ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5659/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5659/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 3 noiembrie 2011

sub nr. 8806/1/2011, reclamantul S.S., în temeiul dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr.

7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

În motivarea cererii, contestatorul a învederat că cererea de

chemare în judecată cu care a învestit prima instanță a fost îndreptată împotriva

Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar nu împotriva Ministerului

Finanțelor Publice.

Prin decizia dată în recurs, Înalta Curte

a admis recursul Ministerului Finanțelor Publice, deși această persoană juridică

nu a avut calitatea de parte în proces, fiind doar reprezentantul legal al pârâtului

chemat în judecată - Statul Român.

Contestatorul a mai învederat că încă

din etapa apelului a invocat inadmisibilitatea căii de atac formulate de o persoană

ce nu a avut calitatea de parte în proces – Ministerul Finanțelor Publice, însă

nici instanța de apel nu a observat acest aspect.

S-a mai susținut că această inexactitate

reprezintă o evidentă greșeală materială care, în opinia sa, ascunde o vădită părtinire

a adversarului procesual; cu toate acestea, ea poate fi reparată, în sensul de a

se stabili în mod corect că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este

parte în proces, iar nu Ministerul Finanțelor Publice care are doar calitatea de

reprezenant legal al pârâtului chemat în judecată.

De asemenea, s-a arătat că dacă Statul

trebuie protejat să nu plătească prejudicii cauzate în trecut, aceasta nu înseamnă

că pot fi încălcate regulile procesului civil, inclusiv cea a asigurării unui tratament

egal părților în procesul civil, în condițiile în care justiția democratică nu poate

avea scopurile afirmate prin dispozițiile art. 1 din Decretul 132/1949 adoptat de

regimul comunist.

Analizând calea extraordinară de atac

de retractare cu care a fost învestită, Înalta Curte constată cele ce urmează:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Bacău la 4 iunie 2009, S.S. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul Bacău prin Primar și Primăria municipiului Bacău,

să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, preluat în baza

Decretului nr. 111/1951 de la tatăl său J.Z., iar pârâții să fie obligați să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, situat la data preluării în

Bacău, Calea M.

În măsura în care imobilul nu mai poate

fi restituit, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri

bănești, reprezentând atât valoarea imobilului în sine, cât și valoarea fructelor

civile pe care acesta le-a produs sau le-ar fi putut produce, având în vedere cele

statuate prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul

legii.

Prin sentința nr. 1464/D din 4 noiembrie

2009, Tribunalul Bacău, secția civilă, a respins excepția inadmisibilității cererilor

având ca obiect contestarea nevalabilității titlului statului și cererea în revendicare,

ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria municipiului Bacău;

a respins ca neîntemeiate cererile formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a dispus disjungerea cererilor

formulate în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bacău prin Primar și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și a acordat termen pentru continuarea judecății

la 16 decembrie 2009, cu citarea părților lipsă; s-a prorogat soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bacău prin Primar.

Prin încheierea din 14 aprilie 2010,

Tribunalul Bacău, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamant și a dispus

îndreptarea erorilor materiale, astfel:

- data ședinței publice în care s-a pronunțat

hotărârea este 4 noiembrie 2009 în loc de 28 octombrie 2010, cum greșit s-a consemnat,

- parag. I al dispozitivului are următorul

conținut: “Respinge excepția inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului”, în loc de “… având ca obiect contestarea nevalabilității

…”, cum din eroare s-a consemnat,

- parag. IV al dispozitivului are următorul

conținut: “respinge ca atare cererile formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria

municipiului Bacău cu sediul în Bacău, str. M.”, în loc de “… în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice …”, cum din eroare s-a consemnat.

Prin decizia nr. 117 din 15 noiembrie

2010 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă,

asigurări sociale, a admis excepția prematurității formulării apelului și în consecință,

a respins ca prematur apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva sentinței Tribunalului.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 7730 din 2 noiembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul formulat

de reclamant a fost respins ca nefondat, iar recursul declarat de pârât a fost admis,

decizia recurată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide în acest sens, instanța

de recurs a apreciat că este greșită soluția adoptată prin decizia atacată, respectiv,

de respingere ca prematur a apelului declarat de pârât, instanța de apel reținând

în mod eronat că nu este deschisă calea apelului atunci când instanța de fond s-a

pronunțat pe o excepție.

Înalta Curte a constatat că instanța

de apel în loc să se pronunțe asupra criticilor formulate de Ministerul Finanțelor

Publice, a făcut aplicarea art. 282 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia „împotriva

încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară

de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.

Instanța de recurs a reținut că, astfel

cum prevede textul citat, împotriva încheierilor premergătoare se poate declara

apel separat doar în situația în care prin acestea s-a întrerupt cursul judecății.

În consecință, Înalta Curte, a constatat

că problema de drept care se ridică în speță este aceea de a se stabili dacă soluția

Tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are sau nu caracteristicile unei

încheieri premergătoare.

Potrivit C. proc. civ., toate încheierile

care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri

premergătoare (art. 147 și art. 268 din Cod).

Unele dintre acestea pot conține dispoziții

pur premergătoare (încheieri preparatorii) care nu leagă instanța [art. 268

alin. (2) C. proc. civ.] sau, dimpotrivă, pot conține soluționări parțiale ale unor

aspecte ale litigiului care leagă instanța (încheieri interlocutorii), în sensul

că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte [art. 268 alin. (3) C. proc.

civ.].

Consecința practică a unei astfel de

reglementări constă, printre altele, în aceea că încheierile premergătoare, indiferent

de felul lor (încheieri preparatorii sau încheieri interlocutorii) nu pot fi atacate

cu apel decât odată cu fondul, apelul declarat împotriva hotărârii socotindu-se

că a fost făcut și împotriva încheierilor premergătoare.

Rezultă că, în sistemul C. proc.

civ., încheierile premergătoare fac corp comun cu hotărârea finală și, prin urmare,

vor fi supuse apelului numai odată cu aceasta.

Înalta Curte a apreciat că în speță,

respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin sentința Tribunalului nu are caracterul

unei încheieri premergătoare potrivit normelor de procedură analizate.

Pe de altă parte, s-a reținut că potrivit

criteriilor de clasificare a excepțiilor procesuale, cea a lipsei calității procesuale

este o excepție de fond, peremptorie sau dirimantă (pentru că tinde la respingerea

acțiunii) și absolută (pentru că normele care reglementează această condiție de

exercițiu au caracter imperativ).

Ca atare, excepția lipsei de calitate

procesuală poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță

din oficiu, în orice stare a pricinii, admiterea excepției făcând de prisos cercetarea

fondului dreptului.

În consecință, instanța de recurs a apreciat

că este greșită statuarea instanței de apel în sensul prematurității apelului, întrucât

respingând excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul nu a rezolvat

fondul raportului litigios, deoarece soluționarea unei cauze nu presupune în mod

obligatoriu tranșarea fondului pretențiilor, iar dezînvestirea instanței poate avea

loc și pe calea unei excepții.

Aspra criticilor formulate prin motivele

de recurs de către reclamant, Înalta Curte a apreciat că nu pot fi primite criticile

referitoare la exercitarea apelului de către o persoană care nu este parte în proces.

S-a constatat că într-adevăr, apelul

împotriva sentinței tribunalului a fost declarat de Ministerul Finanțelor Publice

– A.N.A.F. – D.G.F.P. Bacău, însă, Înalta Curtea, a reținut că în cauză, legitimarea

procesuală este stabilită prin lege.

Astfel, potrivit art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data declarării apelului,

statul este subiect de drept în raporturile în care participă nemijlocit, în nume

propriu, în calitatea de titular de drepturiși obligații. El participă în astfel

de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile in care legea stabilește

anume alte organe în acest scop.

Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice

are mandat legal de a reprezenta Statul Român, afară de cazurile în care legea stabilește

alte organe în acest scop, prerogative ce reies și din prevederile H.G. nr. 34/2009

privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Contestația în anulare este nefondată,

potrivit celor ce succed.

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ.: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare.”

Contestația în anulare specială este

o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât

este vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată

extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată,

respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții

legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație

în anulare specială se urmărește îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură

cu aspectele formale ale judecării recursului: respingerea greșită a recursului

ca tardiv declarat, anularea greșită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană

fără calitate de reprezentant, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa

greșeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin decizia

a cărei retractare se solicită prin promovarea contestației și în raport de situația

existentă în dosar la data pronunțării deciziei de către instanța de recurs.

În plus, nu orice greșeală materială

conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale,

care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, constată că ceea ce contestatorul

susține cu titlu de motive ale contestație în anulare au făcut obiect al criticilor

formulate prin propriul recurs, recursul reclamantului fiind respins ca nefondat

prin decizia civilă nr.7730 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă împotriva căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare.

În consecință, Înalta Curte constată

că aceeași chestiune a calității de pârât în cauză a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar nu a Ministerului Finanțelor Publice a fost evaluată de

instanța de recurs în analizarea motivelor de recurs al reclamantului, aspecte asupra

cărora s-a statuat potrivit celor deja redate.

Or, potrivit regimului juridic procesual

al contestației în anulare speciale, părțile nu pot face uz de acestă cale extraordinară

de atac decât pentru îndreptarea unor vădite greșeli materiale formale care s-au

produs cu ocazia judecării recursului, iar nu pentru a provoca o nouă judecată a

recursului asupra unor chestiuni cu privire la care instanța de recurs a dat anumite

dezlegări, întrucât prin contestația în anulare specială părțile nu sunt îndrituite

a invoca eventuale greșeli de judecată produse în recurs.

Atare statuare se regăsește și în jurisprudența

C.E.D.O.

Astfel, p

ronuntandu-se în Cauza Mitrea contra

Romaniei la 29 iulie 2008, instanța europeană a apreciat că o cale extraordinară

de atac, fie ea și introdusă de una din părtile procesului, nu poate fi admisă pentru

simplul motiv ca instanta a carei hotarare este atacată a apreciat greșit probele

sau a aplicat greșit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce

la arbitrariu.

Pe de altă parte, în mod constant se

afirmă în cadrul jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului reprezintă

un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul

valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag.

1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.

Aceasta presupune că o soluție

definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie

rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu,

nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și

executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în

privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât

pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru

a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și

simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași problema,

nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase

hotărâri pronunțate de instanța de contencios european.

Prin urmare, aspectele asupra

cărora contestatorul solicită a se pronunța instanța învestită cu soluționarea contestației

în anulare, exced motivelor legale permise de art. 318 C. proc. civ., astfel că,

Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în

anulare formulată de contestatorul S.S., împotriva deciziei nr. 7730 din 2 noiembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 septembrie 2012.