ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1464/D din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-au

dispus următoarele:

S-a respins excepția cererilor având ca

obiect contestarea nevalabilității titlului statului și revendicare ca neîntemeiată.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

S-a admis excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Bacău și ca atare au fost respinse

cererile formulate de reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-au disjuns cererile formulate în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Bacău, prin primar și Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și s-a acordat termen pentru continuarea judecății la 16 decembrie 2009,

pentru când au fost citați reclamantul și pârâții Municipiul Bacău, prin Primar

și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a prorogat soluționarea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bacău, prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Bacău, instanța a constatat

că, pornind de la dispozițiile art 5 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea procesuală

de folosință apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații

pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosință a drepturilor civile

are și capacitate procesuală de folosință în legătură cu drepturile și obligațiile

sale.

În speță, a fost chemată în calitate de

pârâtă Primăria Municipiului Bacău, însă această structură instituțională administrativă

nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane juridice enumerate limitativ

de art. 26 din Decretul nr. 31/1954 și nici nu a luat ființă ca persoană juridică

conform art. 28 din actul normativ menționat.

Ca atare, în sistemul de drept actual,

primăria este o structură instituțională fără personalitate juridică, astfel încât,

față de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ea nu poate sta parte într-un

proces civil.

În consecință, excepția lipsei capacității

de folosință a Primăriei Municipiului Bacău este întemeiată, astfel încât, în baza

art. 137 C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (1) C. proc. civ., instanța a

admis-o și a respins ca atare cererile formulate în contradictoriu cu această pârâtă.

Referitor la excepția inadmisibilității

cererii având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului raportat la

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. aceasta nu poate fi primită, având în vedere

că dispozițiile Legii nr. 213/1998 consacră competența instanțelor judecătorești

de a se pronunța asupra lor, astfel încât având în vedere caracterul special al

acestei legi față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. aceste din urmă dispoziții

legale nu au aplicabilitate, ia pârâtul, de-altfel nici nu a indicat care ar fi

acțiunea în realizare la care se referă. Cu privire la soluționarea acestui capăt

de cerere, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar putea pune, eventual,

problema interesului în promovarea lui, față de dispozițiile art. 2 din lege, și

nu a admisibilității.

Cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, instanța a reținut că, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii s-a statuat că acțiunile

în revendicare având ca obiect bunuri preluate abuziv de către Statul român comunist,

promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi considerate

de plano inadmisibile, întrucât reclamantului dintr-o astfel de acțiune trebuie

să i se asigure accesul la justiție. Pe de altă parte, respectarea condiției depunerii

notificării cu consecința previzibilă a respingerii ei ca tardive, doar pentru a

se evita invocarea inadmisibilității apare ca o formalitate inutilă.

Or, în lumina celor expuse mai sus, a nu

examina pe fond acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, și, în subsidiar,

cererea având ca obiect despăgubiri, prin admiterea excepției inadmisibilității

apare ca o încălcare gravă atât a accesului la justiție, garantat de art. 21 din

Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a

drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice, este, de-asemenea, neîntemeiată și a fost respinsă,

deoarece, pe de o parte, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată

în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al pârâtului Statul român, astfel

încât cu privire la această instituție nu s-a pus problema calității sale procesuale.

Pentru continuarea judecății acestora,

cererile formulate în contradictoriu cu pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul Bacău, prin Primar, au fost disjunse.

Prin decizia civilă nr. 117 din 15

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-a

respins ca prematur formulat apelul declarat de Statul român.

Prin decizia civilă nr. 7730 din 2

noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță. Totodată s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.S.

Prin sentința civilă nr. 1659 din 4

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău

în Dosarul nr. 7465/110/2009 s-au dispus următoarele:

S-a admis în parte acțiunea civilă privind

pe reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău, prin Primar și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bacău, constatându-se nevalabilitatea titlului statului român

asupra imobilului situat în Bacău.

S-a respins cererea de constatare a nevalabilității

titlului statului formulată în contradictoriu cu Municipiul Bacău, prin Primar și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Bacău, prin Primar, în

ceea ce privește capătul referitor la revendicare și pretenții și au fost obligați

pârâții să plătească reclamantului suma de 944.862 RON reprezentând contravaloarea

terenului de 1001,85 mp și 523.330 RON reprezentând c/val. clădirii.

S-a respins ca nefondată cererea de obligarea

a pârâților la plata c/val. fructelor civile și au fost obligați pârâții la plata

sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

următoarele considerente:

Examinând actele și lucrările dosarului

instanța a reținut că tatăl reclamantului, S.J. a construit în anul 1926 un imobil

pe suprafața de 965 mp, situat la data preluării în Bacău, ulterior a fost trecut

în proprietatea statului în temeiul Decretul nr. 111/1951.

Preluarea acestui bun s-a făcut în mod

abuziv astfel că reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat

la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului,

fiind valabil transmis acestuia prin moștenire.

Așa fiind, se constată că excepția invocată

de pârâtul Municipiul Bacău prin primar a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

Bacău prin Primar în ce privește cererea de constatare a nevalabilității titlului

statului este întemeiată, întrucât statul este reprezentat în justiție de către

Ministerul Finanțelor, astfel că, pentru acest capăt de cerere doar statul justifică,

calitate procesuală pasivă.

În ce privește analiza titlului Statului,

Tribunalul a reținut că, prin considerentele deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit, din analiza practicii instanței europene

că Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate, în sensul că proprietarul imobilului nu

poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Or, la data respectivă, preluarea bunului

revendicat deși cu titlu, este o măsură abuzivă, date fiind persecuțiile suportate

de tatăl reclamantului, considerat de autoritățile vremii mare industriaș și forțat

să își părăsească bunurile după naționalizarea fabricii de postav S.A.R. Bacăul,

al cărei proprietar era la momentul preluării de către stat.

În ce privește acțiunea în revendicare,

instanța a apreciat că pârâtul Municipiul Bacău, prin Primar justifică calitatea

procesuală pasivă, întrucât deține bunul în proprietate.

Tribunalul a apreciat că în ce privește

acțiunea în revendicare și pretenții ambii pârâți au calitate procesuală pasivă,

iar reclamantul are deschisă calea de drept comun pentru a obține o reparație efectivă,

care nu se poate realiza, decât prin obligarea ambilor pârâți la restituire în natură

sau prin despăgubiri .

Expertiza efectuată în cauză a determinat

faptul că imobilul în integralitatea lui este imposibil de restituit în natură,

astfel că instanța urmează să oblige ambii pârâți la plata de despăgubiri bănești

reprezentând contravaloarea acestuia. De asemenea, urmează să constate că fructele

civile nu sunt datorate, dat fiind că prin prezenta sentință s-a constatat nevalabilitatea

titlului statului astfel că acestea se datorează începând cu data pronunțării sentinței.

Prin încheierea din 10 iunie 2013 Curtea

a dispus în baza art. 164 alin. (2) C. proc. civ. conexarea Dosarului nr. 3274/110/2009*

la Dosarul nr. 7465/110/2009.

Prin decizia civilă nr. deciziei nr. 11

din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău,

secția

I civilă, a respinge ca nefondată excepția inadmisibilității apelului declarat de

pârâtul Statul român împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009

pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009, excepție invocată de

intimatul-reclamant S.S.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul

român împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009,

pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul

nr. 3274/110/2009.

A admis apelurile declarate de pârâții

Primarul Municipiului Bacău și Statul român împotriva sentinței civile nr. 1659

din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7465/110/2009.

A schimbat în parte sentința civilă

nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 și sentința civilă 1659 din 4 noiembrie 2011 în

sensul că:

A admis excepția inadmisibilității capetelor

de cerere formulate de reclamant având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului, revendicare și plată despăgubiri și în consecință:

A respins ca inadmisibilă acțiunea care

cuprinde aceste capete de cerere și a înlăturat obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

A înlăturat din sentința civilă 1464/D

din 28 octombrie 2009 dispoziția cu privire la respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată.

A menținut din sentința civilă 1464/D

din 28 octombrie 2009 dispozițiile cu privire la: admiterea excepției lipsei capacității

procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Bacău și respingerea ca atare a

cererilor formulate în contradictoriu cu aceasta; disjungerea cererilor formulate

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău prin Primar, și Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice; prorogarea soluționării excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului, Municipiul Bacău, prin Primar.

A înlăturat din dispozitivul sentinței

civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 celelalte dispoziții care sunt potrivnice prezentei

decizii.

Curtea a constatat că apelurile sunt fondate

pentru considerentele ce succed:

Excepția inadmisibilității apelului declarat

împotriva sentinței civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Bacău invocată de intimatul-reclamant este nefondată deoarece Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bacău nu a formulat apelul în nume propriu, ci în calitate

de reprezentant convențional al Ministerului Finanțelor Publice care, la rândul,

său are, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și H.G. nr. 34/2009, calitatea

de reprezentant legal al Statului român. Or, Statul Român este parte în cauză, acțiunea

fiind formulată de reclamant în contradictoriu și cu el. De altfel aceeași concluzie

a fost reținută, cu putere de lucru judecat și de Înaltă Curte de Casație și Justiție

prin decizia civilă 7730 din 2 noiembrie 2011 pronunțată în recurs, în Dosarul

nr. 3274/110/2009.

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea

în revendicare pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ. și pe art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste texte de lege nu dau însă dreptul

la urmarea căii de drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementarea

Legii nr. 10/2001, cum este și cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului

comun este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus

derogant, după cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 prin

care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamant

nu putea fi admiră și pentru faptul că reclamantul nu mai are un drept de proprietate

asupra imobilului revendicat care să poate fi opus în acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., el fiind îndreptățit doar la măsurile reparatorii prevăzute în

legea specială.

Nicio persoană nu se mai poate legitima

ca titular al dreptului proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14

februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) și fondată pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca nu La fost recunoscut anterior un „bun” în

sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată

fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de

fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a

C.E.D.O., o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra

României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care

Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea

ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată

că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente

din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Pădurarii; cauza Porțeanu), în cauza Atanasiu și alții

contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca

definitivă și irevocabilă și executorie, prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea

de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Reclamantul nu poate obține pe calea dreptului

comun acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat

și făță de decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Astfel, prin aceasta decizie în interesul

legii s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; îndreptate direct împotriva

Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se

face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

De altfel, prin decizia civilă nr. 793

din 19 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 4744/110/2007* s-a reținut cu putere de lucru judecat că: în ceea ce îl privește

pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece

bunul său a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul

său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară

ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau

al moștenitorului acestuia

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul S.S.,

criticând

soluția din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, în

sensul că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1659 din

4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis capătul de cerere prin

care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

situat în Bacău.

Împotriva acestei soluții nici Statul român

și nici Municipiul Bacău nu au formulat critici în apel. Dimpotrivă, apelul formulat

de Statul român critica sentința nr. 1659 din 4 noiembrie 2011, doar în ce privește

soluția pronunțată cu privire la cererea de despăgubire, iar pe de altă parte, în

raport de prevederile art. 22 alin. (1) și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

Statul poate fi chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor Publice doar în cazul

în care unitatea deținătoare a imobilului nu este cunoscută: în ce privește apelul

declarat de Municipiul Bacău, acesta a vizat critici asupra cererii de despăgubire,

arătându-se ca sarcina nu este a autorității administrativ teritoriale ci doar a

statului prin instituțiile abilitate.

Cu toate acestea, prin decizia civilă nr.

11 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău a schimbat sentința civila nr. 1659/2011

în sensul ca a admis excepția inadmisibilității și cu privire la capătul de cerere

referitor la constatarea nevalabilității titlului Statului, încălcând dispozițiile

art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. 1865 și principiul tantum devolutum quantum

appelantum, deoarece a analizat un aspect care nu era invocat în calea de atac.

O altă critică formulată de recurent vizează

încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a respinge cererea de revendicare

și pe cea de despăgubire ca inadmisibile, instanța de apel a argumentat că reclamantul

nu deține un „bun actual” în sensul în care noțiunea a fost definită în hotărârea

Curții Europene de la Strasbourg, Atanasiu și alții contra României, iar în susținerea

acestui argument a făcut referire la decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o altă acțiune în revendicare

formulată împotriva unei terț dobânditor de la stat.

Pe de o parte, așa cum însăși instanța

ce apel precizează, înainte de hotărârea Atanasiu și alții contra României, jurisprudența

C.E.D.O. era în sensul în care „simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar daca aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constată nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate”.

Acțiunea în revendicare și despăgubire,

în măsura în care imobilul revendicat nu se poate restitui în natură a fost formulată

la data de 4 iunie 2009.

Hotărârea în cauza Atanasiu și alții contra

României a fost publicată în M. Of. nr. 776/22.11.2010, adică ulterior momentului

la care reclamantul a formulat acțiunea în instanță. Prin urmare, cererea în justiție

a fost formulată într-un moment în care jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. permitea

recunoașterea dreptului la „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție,

dacă se constata nevalabilitatea actului de preluare de către Statul comunist.

Instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție și principiul

tempus regit actum.

Pe de altă parte, decizia nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte, în recurs în interesul legii, stabilește în mod categoric că formularea

acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este

inadmisibilă, că regulile Legii nr. 10/2001 sau ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 urmează să fie aplicate în

raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze în parte.

Prin decizia nr. 793 din 19 februarie 2013

nu se retine că reclamantul nu ar deține un titlu valabil, ci doar că acesta nu

poate fi preferat titlului terțului dobânditor de la stal, al cărui titlu care a

fost preferat pentru că ta data dobândirii dreptului de

, proprietate de către pârâtă, Statul beneficia

de aparente mai puternice că are calitatea de proprietar. Cu alte cuvinte, nu se

neagă dreptul de proprietate al reclamantului, ci nu i se dă eficiență juridică

în raport cu un alt drept de proprietate al altei persoane.

Fiind în mod evident o situație cu totul

diferită de cea avută în vedere de decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, aspecte

punctuale din aceasta nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat, cum în mod

greșit a reținut instanța de apel.

În mod corect prima instanță a dispus obligarea

intimaților-apelanți Statul român și Municipiul Bacău la plata unei despăgubiri

bănești pentru imobilul preluat ilegal de regimul comunist situat în Bacău, Calea

M.

Pe de o parte, acțiunea în revendicare

a fost exercitată, așa cum s-a susținut pe întreg parcursul judecății, încă din

momentul în care autorul recurentului a putut face acest lucru în mod concret, respectiv

imediat ce a părăsit România (1958), prin mijlocirea autorităților elvețiene.

Așadar, revendicarea bunurilor a pornit

în anul 1958, anterior adoptării și aplicării oricărei legi speciale reparatorii,

aspect juridic care înlătură argumentul că acțiunea în revendicate s-a exercitat

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, este nefondată apărarea intimațiior-pârâți

statul român și Municipiul Bacău conform căreia acțiunea este inadmisibilă în privința

cererilor de revendicare ori de despăgubire în cazul în care este imposibilă restituirea

fizică a imobilului revendicat, întrucât s-a exercitat după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Se impune a fi reținut că decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție obligă la cercetarea circumstanțelor particulare

ale cauzei și la verificarea concordanței între legile interne și C.E.D.O.

În

temeiul jurisprudenței C.E.D.O. și în conformitate cu decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casați și Justiție în recurs în interesul

legii se impune ca intimații Statul român și Municipiul Bacău să fie obligați la

plata contravalorii imobilului, în cuantumul stabilii prin expertiza judiciară întocmită

în cauză la prima instanță, potrivit sentinței civila nr. 1659 din 4 noiembrie 2011.

Decizia nr.

27/2011 a survenit ulterior promovării

cererii de chemare în judecată și pronunțării sentinței civile nr. 1659 din 4

noiembrie 2011. Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost pronunțată

la 14 noiembrie 2011 fi a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.

În

contextul în care mecanismul de despăgubire instituit prin

Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 și chiar prin Legea nr. 165/2013 este

incoerent, ineficient șl nerezonabil, decizia nr. 27/2011 vine în conflict cu deciziile

C.E.D.O. pronunțate în cauzele Faimblat, Gatz, Denes Florescu contra României, cauze

definitive la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011

de către Tribunalul Bacău și care justificau soluții de despăgubire bănească a celor

aflați în situația de a nu li se mai restitui în natură imobilele preluate abuziv

de stat în timpul regimului comunist.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile recurentului,

Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct 9 C.

proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare,

instanța urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate.

Este neîntemeiat

motivul de recurs privind faptul că instanța

de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului

Statului, deși nu era investită cu o asemenea critică în calea de atac.

Analizând actele și lucrările dosarului

se constată că Municipiul Bacău a criticat acest lucru în apel, la dosarul Curții

de Apel Bacău, Statul român a arătat că nici unul dintre capetele de cerere nu îndeplinește

cerințele de admisibilitate, astfel încât instanța s-a pronunțat în limitele investirii

sale.

În esență, s-a susținut de către recurent

că, în speță, instanța a statuat în mod eronat că nu are un bun în conformitate

eu jufisprudența C.E.D.O. și că acțiunea în constatarea nevalabilității titlului

Statului era admisibilă.

Criticile sunt nefondate, deoarece, în

ceea ce privește documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv actele de proprietate

ale antecesorilor reclamantului, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că

acesta are un bun în sensul jurisprudentei recente a C.E.D.O.

Astfel, în hotărârea Măria Atanasiu și

alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat

asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și

executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta cauza, reclamantul nu poate

invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudentei

europene în această materie. Reclamantul și-a întemeiat pretenția dedusă judecății

pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate,

pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare

ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție.

În acest context, reclamantul nu poate

dovedi existența bunului în patrimoniul său condiție esențială pentru formularea

acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, acesta nu poate

pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile

art. 480 C. civ. și în mod corect au fost respinse, atât acțiunea în constatarea

nevalabilității titlului Statului, cât și acțiunea în revendicare.

Chiar dacă instanța de apel a considerat

că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, a răspuns tuturor argumentelor

părților în proces și a motivat pertinent decizia, pronunțându-se în limitele investirii

sale asupra tuturor cererilor formulate. Determinant pentru a stabili dacă un proces

răspunde standardelor unui proces echitabil este modul de redactare a hotărârii,

arătând pe larg raționamentul jurisdictional ce a dus la soluția pronunțată, raționament

conform, atât jurisprudenței interne, cât și celei promovate de C.E.D.O.

De altfel, în măsura în care s-a reținut

incidența în cauză a cauzei Măria Atanasiu și alții contra României, jurisprudența

anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece o cauză pilot are o forță

juridică superioară celorlalte cauze, obligând Statul român să răspundă întocmai

cerințelor stabilite de acest document.

În mod corect a reținut Curtea de Apel

că a avut loc o schimbare a jurisprudenței C.E.D.O. de la Strasbourg, astfel încât

argumentele ce decurg din spețele anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reținute

de instanță.

Prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că

întotdeauna acțiunea în revendicare este întemeiată.

Întrucât în litigiul dedus judecății s-a

statuat că reclamantul nu are un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., condițiile

pentru promovarea acțiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a

II-a din decizia nr. 33/2008 nu este incidență pe fondul cauzei.

De asemenea, nu se pot reține criticile

referitoare la demersurile efectuate de autorul reclamantului, deoarece nici acestea

nu au avut ca rezultat o decizie administrativă sau judecătorească, conformă cu

jurisprudența C.E.D.O.

Este nefondată și critica privind incidența

în cauză a deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în sensul stabilirii unui titlu în favoarea reclamantului

ca efect al puterii de lucru judecat.

În mod corect a reținut instanța de apel

că din considerentele deciziei menționate rezultă că, în ceea ce-l privește pe reclamant,

se constată că acesta nu deține un titlu preferabil, deoarece bunul a ieșit din

patrimoniul autorului său, ca efect al preluării de către stat.

În ceea ce privește susținerea că prin

sentința civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a

admis capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului

Statului asupra imobilului situat în Bacău, Calea M. la data preluării, aspecte

neapelate de pârâți și aceasta este nefondată.

Astfel, de vreme ce prin decizia nr. 11

din 11 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a schimbat sentința, respingând

acțiunea ca inadmisibilă, este evident că niciuna din dispozițiile instanței anterioare

nu au mai rămas în ființă și nu pot produce efecte juridice.

Este neîntemeiată

și critica referitoare la incidența jurisprudenței

C.E.D.O. în raport de momentul introducerii acțiunii, deoarece importantă este data

pronunțării hotărârii instanței de fond, în anul 2011, adică după apariția cauzei

Atanasiu contra României. Așa fiind, nu se poate invocă principiul neretroactivitătii

și nici regula tempus regit acturn care se referă la încheierea actelor juridice,

nu la formularea acțiunilor în instanță. Același raționament juridic se impune și

în ceea ce privește decizia nr. 27/2014, deoarece, atâta timp cât în litigiul dedus

judecății nu se pronunțase o hotărâre definitivă, hotărârea Înaltei Curți de

Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Este nefondată

și critica privind incidența dispozițiilor

deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, în sensul că în situația în care imobilul nu poate fi restituit

în natură, atunci Statul trebuie obligat la despăgubiri bănești.

Prin hotărârea menționată s-a decis că

în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acordă despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român nu are calitate procesuală

pasivă.

S-a mai decis, de asemenea, că acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

În considerentele deciziei s-a reținut

că în această materie Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se

face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală

de stabilire a despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ

doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia centrală de

stabilire a despăgubirilor.

Așa fiind, hotărârea pronunțată de instanța

de apel este legală, soluționând în mod judicios litigiul dedus judecății.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul S.S., împotriva deciziei nr. 11 din 11 iunie 2013 a Curții de Apel

Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

ianuarie 2014.