ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1464/D din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-au dispus următoarele: S-a respins excepția cererilor având ca obiect contestarea nevalabilității titlului statului și revendicare ca neîntemeiată. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. S-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Bacău și ca atare au fost respinse cererile formulate de reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-au disjuns cererile formulate în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău, prin primar și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a acordat termen pentru continuarea judecății la 16 decembrie 2009, pentru când au fost citați reclamantul și pârâții Municipiul Bacău, prin Primar și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a prorogat soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bacău, prin Primar. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Bacău, instanța a constatat că, pornind de la dispozițiile art 5 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea procesuală de folosință apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.

Persoana care are capacitate de folosință a drepturilor civile are și capacitate procesuală de folosință în legătură cu drepturile și obligațiile sale. În speță, a fost chemată în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Bacău, însă această structură instituțională administrativă nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane juridice enumerate limitativ de art. 26 din Decretul nr. 31/1954 și nici nu a luat ființă ca persoană juridică conform art. 28 din actul normativ menționat. Ca atare, în sistemul de drept actual, primăria este o structură instituțională fără personalitate juridică, astfel încât, față de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ea nu poate sta parte într-un proces civil.

În consecință, excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului Bacău este întemeiată, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis-o și a respins ca atare cererile formulate în contradictoriu cu această pârâtă. Referitor la excepția inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ. aceasta nu poate fi primită, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 213/1998 consacră competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra lor, astfel încât având în vedere caracterul special al acestei legi față de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. aceste din urmă dispoziții legale nu au aplicabilitate, ia pârâtul, de-altfel nici nu a indicat care ar fi acțiunea în realizare la care se referă. Cu privire la soluționarea acestui capăt de cerere, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar putea pune, eventual, problema interesului în promovarea lui, față de dispozițiile art. 2 din lege, și nu a admisibilității. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța a reținut că, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii s-a statuat că acțiunile în revendicare având ca obiect bunuri preluate abuziv de către Statul român comunist, promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi considerate de plano inadmisibile, întrucât reclamantului dintr-o astfel de acțiune trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe de altă parte, respectarea condiției depunerii notificării cu consecința previzibilă a respingerii ei ca tardive, doar pentru a se evita invocarea inadmisibilității apare ca o formalitate inutilă. Or, în lumina celor expuse mai sus, a nu examina pe fond acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și, în subsidiar, cererea având ca obiect despăgubiri, prin admiterea excepției inadmisibilității apare ca o încălcare gravă atât a accesului la justiție, garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, este, de-asemenea, neîntemeiată și a fost respinsă, deoarece, pe de o parte, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al pârâtului Statul român, astfel încât cu privire la această instituție nu s-a pus problema calității sale procesuale. Pentru continuarea judecății acestora, cererile formulate în contradictoriu cu pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Bacău, prin Primar, au fost disjunse. Prin decizia civilă nr. 117 din 15 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-a respins ca prematur formulat apelul declarat de Statul român.

Prin decizia civilă nr. 7730 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Totodată s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.S. Prin sentința civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7465/110/2009 s-au dispus următoarele: S-a admis în parte acțiunea civilă privind pe reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău, constatându-se nevalabilitatea titlului statului român asupra imobilului situat în Bacău.

S-a respins cererea de constatare a nevalabilității titlului statului formulată în contradictoriu cu Municipiul Bacău, prin Primar și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău, prin Primar, în ceea ce privește capătul referitor la revendicare și pretenții și au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 944.862 RON reprezentând contravaloarea terenului de 1001,85 mp și 523.330 RON reprezentând c/val. clădirii. S-a respins ca nefondată cererea de obligarea a pârâților la plata c/val. fructelor civile și au fost obligați pârâții la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente: Examinând actele și lucrările dosarului instanța a reținut că tatăl reclamantului, S.J.

a construit în anul 1926 un imobil pe suprafața de 965 mp, situat la data preluării în Bacău, ulterior a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretul nr. 111/1951. Preluarea acestui bun s-a făcut în mod abuziv astfel că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moștenire. Așa fiind, se constată că excepția invocată de pârâtul Municipiul Bacău prin primar a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău prin Primar în ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului statului este întemeiată, întrucât statul este reprezentat în justiție de către Ministerul Finanțelor, astfel că, pentru acest capăt de cerere doar statul justifică, calitate procesuală pasivă.

În ce privește analiza titlului Statului, Tribunalul a reținut că, prin considerentele deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, din analiza practicii instanței europene că Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, în sensul că proprietarul imobilului nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, la data respectivă, preluarea bunului revendicat deși cu titlu, este o măsură abuzivă, date fiind persecuțiile suportate de tatăl reclamantului, considerat de autoritățile vremii mare industriaș și forțat să își părăsească bunurile după naționalizarea fabricii de postav S.A.R.

Bacăul, al cărei proprietar era la momentul preluării de către stat. În ce privește acțiunea în revendicare, instanța a apreciat că pârâtul Municipiul Bacău, prin Primar justifică calitatea procesuală pasivă, întrucât deține bunul în proprietate. Tribunalul a apreciat că în ce privește acțiunea în revendicare și pretenții ambii pârâți au calitate procesuală pasivă, iar reclamantul are deschisă calea de drept comun pentru a obține o reparație efectivă, care nu se poate realiza, decât prin obligarea ambilor pârâți la restituire în natură sau prin despăgubiri . Expertiza efectuată în cauză a determinat faptul că imobilul în integralitatea lui este imposibil de restituit în natură, astfel că instanța urmează să oblige ambii pârâți la plata de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea acestuia.

De asemenea, urmează să constate că fructele civile nu sunt datorate, dat fiind că prin prezenta sentință s-a constatat nevalabilitatea titlului statului astfel că acestea se datorează începând cu data pronunțării sentinței. Prin încheierea din 10 iunie 2013 Curtea a dispus în baza art. 164 alin. (2) C. proc. civ. conexarea Dosarului nr. 3274/110/2009* la Dosarul nr. 7465/110/2009. Prin decizia civilă nr. deciziei nr. 11 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respinge ca nefondată excepția inadmisibilității apelului declarat de pârâtul Statul român împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009, excepție invocată de intimatul-reclamant S.S.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul român împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009. A admis apelurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Bacău și Statul român împotriva sentinței civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7465/110/2009. A schimbat în parte sentința civilă nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 și sentința civilă 1659 din 4 noiembrie 2011 în sensul că: A admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere formulate de reclamant având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, revendicare și plată despăgubiri și în consecință: A respins ca inadmisibilă acțiunea care cuprinde aceste capete de cerere și a înlăturat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

A înlăturat din sentința civilă 1464/D din 28 octombrie 2009 dispoziția cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. A menținut din sentința civilă 1464/D din 28 octombrie 2009 dispozițiile cu privire la: admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Bacău și respingerea ca atare a cererilor formulate în contradictoriu cu aceasta; disjungerea cererilor formulate în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău prin Primar, și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice; prorogarea soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Municipiul Bacău, prin Primar.

A înlăturat din dispozitivul sentinței civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 celelalte dispoziții care sunt potrivnice prezentei decizii. Curtea a constatat că apelurile sunt fondate pentru considerentele ce succed: Excepția inadmisibilității apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bacău invocată de intimatul-reclamant este nefondată deoarece Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău nu a formulat apelul în nume propriu, ci în calitate de reprezentant convențional al Ministerului Finanțelor Publice care, la rândul, său are, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și H.G. nr. 34/2009, calitatea de reprezentant legal al Statului român.

Or, Statul Român este parte în cauză, acțiunea fiind formulată de reclamant în contradictoriu și cu el. De altfel aceeași concluzie a fost reținută, cu putere de lucru judecat și de Înaltă Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă 7730 din 2 noiembrie 2011 pronunțată în recurs, în Dosarul nr. 3274/110/2009. Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ. și pe art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste texte de lege nu dau însă dreptul la urmarea căii de drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementarea Legii nr. 10/2001, cum este și cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului comun este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acțiunea în revendicare formulată de reclamant nu putea fi admiră și pentru faptul că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat care să poate fi opus în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., el fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii prevăzute în legea specială.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca nu La fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădurarii; cauza Porțeanu), în cauza Atanasiu și alții contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă și executorie, prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Reclamantul nu poate obține pe calea dreptului comun acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat și făță de decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin aceasta decizie în interesul legii s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

De altfel, prin decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4744/110/2007* s-a reținut cu putere de lucru judecat că: în ceea ce îl privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul său a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.S., criticând soluția din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 2 C. proc.

civ. din 1865, în sensul că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, prin sentința civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bacău. Împotriva acestei soluții nici Statul român și nici Municipiul Bacău nu au formulat critici în apel.

Dimpotrivă, apelul formulat de Statul român critica sentința nr. 1659 din 4 noiembrie 2011, doar în ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea de despăgubire, iar pe de altă parte, în raport de prevederile art. 22 alin. (1) și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul poate fi chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor Publice doar în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu este cunoscută: în ce privește apelul declarat de Municipiul Bacău, acesta a vizat critici asupra cererii de despăgubire, arătându-se ca sarcina nu este a autorității administrativ teritoriale ci doar a statului prin instituțiile abilitate. Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 11 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău a schimbat sentința civila nr. 1659/2011 în sensul ca a admis excepția inadmisibilității și cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului Statului, încălcând dispozițiile art. 295 alin. (1) teza I C. proc.

civ. 1865 și principiul tantum devolutum quantum appelantum, deoarece a analizat un aspect care nu era invocat în calea de atac. O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru a respinge cererea de revendicare și pe cea de despăgubire ca inadmisibile, instanța de apel a argumentat că reclamantul nu deține un „bun actual” în sensul în care noțiunea a fost definită în hotărârea Curții Europene de la Strasbourg, Atanasiu și alții contra României, iar în susținerea acestui argument a făcut referire la decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o altă acțiune în revendicare formulată împotriva unei terț dobânditor de la stat.

Pe de o parte, așa cum însăși instanța ce apel precizează, înainte de hotărârea Atanasiu și alții contra României, jurisprudența C.E.D.O. era în sensul în care „simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar daca aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate”. Acțiunea în revendicare și despăgubire, în măsura în care imobilul revendicat nu se poate restitui în natură a fost formulată la data de 4 iunie 2009. Hotărârea în cauza Atanasiu și alții contra României a fost publicată în M. Of. nr. 776/22.11.2010, adică ulterior momentului la care reclamantul a formulat acțiunea în instanță.

Prin urmare, cererea în justiție a fost formulată într-un moment în care jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. permitea recunoașterea dreptului la „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, dacă se constata nevalabilitatea actului de preluare de către Statul comunist. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție și principiul tempus regit actum. Pe de altă parte, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii, stabilește în mod categoric că formularea acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, că regulile Legii nr. 10/2001 sau ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 urmează să fie aplicate în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze în parte.

Prin decizia nr. 793 din 19 februarie 2013 nu se retine că reclamantul nu ar deține un titlu valabil, ci doar că acesta nu poate fi preferat titlului terțului dobânditor de la stal, al cărui titlu care a fost preferat pentru că ta data dobândirii dreptului de , proprietate de către pârâtă, Statul beneficia de aparente mai puternice că are calitatea de proprietar. Cu alte cuvinte, nu se neagă dreptul de proprietate al reclamantului, ci nu i se dă eficiență juridică în raport cu un alt drept de proprietate al altei persoane. Fiind în mod evident o situație cu totul diferită de cea avută în vedere de decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, aspecte punctuale din aceasta nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În mod corect prima instanță a dispus obligarea intimaților-apelanți Statul român și Municipiul Bacău la plata unei despăgubiri bănești pentru imobilul preluat ilegal de regimul comunist situat în Bacău, Calea M. Pe de o parte, acțiunea în revendicare a fost exercitată, așa cum s-a susținut pe întreg parcursul judecății, încă din momentul în care autorul recurentului a putut face acest lucru în mod concret, respectiv imediat ce a părăsit România (1958), prin mijlocirea autorităților elvețiene. Așadar, revendicarea bunurilor a pornit în anul 1958, anterior adoptării și aplicării oricărei legi speciale reparatorii, aspect juridic care înlătură argumentul că acțiunea în revendicate s-a exercitat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, este nefondată apărarea intimațiior-pârâți statul român și Municipiul Bacău conform căreia acțiunea este inadmisibilă în privința cererilor de revendicare ori de despăgubire în cazul în care este imposibilă restituirea fizică a imobilului revendicat, întrucât s-a exercitat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Se impune a fi reținut că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție obligă la cercetarea circumstanțelor particulare ale cauzei și la verificarea concordanței între legile interne și C.E.D.O. În temeiul jurisprudenței C.E.D.O.

și în conformitate cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casați și Justiție în recurs în interesul legii se impune ca intimații Statul român și Municipiul Bacău să fie obligați la plata contravalorii imobilului, în cuantumul stabilii prin expertiza judiciară întocmită în cauză la prima instanță, potrivit sentinței civila nr. 1659 din 4 noiembrie 2011. Decizia nr. 27/2011 a survenit ulterior promovării cererii de chemare în judecată și pronunțării sentinței civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011. Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost pronunțată la 14 noiembrie 2011 fi a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012. În contextul în care mecanismul de despăgubire instituit prin Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 și chiar prin Legea nr. 165/2013 este incoerent, ineficient șl nerezonabil, decizia nr. 27/2011 vine în conflict cu deciziile C.E.D.O.

pronunțate în cauzele Faimblat, Gatz, Denes Florescu contra României, cauze definitive la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 de către Tribunalul Bacău și care justificau soluții de despăgubire bănească a celor aflați în situația de a nu li se mai restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist. Recursul este nefondat. Examinând susținerile recurentului, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanța urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate.

Este neîntemeiat motivul de recurs privind faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului Statului, deși nu era investită cu o asemenea critică în calea de atac. Analizând actele și lucrările dosarului se constată că Municipiul Bacău a criticat acest lucru în apel, la dosarul Curții de Apel Bacău, Statul român a arătat că nici unul dintre capetele de cerere nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, astfel încât instanța s-a pronunțat în limitele investirii sale. În esență, s-a susținut de către recurent că, în speță, instanța a statuat în mod eronat că nu are un bun în conformitate eu jufisprudența C.E.D.O. și că acțiunea în constatarea nevalabilității titlului Statului era admisibilă.

Criticile sunt nefondate, deoarece, în ceea ce privește documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamantului, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că acesta are un bun în sensul jurisprudentei recente a C.E.D.O. Astfel, în hotărârea Măria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta cauza, reclamantul nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudentei europene în această materie. Reclamantul și-a întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În acest context, reclamantul nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ.

și în mod corect au fost respinse, atât acțiunea în constatarea nevalabilității titlului Statului, cât și acțiunea în revendicare. Chiar dacă instanța de apel a considerat că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, a răspuns tuturor argumentelor părților în proces și a motivat pertinent decizia, pronunțându-se în limitele investirii sale asupra tuturor cererilor formulate. Determinant pentru a stabili dacă un proces răspunde standardelor unui proces echitabil este modul de redactare a hotărârii, arătând pe larg raționamentul jurisdictional ce a dus la soluția pronunțată, raționament conform, atât jurisprudenței interne, cât și celei promovate de C.E.D.O.

De altfel, în măsura în care s-a reținut incidența în cauză a cauzei Măria Atanasiu și alții contra României, jurisprudența anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece o cauză pilot are o forță juridică superioară celorlalte cauze, obligând Statul român să răspundă întocmai cerințelor stabilite de acest document. În mod corect a reținut Curtea de Apel că a avut loc o schimbare a jurisprudenței C.E.D.O. de la Strasbourg, astfel încât argumentele ce decurg din spețele anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reținute de instanță. Prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că întotdeauna acțiunea în revendicare este întemeiată. Întrucât în litigiul dedus judecății s-a statuat că reclamantul nu are un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., condițiile pentru promovarea acțiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a II-a din decizia nr. 33/2008 nu este incidență pe fondul cauzei. De asemenea, nu se pot reține criticile referitoare la demersurile efectuate de autorul reclamantului, deoarece nici acestea nu au avut ca rezultat o decizie administrativă sau judecătorească, conformă cu jurisprudența C.E.D.O.

Este nefondată și critica privind incidența în cauză a deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul stabilirii unui titlu în favoarea reclamantului ca efect al puterii de lucru judecat. În mod corect a reținut instanța de apel că din considerentele deciziei menționate rezultă că, în ceea ce-l privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării de către stat. În ceea ce privește susținerea că prin sentința civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului situat în Bacău, Calea M. la data preluării, aspecte neapelate de pârâți și aceasta este nefondată.

Astfel, de vreme ce prin decizia nr. 11 din 11 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a schimbat sentința, respingând acțiunea ca inadmisibilă, este evident că niciuna din dispozițiile instanței anterioare nu au mai rămas în ființă și nu pot produce efecte juridice. Este neîntemeiată și critica referitoare la incidența jurisprudenței C.E.D.O. în raport de momentul introducerii acțiunii, deoarece importantă este data pronunțării hotărârii instanței de fond, în anul 2011, adică după apariția cauzei Atanasiu contra României. Așa fiind, nu se poate invocă principiul neretroactivitătii și nici regula tempus regit acturn care se referă la încheierea actelor juridice, nu la formularea acțiunilor în instanță.

Același raționament juridic se impune și în ceea ce privește decizia nr. 27/2014, deoarece, atâta timp cât în litigiul dedus judecății nu se pronunțase o hotărâre definitivă, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Este nefondată și critica privind incidența dispozițiilor deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că în situația în care imobilul nu poate fi restituit în natură, atunci Statul trebuie obligat la despăgubiri bănești. Prin hotărârea menționată s-a decis că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acordă despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român nu are calitate procesuală pasivă.

S-a mai decis, de asemenea, că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. În considerentele deciziei s-a reținut că în această materie Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor. Așa fiind, hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod judicios litigiul dedus judecății. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S., împotriva deciziei nr. 11 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.