ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 527/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 7746/110/2010 la 18 octombrie 2010, reclamanta A.I.M. a solicitat instanței obligarea pârâtului Municipiul Bacău - reprezentat prin Primar, la restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, str. G.B., iar, pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că cererea de restituire a imobilului a fost formulată prin Notificarea nr. AA din 11 iulie 2001, transmisă Primăriei Municipiului Bacău prin executorul judecătoresc P.S. și că nu a primit o dispoziție cu privire la notificarea făcută, în sensul celor prevăzute de dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a mai arătat că cererea este întemeiată pe Legea specială nr. 10/2001, iar proba dreptului de proprietate rezultă din însăși dovada preluării abuzive de stat a imobilului de la P.P., conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta a mai precizat că se încadrează în ipoteza normei prevăzute la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind succesibil care dovedește raportul de rudenie cu fostul proprietar prin acte de stare civilă. Succesibililor la care se referă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu li se poate pretinde certificat de moștenitor, deoarece, prin ipoteză, aceștia nu au acceptat succesiunea și, drept urmare, nu dețin un asemenea act. Consideră că dacă ar avea certificat de moștenitor, nu s-ar mai încadra în ipoteza normei prevăzute de art. 4 alin. (3), ci ar beneficia de măsuri reparatorii în temeiul art. 4 alin. (2), text care se referă la o categorie distinctă, aceea a moștenitorilor persoanei fizice îndreptățite.

În concluzie, reclamanta a considerat că are calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, potrivit art. 4 alin. (3) - (4) din Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 2282 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău, în Dosar nr. 7746/110/2010, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bacău. A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.I.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău - reprezentat prin Primar. A fost obligat pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Bacău, str. G.B., identificat prin Raportul de expertiză tehnică nr. 2 G.M., anume suprafețele S1 = 77 mp, S2 = 195 mp și S3 = 206 mp, conform planului de situație, anexă a raportului ce face parte integrantă din sentință.

A fost obligat pârâtul să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafețele S4 = 95 mp și S5 = 108 mp, identificate prin planul de situație, anexă a aceluiași raport. Împotriva sentinței civile mai sus menționate a formulat recurs Primarul Municipiului Bacău. La dosarul cauzei, s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către intervenienții N.E. și C.R., prin care au arătat că au calitatea de proprietari ai bunului pentru care instanța de judecată a dispus restituirea, astfel cum reiese din Dispoziția nr. 2894 din 4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Bacău în baza Legii nr. 10/2001, din Contractul de donație din 13 februarie 2013 și din alte înscrisuri pe care le anexează; totodată, au învederat că, anterior, str. G.B.

se numea F.S., iar numărul poștal este X-Y. Cererea de intervenție accesorie a fost admisă, în principiu, de instanță. Prin Decizia civilă nr. 706 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Bacău și a fost modificată în tot sentința recurată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei ca nefondată. De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă să plătească 1.000 RON, cheltuieli de judecată către intervenienți.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În speță, calea de atac formulată (cea a recursului) este cea corectă față de dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 (intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010) și data pronunțării de către tribunal a Sentinței civile nr. 2282 din 16 octombrie 2012. Cu privire la excepția tardivității recursului, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, instanța a reținut că sentința tribunalului a fost comunicată pârâtei la data de 9 noiembrie 2012 - conform dovezii de comunicare civilă de la dosar fond, iar recursul a fost formulat la 26 noiembrie 2012 - potrivit ștampilei de pe plic - "Poșta Română", așadar, recursul fiind declarat în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Așa fiind, excepția tardivității recursului nu poate fi primită, termenul de recurs se stabilește pe zile libere, iar dacă ultima zi cade într-o zi nelucrătoare (sâmbăta, în cauza de față), împlinirea termenului este prorogată pentru prima zi lucrătoare (respectiv luni, 26 noiembrie 2012 - situația din speță). În ceea ce privește calitatea de moștenitor a intimatei-reclamante A.I.M., instanța a reținut că aceasta nu și-a dovedit calitatea de moștenitor după autorul imobilului a cărui restituire o solicită, respectiv P.P. Astfel, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei următoarele acte de stare civilă: copie certificat deces P.P., decedat la 1 decembrie 1968 (proprietarul bunului solicitat de reclamantă), copie certificat P.C., decedat la 5 aprilie 1944, copie certificat naștere P.M.M., certificat căsătorie G.C.

cu P.M.M. și Certificat de calitate de moștenitor din 12 ianuarie 2001 după defuncta G.M.M., decedată la 17 decembrie 1991, având ca moștenitor pe intimata-reclamantă, A.I.M., în calitate de fiică. Instanța de fond nu a cerut reclamantei să facă dovada calității de moștenitor și după P.C., decedat în 1944, bunicul său, și nici după P.P., decedat după autorul anterior menționat, în anul 1968 (unchiul său). În recurs, la cererea instanței de judecată, intimata-reclamantă a depus doar copia certificatului de naștere și căsătorie care o privesc pe aceasta, nu și dovada dezbaterii succesorale după P.P., așa cum s-a dispus prin Încheierea din 27 februarie 2013 a curții de apel. Art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 are în vedere cazul succesibilului cu vocație concretă or, în speță, reclamanta nu a făcut această dovadă, existând posibilitatea să fi fost înlăturată de la moștenirea după P.P.

sau P.C. Sub acest aspect, s-a apreciat că prima instanță greșit a dispus restituirea imobilului pretins de reclamantă în lipsa unei dovezi clare că succesibilul are vocație concretă la moștenirea proprietarului bunului preluat abuziv de către stat. Instanța a mai reținut că imobilul pentru care s-a dispus restituirea prin sentința recurată aparține altor persoane, și nu recurentului-pârât Municipiul Bacău. Astfel, s-a constatat că prin Dispoziția nr. 2894 din 4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Bacău în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către C.D. cu moștenitorii N.E. și C.R., a suprafeței de teren de 902 mp, în patru loturi: S1 - 77 mp teren, situat în Bacău str. G.B.; S2 - 195 mp, teren situat în Bacău str. G.B.; S3 - 435 mp, teren situat în Bacău, str. G.B.

și S4 - 195 mp, teren situat în Bacău str. G.B.. Intervenienții N.E., E.E. și C.R. - deținătorii imobilului asupra căruia instanța de fond a dispus restituirea în natură către reclamanta A.I.M., au făcut dovada dreptului lor de proprietate cu dispoziția emisă de Primarul Municipiului Bacău mai sus menționată, Contractul de donație din 13 februarie 2013, prin care bunica intervenienților, C.B., le-a donat suprafața de 825 mp, situată în intravilanul municipiului Bacău, str. G.B. și suprafața de 77 mp, situată în intravilanul municipiului Bacău, str. G.B., imobile ce au fost dobândite de C.B. prin Dispozițiile Primarului Municipiului Bacău nr. 359 din 28 ianuarie 2010, nr. 2894 din 4 august 2010 și nr. 358 din 28 ianuarie 2010. Așa fiind, s-a apreciat că tribunalul a dispus greșit restituirea în natură a imobilului situat în Bacău str. G.B.

(fostă F.S.) către reclamanta A.I.M., în condițiile în care acest imobil este proprietatea altor persoane. Pe de altă parte, imobilul solicitat de reclamantă nu se află în Bacău str. G.B., așa cum se arată în cererea de chemare în judecată, întrucât, așa cum s-a reținut deja, str. G.B. este fosta stradă F.S., însă numerele cadastrale nu mai corespund cu cele din anul 1959. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a concluzionat că terenul solicitat de reclamantă și care face obiectul cauzei se află în municipiul Bacău str. G.B. nr. AA, județul Bacău (fostă str. F.S.), terenul fiind în administrarea Institutului Național de Statistică, Direcția Județeană de Statistică Bacău. Instanța de recurs a constatat că imobilul identificat de expert ca fiind în str. G.B.

nr. AA (fostă str. F.S. nr. BB) nu poate fi imobilul ce face obiectul cauzei, întrucât, prin Sentința nr. 1847 din 10 septembrie 1999 a Tribunalului Bacău, rămasă irevocabilă, s-a stabilit că imobilul situat în Bacău str. G.B. nr. AA se afla în anul 1888 pe str. R.M. nr. CC, devenită F.S., și a fost revendicat de P.A. Împotriva Deciziei nr. 706 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta, susținând, în esență, încălcarea normelor procedurale prin calificarea greșită a căii de atac de către instanță. În acest sens, s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a contestat o dispoziție a primarului, deoarece o dispoziție cu privire la notificarea reclamantei nu a fost emisă, nefiind aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

În continuare, se mai arată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel a judecat apelul formulat de pârât, deși acesta a fost formulat tardiv, și a calificat greșit cererea de intervenție ca fiind accesorie, deși aceasta avea caracterul unei cereri de intervenție în interes propriu. De asemenea, mai critică faptul că instanța de apel nu a dat curs cererii reclamantei de înscriere în fals împotriva schiței-plan depuse de pârât. În susținerea criticilor, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 8 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte, la termenul din 31 ianuarie 2014, a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Contrar susținerii reclamantei, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către instanța anterioară, în raport de modificările legislative adoptate în ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 30/2001, prin Legea nr. 202/2010, și în raport de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ. Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare (hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Pretinzând că se află în situația de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanta face referire la faptul că, prin cererea de chemare în judecată, nu a contestat vreo dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, întrucât, în speță, notificarea reclamantei nu a fost soluționată până în prezent, nefiind emisă nicio dispoziție de către entitatea notificată.

Reclamanta ignoră însă că prin cererea de chemare în judecată a solicitat restituirea imobilului din litigiu în natură și acordarea de măsuri reparatorii, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sens în care Înalta Curte constată că cererea este formulată în baza efectelor generate de Decizia nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii; prin urmare, Legea nr. 10/2001 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificate legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantei în sancționarea refuzului nejustificat al intimatului de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării, în soluționarea cererii instanța având plenitudine de competență în cercetarea notificării, suplinind pasivitatea pârâtului.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă arată, prin notele scrise depuse în Ședința publică din 31 ianuarie 2014, că acțiunea sa este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. XX/2007, dată în soluționarea recursului în interesul legii, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, s-a concluzionat prin același recurs în interesul legii că refuzul nejustificat al unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime. Din această perspectivă, pretențiile reclamantei au fost corect verificate, în primă instanță, față de dispozițiile legale menționate, tribunalul rezolvând în mod legal fondul pretențiilor decurgând din raportul juridic reparatoriu reglementat de legea specială.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, potrivit cărora art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în M. Of. nr. 798/2.09.2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Curtea de apel a avut în vedere și art. XXVI, conform căruia dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la data de 16 octombrie 2012, așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Cum prima instanță s-a pronunțat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut loc la 25 noiembrie 2010), hotărârea rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional, sens în care sunt și dispozițiile art. 725 C. proc. civ. Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză ce se verifică în speță.

În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2)), situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță (cu procedura jurisdicțională declanșată la 18 octombrie 2010), alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs). Potrivit considerentelor arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinței tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în consecință la calificarea și soluționarea acesteia.

În cauza de față, se rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și, cu atât mai puțin, un rezultat favorabil pentru reclamantă. Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de curtea de apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac.

Ca atare, fiind vorba în speță de o hotărâre irevocabilă, întrucât este pronunțată în soluționarea recursului, astfel cum prevede art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., rezultă caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanta a învestit Înalta Curte, motiv pentru care celelalte critici referitoare la incidența altor motive de nelegalitate nu pot fi analizate. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 2.150 RON către intimații-intervenienți N.E., E.E.

și E.R., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și contravaloarea combustibilului consumat pentru deplasarea apărătorului intimaților-intervenienți de la Bacău la București, conform chitanței avocațiale și bonului fiscal, precum și la plata sumei de 1.475,6 RON către intimatul-intervenient E.E., reprezentând cheltuieli de judecată constând în plata unui bilet de avion pe ruta Tel Aviv-București și a unei nopți de cazare la hotel (cea de dinainte de data ședinței de judecată), astfel cum reiese din dovezile aflate la acest dosar. La stabilirea acestor cheltuieli de judecată, s-a avut în vedere faptul că intimații-intervenienți au avut același apărător, respectiv avocat A.L.

din cadrul Baroului Bacău, astfel cum rezultă din delegația avocațială, iar intimatul-intervenient E.E. s-a deplasat pentru acest termen din Israel și s-a cazat la hotel, instanța constatând, însă, dovedită, în privința acestuia, plata unui bilet de avion, în valoare de 299,97 dolari SUA (1 dolari SUA = 3,3221 RON, potrivit cursului BNR din 31 ianuarie 2014) și a unei nopți de cazare la hotel dintre cele trei rezervate, respectiv cea de dinainte de data ședinței de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva Deciziei nr. 706 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă A.I.M. la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.150 RON către intimații-intervenienți N.E., E.E. și E.R. și, respectiv 1.475,6 RON către intimatul-intervenient E.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ