ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 527/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 527/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bacău sub nr. 7746/110/2010 la 18 octombrie 2010, reclamanta

A.I.M. a solicitat instanței obligarea pârâtului Municipiul Bacău - reprezentat

prin Primar, la restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, str. G.B.,

iar, pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură, acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că cererea de restituire a imobilului a fost

formulată prin Notificarea nr. AA din 11 iulie 2001, transmisă Primăriei

Municipiului Bacău prin executorul judecătoresc P.S. și că nu a primit o

dispoziție cu privire la notificarea făcută, în sensul celor prevăzute de

dispozițiile din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a mai

arătat că cererea este întemeiată pe Legea specială nr. 10/2001, iar proba dreptului

de proprietate rezultă din însăși dovada preluării abuzive de stat a imobilului

de la P.P., conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a mai

precizat că se încadrează în ipoteza normei prevăzute la art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, fiind succesibil care dovedește raportul de rudenie cu

fostul proprietar prin acte de stare civilă.

Succesibililor la

care se referă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu li se poate pretinde

certificat de moștenitor, deoarece, prin ipoteză, aceștia nu au acceptat

succesiunea și, drept urmare, nu dețin un asemenea act.

Consideră că dacă ar

avea certificat de moștenitor, nu s-ar mai încadra în ipoteza normei prevăzute

de art. 4 alin. (3), ci ar beneficia de măsuri reparatorii în temeiul art. 4 alin.

(2), text care se referă la o categorie distinctă, aceea a moștenitorilor

persoanei fizice îndreptățite.

În concluzie,

reclamanta a considerat că are calitate de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului, potrivit art. 4 alin. (3) - (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 2282 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău, în Dosar nr.

7746/110/2010, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâtul Municipiul Bacău.

A fost admisă

acțiunea formulată de reclamanta A.I.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Bacău - reprezentat prin Primar.

A fost obligat

pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Bacău, str. G.B., identificat

prin Raportul de expertiză tehnică nr. 2 G.M., anume suprafețele S1 = 77 mp, S2

= 195 mp și S3 = 206 mp, conform planului de situație, anexă a raportului ce

face parte integrantă din sentință.

A fost obligat

pârâtul să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafețele S4 = 95 mp și S5 = 108 mp, identificate prin planul de situație,

anexă a aceluiași raport.

Împotriva sentinței

civile mai sus menționate a formulat recurs Primarul Municipiului Bacău.

La dosarul cauzei,

s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către intervenienții N.E. și

C.R., prin care au arătat că au calitatea de proprietari ai bunului pentru care

instanța de judecată a dispus restituirea, astfel cum reiese din Dispoziția nr.

2894 din 4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului Bacău în baza Legii nr.

10/2001, din Contractul de donație din 13 februarie 2013 și din alte înscrisuri

pe care le anexează; totodată, au învederat că, anterior, str. G.B. se numea

F.S., iar numărul poștal este X-Y. Cererea de intervenție accesorie a fost

admisă, în principiu, de instanță.

Prin Decizia civilă

nr. 706 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a fost

admis recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Bacău și a fost

modificată în tot sentința recurată, în sensul că a fost respinsă acțiunea

reclamantei ca nefondată. De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă să

plătească 1.000 RON, cheltuieli de judecată către intervenienți.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

În speță, calea de

atac formulată (cea a recursului) este cea corectă față de dispozițiile art.

XXVI din Legea nr. 202/2010 (intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010) și data

pronunțării de către tribunal a Sentinței civile nr. 2282 din 16 octombrie

2012.

Cu privire la

excepția tardivității recursului, invocată de intimata-reclamantă, prin

întâmpinare, instanța a reținut că sentința tribunalului a fost comunicată

pârâtei la data de 9 noiembrie 2012 - conform dovezii de comunicare civilă de

la dosar fond, iar recursul a fost formulat la 26 noiembrie 2012 - potrivit

ștampilei de pe plic - "Poșta Română", așadar, recursul fiind

declarat în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Așa fiind, excepția

tardivității recursului nu poate fi primită, termenul de recurs se stabilește

pe zile libere, iar dacă ultima zi cade într-o zi nelucrătoare (sâmbăta, în

cauza de față), împlinirea termenului este prorogată pentru prima zi lucrătoare

(respectiv luni, 26 noiembrie 2012 - situația din speță).

În ceea ce privește

calitatea de moștenitor a intimatei-reclamante A.I.M., instanța a reținut că

aceasta nu și-a dovedit calitatea de moștenitor după autorul imobilului a cărui

restituire o solicită, respectiv P.P.

Astfel,

intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei următoarele acte de stare civilă:

copie certificat deces P.P., decedat la 1 decembrie 1968 (proprietarul bunului

solicitat de reclamantă), copie certificat P.C., decedat la 5 aprilie 1944,

copie certificat naștere P.M.M., certificat căsătorie G.C. cu P.M.M. și

Certificat de calitate de moștenitor din 12 ianuarie 2001 după defuncta G.M.M.,

decedată la 17 decembrie 1991, având ca moștenitor pe intimata-reclamantă,

A.I.M., în calitate de fiică.

Instanța de fond nu a

cerut reclamantei să facă dovada calității de moștenitor și după P.C., decedat

în 1944, bunicul său, și nici după P.P., decedat după autorul anterior

menționat, în anul 1968 (unchiul său).

În recurs, la cererea

instanței de judecată, intimata-reclamantă a depus doar copia certificatului de

naștere și căsătorie care o privesc pe aceasta, nu și dovada dezbaterii

succesorale după P.P., așa cum s-a dispus prin Încheierea din 27 februarie 2013

a curții de apel.

Art. 4 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001 are în vedere cazul succesibilului cu vocație

concretă or, în speță, reclamanta nu a făcut această dovadă, existând

posibilitatea să fi fost înlăturată de la moștenirea după P.P. sau P.C.

Sub acest aspect, s-a

apreciat că prima instanță greșit a dispus restituirea imobilului pretins de

reclamantă în lipsa unei dovezi clare că succesibilul are vocație concretă la

moștenirea proprietarului bunului preluat abuziv de către stat.

Instanța a mai

reținut că imobilul pentru care s-a dispus restituirea prin sentința recurată

aparține altor persoane, și nu recurentului-pârât Municipiul Bacău.

Astfel, s-a constatat

că prin Dispoziția nr. 2894 din 4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului

Bacău în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către C.D. cu

moștenitorii N.E. și C.R., a suprafeței de teren de 902 mp, în patru loturi: S1

- 77 mp teren, situat în Bacău str. G.B.; S2 - 195 mp, teren situat în Bacău

str. G.B.; S3 - 435 mp, teren situat în Bacău, str. G.B. și S4 - 195 mp, teren

situat în Bacău str. G.B..

Intervenienții N.E.,

E.E. și C.R. - deținătorii imobilului asupra căruia instanța de fond a dispus

restituirea în natură către reclamanta A.I.M., au făcut dovada dreptului lor de

proprietate cu dispoziția emisă de Primarul Municipiului Bacău mai sus

menționată, Contractul de donație din 13 februarie 2013, prin care bunica

intervenienților, C.B., le-a donat suprafața de 825 mp, situată în intravilanul

municipiului Bacău, str. G.B. și suprafața de 77 mp, situată în intravilanul

municipiului Bacău, str. G.B., imobile ce au fost dobândite de C.B. prin

Dispozițiile Primarului Municipiului Bacău nr. 359 din 28 ianuarie 2010, nr.

2894 din 4 august 2010 și nr. 358 din 28 ianuarie 2010.

Așa fiind, s-a

apreciat că tribunalul a dispus greșit restituirea în natură a imobilului

situat în Bacău str. G.B. (fostă F.S.) către reclamanta A.I.M., în condițiile

în care acest imobil este proprietatea altor persoane.

Pe de altă parte,

imobilul solicitat de reclamantă nu se află în Bacău str. G.B., așa cum se

arată în cererea de chemare în judecată, întrucât, așa cum s-a reținut deja,

str. G.B. este fosta stradă F.S., însă numerele cadastrale nu mai corespund cu

cele din anul 1959.

Prin raportul de

expertiză efectuat în cauză, s-a concluzionat că terenul solicitat de

reclamantă și care face obiectul cauzei se află în municipiul Bacău str. G.B.

nr. AA, județul Bacău (fostă str. F.S.), terenul fiind în administrarea

Institutului Național de Statistică, Direcția Județeană de Statistică Bacău.

Instanța de recurs a

constatat că imobilul identificat de expert ca fiind în str. G.B. nr. AA (fostă

str. F.S. nr. BB) nu poate fi imobilul ce face obiectul cauzei, întrucât, prin

Sentința nr. 1847 din 10 septembrie 1999 a Tribunalului Bacău, rămasă

irevocabilă, s-a stabilit că imobilul situat în Bacău str. G.B. nr. AA se afla

în anul 1888 pe str. R.M. nr. CC, devenită F.S., și a fost revendicat de P.A.

Împotriva Deciziei

nr. 706 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat

recurs reclamanta, susținând, în esență, încălcarea normelor procedurale prin

calificarea greșită a căii de atac de către instanță.

În acest sens, s-a

arătat că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a contestat o

dispoziție a primarului, deoarece o dispoziție cu privire la notificarea

reclamantei nu a fost emisă, nefiind aplicabile prevederile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.

În continuare, se mai

arată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel a judecat apelul formulat

de pârât, deși acesta a fost formulat tardiv, și a calificat greșit cererea de

intervenție ca fiind accesorie, deși aceasta avea caracterul unei cereri de

intervenție în interes propriu. De asemenea, mai critică faptul că instanța de

apel nu a dat curs cererii reclamantei de înscriere în fals împotriva

schiței-plan depuse de pârât.

În susținerea

criticilor, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 1, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, la

termenul din 31 ianuarie 2014, a rămas în pronunțare asupra excepției

inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, pe care o va analiza cu

prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., și pe care o

va admite, pentru considerentele care succed:

Contrar susținerii

reclamantei, calificarea căii de atac s-a realizat în mod corect de către

instanța anterioară, în raport de modificările legislative adoptate în ce

privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 30/2001, prin Legea nr.

202/2010, și în raport de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act

normativ.

Astfel, prin art. XII

din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării

contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare (hotărârile de

primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului).

Totodată, potrivit

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii, dispozițiile

modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi".

Pretinzând că se află

în situația de exceptare de la aplicarea normei modificate, reclamanta face

referire la faptul că, prin cererea de chemare în judecată, nu a contestat vreo

dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, întrucât, în speță, notificarea

reclamantei nu a fost soluționată până în prezent, nefiind emisă nicio

dispoziție de către entitatea notificată.

Reclamanta ignoră

însă că prin cererea de chemare în judecată a solicitat restituirea imobilului

din litigiu în natură și acordarea de măsuri reparatorii, acțiunea fiind

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sens în care Înalta Curte

constată că cererea este formulată în baza efectelor generate de Decizia nr.

XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii; prin urmare, Legea nr.

10/2001 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificate legalitatea

și temeinicia pretențiilor reclamantei în sancționarea refuzului nejustificat

al intimatului de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării, în soluționarea

cererii instanța având plenitudine de competență în cercetarea notificării,

suplinind pasivitatea pârâtului.

De altfel, chiar

recurenta-reclamantă arată, prin notele scrise depuse în Ședința publică din 31

ianuarie 2014, că acțiunea sa este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Așa cum s-a stabilit

prin Decizia nr. XX/2007, dată în soluționarea recursului în interesul legii,

în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr.

10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să

evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, s-a

concluzionat prin același recurs în interesul legii că refuzul nejustificat al

unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2),

că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Din această

perspectivă, pretențiile reclamantei au fost corect verificate, în primă

instanță, față de dispozițiile legale menționate, tribunalul rezolvând în mod

legal fondul pretențiilor decurgând din raportul juridic reparatoriu

reglementat de legea specială.

Calificând ca recurs

calea de atac împotriva sentinței, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în

justiție, potrivit cărora art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată în M. Of. nr. 798/2.09.2005, cu

modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea

tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată de persoana

îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de

competența curții de apel.

Curtea de apel a avut

în vedere și art. XXVI, conform căruia dispozițiile modificate ale art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță, având în vedere că hotărârea instanței de fond a

fost pronunțată la data de 16 octombrie 2012, așadar, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010.

Cum prima instanță

s-a pronunțat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (care a avut

loc la 25 noiembrie 2010), hotărârea rămâne supusă regimului căilor de atac în

vigoare la data emiterii actului jurisdicțional, sens în care sunt și

dispozițiile art. 725 C. proc. civ.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat

în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță

pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză ce se

verifică în speță.

În felul acesta,

legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de

procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate

după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2)), situație căreia i s-ar

fi subsumat cea din speță (cu procedura jurisdicțională declanșată la 18

octombrie 2010), alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de

primă instanță după modificarea normei (pentru ca astfel, partea să beneficieze

de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs).

Potrivit

considerentelor arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a

constatat că împotriva sentinței tribunalului este deschisă doar calea de atac

a recursului și a procedat în consecință la calificarea și soluționarea

acesteia.

În cauza de față, se

rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse

recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională.

Prin urmare, o

hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele

expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor

judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că

mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de

lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Instituirea unei

singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești

pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de

îngrădire a dreptului de liber acces la justiție.

În lumina

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că dreptul la

un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de

atac și, cu atât mai puțin, un rezultat favorabil pentru reclamantă.

Considerând

inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană

căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și

constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile,

pronunțată de curtea de apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția

inadmisibilității prezentei căi de atac.

Ca atare, fiind vorba

în speță de o hotărâre irevocabilă, întrucât este pronunțată în soluționarea

recursului, astfel cum prevede art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., rezultă

caracterul inadmisibil al demersului judiciar cu care reclamanta a învestit

Înalta Curte, motiv pentru care celelalte critici referitoare la incidența

altor motive de nelegalitate nu pot fi analizate.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de

2.150 RON către intimații-intervenienți N.E., E.E. și E.R., reprezentând

cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și contravaloarea

combustibilului consumat pentru deplasarea apărătorului

intimaților-intervenienți de la Bacău la București, conform chitanței

avocațiale și bonului fiscal, precum și la plata sumei de 1.475,6 RON către

intimatul-intervenient E.E., reprezentând cheltuieli de judecată constând în

plata unui bilet de avion pe ruta Tel Aviv-București și a unei nopți de cazare

la hotel (cea de dinainte de data ședinței de judecată), astfel cum reiese din

dovezile aflate la acest dosar.

La stabilirea acestor

cheltuieli de judecată, s-a avut în vedere faptul că intimații-intervenienți au

avut același apărător, respectiv avocat A.L. din cadrul Baroului Bacău, astfel

cum rezultă din delegația avocațială, iar intimatul-intervenient E.E. s-a

deplasat pentru acest termen din Israel și s-a cazat la hotel, instanța

constatând, însă, dovedită, în privința acestuia, plata unui bilet de avion, în

valoare de 299,97 dolari SUA (1 dolari SUA = 3,3221 RON, potrivit cursului BNR

din 31 ianuarie 2014) și a unei nopți de cazare la hotel dintre cele trei

rezervate, respectiv cea de dinainte de data ședinței de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva Deciziei nr. 706

din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă A.I.M. la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.150 RON

către intimații-intervenienți N.E., E.E. și E.R. și, respectiv 1.475,6 RON

către intimatul-intervenient E.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ