însă corect

stabilită de instanțe.

Contestatorul a

arătat că instanța de recurs și-a fundamentat soluția pe verificarea existenței

unui "bun” în sensul Convenției C.E.D.O. în patrimoniul său, așa cum a

fost definit prin hotărârea pronunțata în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României și, omițând existența sentinței civile nr. 2079/ D din 15

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău, definitivă și executorie, a

statuat că nu deține acest bun, deși prin hotărârea menționată, nu numai că i

s-a recunoscut calitatea proprietar ci s-a dispus și restituirea imobilelor

revendicate.

Pentru argumentele

expuse, a solicitat să se constate că sunt întrunite condițiile de

admisibilitate a contestației în anulare și în consecință, să se admită

contestația în anulare, să se anuleze decizia instanței de recurs și să se

rejudece recursurile.

La data de 10

septembrie 2013, contestatorul a completat motivele contestației în anulare,

susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze recursurile declarate de

pârâta SC S. Sa și intervenienta C.E. și prin prisma apărărilor pe care le-a

formulat prin întâmpinare și care invocau prevederile Convenției asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității,

ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, care impune statelor care au

ratificat-o să nu limiteze răspunderea juridică pentru faptele săvârșite și

descrise în art.  al Convenției. Prin întâmpinarea formulată în recurs a arătat

că actul de naționalizare (Legea nr. 119/1948) a reprezentat un act de

persecuție din motive politice iar această apărare, care era aptă că combată

motivele recursurilor și să conducă la menținerea soluțiilor pronunțate de

instanțele de fond și apel, a fost ignorată de instanța de recurs. Contestatorul

a susținut că omisiunea instanței de recurs de a verifica apărarea pe care a

formulat-o prin întâmpinarea la recursurile declarate de pârâta SC S. Sa și

intervenienta C.E. atrage incidența art. 318 C. proc. civ.

La data de 3

octombrie 2013, contestatorul a completat motivele contestației în anulare și,

susținând că instanța de recurs a făcut o comparare de titluri din oficiu, fără

să fi fost învestită cu un motiv de recurs în acest sens și fără ca acest

aspect să constituie un motiv de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., încălcând principiul „tatum devolutum quantum apellatum”, a invocat

în drept dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.

Contestația în

anulare este nefondată, pentru considerentele care succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestator ca temei de drept

-, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când

instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În jurisprudență au

fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor

art.

318 C. proc. civ. teza I respingerea greșită

a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului

ca netimbrat sau ca declara

t

de un mandatar fără calitate.

Greșelile la care se

referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecății,

care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau

confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi

neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru,

ori recipisa de expediere a recursului prin poștă, înăuntrul termenului legal

ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, respectiv

greșeli cu caracter procedural care au dus la

pronunțarea unei soluții eronate.

Totodată, arătând că

hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța „

a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”

, textul art. 318

teza II C. proc. civ. are în vedere acele situații în care partea, prin

recursul declarat

,

fie sub

forma enunțiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înțeles să invoce mai

multe din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar instanța, din greșeală, a analizat doar parte dintre acestea.

În atare situație,

partea este îndreptățită ca, pe calea contestației în anulare, să obțină

răspuns și la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanța de

recurs a omis a le examina prin decizia pronunțată.

Contestația în

anulare specială este o cale de retractare și nicidecum o cale de reformare a unei

decizii irevocabile, pronunțată de o instanță de judecată, ceea ce înseamnă că

nu se poate formula contestație în anulare pentru a „provoca” rejudecarea

cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea

hotărârii pronunțate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs

sau al invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează greșeli de judecată,

relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus

judecății, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții

legale de drept substanțial sau procedural.

În speță, contestatorul

a reproșat instanței de recurs că a omis, la pronunțarea soluției, să observe

că prin sentința pronunțată de tribunal în primă instanță în acțiunea în revendicare,

definitivă prin decizia instanței de apel, i s-a recunoscut calitatea de

proprietar și s-a dispus restituirea imobilelor revendicate, că greșit a

reținut că pârâta își justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor

revendicate cu contractele de vânzare de acțiuni din 1994 încheiate cu Fondul

Proprietății Private și cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în condițiile H.G. nr. 834/1991 și că instanța de recurs a făcut o

comparare de titluri din oficiu, fără să fi fost învestită cu un motiv de

recurs în acest sens și fără ca acest aspect să constituie motiv de ordine

publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Or, având în vedere

temeiurile expuse, rezultă cu evidență că, prin criticile formulate,

contestatorul nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ.,

așa cum neîntemeiat susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale

cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal

ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor

pricinii.

Astfel, dacă instanța

învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele

contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o

veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă

convertită într-un recurs la recurs.

De altfel, contestatorul

se află în eroare cu privire la bunul pe care afirmă că îl deține, în sensul

definiției date prin hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Maria

Atanasiu și pe care instanța de recurs a omis a-l observa - respectiv sentința

civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău,

definitivă prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I-a civilă, prin i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilelor revendicate și s-a dispus restituirea lor -, de vreme ce, prin decizia

instanței de recurs, împotriva căreia a înțeles să formuleze contestația în

anulare, această sentință a fost schimbată în tot, în sensul respingerii

acțiunii în revendicare.

În

cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 318 teza II C. proc. civ.

deoarece acest text de lege reglementează ipoteza în care instanța a omis, din

greșeală, să examineze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

invocat de partea care a declarat recurs, iar nu apărările invocate de intimat,

prin întâmpinarea formulată la recurs, cum nefondat a susținut contestatorul prin

completarea la motivele contestației în anulare.

Cum criticile

formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art.

318 C. proc. civ. care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât

cele vizate în mod expres de acest text de lege, față de temeiurile care

preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

În temeiul art. 274 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 1.000

lei către intimata SC S. SA Bacău, reduse de la suma de 3.851,32 lei,

solicitată cu acest titlu, în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată

avându-se în vedere în vedere natura și complexitatea cauzei, care nu a pus

probleme de drept deosebite, netranșate anterior în doctrina și jurisprudență

și durata scurtă a procedurii judiciare, cauza fiind soluționată la primul

termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul S.S. împotriva Deciziei

nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007.

Obligă pe

contestatorul S.S. la plata către intimata SC S. SA Bacău a cheltuielilor de

judecată în sumă de 1000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2013.