ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

promovată sub nr. 5254 din 3 iulie 2012 la Tribunalul Sibiu, reclamanții B.M., R.I.,

R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V. au cerut, în

contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și D.A., despăgubiri pentru daunele morale aduse prin

privarea de libertate și afectarea sănătății.

Prin sentința civilă

nr. 140/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, au fost respinse excepțiile

netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesual pasive

a Ministerului Finanțelor Publice, invocate de intimați. A fost admisă excepția

prescripției dreptului la acțiune și respinsă acțiunea promovată de reclamanții

B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V., în contradictoriu

cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și D.A.

Excepția netimbrării cererii

a fost găsită nefondată și a fost respinsă, întemeiat pe prevederile art. 15

lit. g) din Legea nr. 146/1997, față de caracterul cererii.

Excepția inadmisibilității

acțiunii, fiind găsită nefondată, a fost respinsă pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în

judecată

este

actul de învestire a instanței, prin care se conturează cadrul litigios, formal

al procesului civil, prin care se exercită accesul la justiție și dreptul la acțiune,

cerere care poate da naștere la drepturi și obligații pentru mai multe persoane

sau organe, în afară de autorului actului.

S

copul procesului civil

este de a da o soluție asupra raportului de drept material dedus judecății, asupra

fondului cauzei.

Premisele lui sunt recunoașterea accesului liber la justiție, existența dreptului

la acțiune, exercitarea dreptului de acces la justiție și a dreptului la acțiune,

pentru declanșarea procesului ca și crearea unui cadru procesual (formal) care se

asigure respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și o bună administrare

a justiției. Accesul liber la justiție este un drept fundamental, necondiționat

de a avea un drept subiectiv sau un interes legitim, condiționat doar de existența

capacității de folosință. Structura procesului include etapele acestuia: procedură,

admisibilitate, fundament, care conduc spre finalitatea lui.

Orice cerere adresată

instanței generează un proces și o analiză din partea unei instanțe, însă nu fiecare

cerere poate naște un proces viabil. I

nsuccesul reclamantului poate avea drept cauză:

neregularitatea cadrului formal al judecății, lipsa dreptului la acțiune sau netemeinicia

pretenției (fondul dreptului). Constatarea lipsei dreptului la acțiune se reflectă

asupra soluției pronunțată de instanță, stabilind inadmisibilitatea acțiunii, care

impune soluționarea litigiului înainte de verificarea temeiurilor de fond.

În prezenta cauză, fără

a intra în fondul litigiului, se încearcă valorificarea unui drept, pretins a fi

fost încălcat și un interes, pretins a fi legitim. Condițiile existenței unui drept

încălcat și al unui interes legitim valorificate de parte sunt îndeplinite, ca și

existența căii procedurale deschisă părții interesate, adică acțiunea de față. S-a

constatat, de asemenea, că textele juridice invocate în susținerea excepției nu

interzic sau limitează accesul părții interesate la actul de judecată, astfel că

s-a constatat admisibilitatea formală a prezentei acțiuni.

Excepția lipsei calității

procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice vădindu-se nefondată, a fost

respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3 pct. 37

din H.G. nr. 447/1997 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor,

acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fata organelor

de justiție. Prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor arată că Ministerul Finanțelor

Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor

de justiție, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în

nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabilește în acest

scop un alt organ.

Analizând lucrările dosarului,

instanța a constatat că izvorul pretențiilor reclamanților îl constituie cercetările

penale ce au avut finalitatea prejudiciabilă. În acțiunea având ca scop repararea

pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată

civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentarea

statului fiind dată și de dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță,

cercetarea și judecarea proceselor penale, a C. proc. pen. În termenii art. 52 din

Constituție se reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

a obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege. Reprezentarea în

proces de către Ministerul Finanțelor Publice este dată prin lege nu numai de îndeplinirea

condițiilor cerute de art. 504 și art. 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru

orice alte pagube cauzate în procesul penal.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune, considerată fondată, a fost admisă, cu consecința respingerii

acțiunii, pentru următoarele considerente:

Situația de referință,

care a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților, a culminat

cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare

aflării persoanelor responsabile de acesta. Data de referință invocată de intimat

este 2 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată

de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această

dată, însă, reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de

prescripție.

Prin Decretul nr. 31/1954,

prin art. 54-art. 56 (abrogat la 1 octombrie 2011), dispoziții preluate și de noul

C. civ. în art. 2500-art. 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei daune

morale este imprescriptibilă extinctiv și este prescriptibilă în termenul general

de prescripție acțiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind

o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, o acțiune patrimonială și

personală și care este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de

art. 2515 noul C. civ.).

Ca urmare, acțiunea de față, fiind personală și patrimonială, este supusă prescripției

de 3 ani, termen care a fost cu mult depășit, raportat la data de 2 septembrie 1998,

arătată mai sus, astfel, s-a considerat că dreptul reclamanților s-a prescris și,

deci, nu mai poate fi valorificat pe această cale.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții, solicitând anularea în parte a sentinței, respingerea

excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei pentru rejudecare

instanței de fond. Au considerat că instanța de fond a soluționat nelegal excepția

prescripției dreptului la acțiune.

În motivarea apelului,

reclamanții au susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că termenul

de prescripție pentru acțiune începe să curgă de la 2 septembrie 1998, dată la care

intimatul D.N. a fost trimis în judecată. Instanța a susținut că reclamanții trebuiau

să promoveze acțiunea pentru că cunoșteau persoana vinovată și întinderea prejudiciului,

însă au preferat să rămână în pasivitate.

Apelanții au arătat că

nu au stat în pasivitate, pentru că au fost părți vătămate în dosarul penal în care

a început urmărirea penală împotriva intimatului D.A. Dacă învinuitul era trimis

în judecată, instanța penală soluționa și latura civilă a cauzei. Întrucât în dosarul

penal despre care se face vorbire, format pentru infracțiunea de lipsire de libertate

a intervenit prescripția în ceea ce-l privește pe învinuitul-intimat în procesul

de față, s-a pronunțat rezoluția din 1 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea

procesului penal. Împotriva acestei rezoluții s-a formulat plângere care a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 17 din 10 mai 2011. De la această dată, reclamanții

au apreciat că aveau deschisă calea unei acțiuni civile pentru recuperarea prejudiciului

suferit.

În mod greșit a fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune de către instanță, pentru că în alte

4 dosare în care reclamanți sunt alte părți vătămate din Dosar nr. 200/P/2007, a

fost respinsă excepția prescripției și s-a trecut la administrarea de probe. Din

motivarea instanțelor rezultă că dreptul la acțiune curge de la data la care cel

păgubit cunoștea sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciu. Din

1990 până în 2011 s-a încercat descoperirea persoanelor care sunt vinovate de infracțiunile

săvârșite în timpul revoluției, însă dintre cei cercetați nici unul nu a fost găsit

vinovat pentru lipsirea de libertate în mod ilegal până au început cercetările împotriva

lui D.A. Acestuia i s-a reținut culpa, dar a intervenit prescripția răspunderii

penale. Rezoluția prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de lipsire de libertate date în Dosar penal nr. 200/P/2007 în data

de 1 martie 2010 a rămas definitivă prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011.

Reclamanții sunt persoane

împotriva cărora s-a luat măsura reținerii abuzive, a deținerii lor în condiții

inumane, sunt traumatizați ca urmare a acelor momente, și nu au nici o culpă în

faptul că până în prezent nu au fost găsiți vinovați pentru măsurile abuzive luate

în timpul revoluției.

Prin întâmpinarea depusă

intimatul D.A., a arătat că în sentința 140/2013 Tribunalul Sibiu s-au avut în vedere

și alte acte judiciare ulterioare rezoluției 200/P/2007. În esență, față de mai

multe aspecte reținute în rechizitoriu, s-a constatat că tragerea la răspundere

penală a învinuitului col. D.A. pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., nu mai putea face obiectul urmăririi

penale. Nu s-a reținut în sarcina intimatului săvârșirea infracțiunii de lipsire

de libertate, cum se susține cu rea credință în apel.

Prin întâmpinarea depusă,

intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței,

cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv formulată, nedovedită, netemeinică

și nelegală. S-a susținut că în mod corect s-a reținut prescripția dreptului la

acțiune a reclamanților față de data la care s-a produs vătămarea corporală și morală

invocată de reclamanți, luna decembrie 1989. De atunci până la înregistrarea prezentei

acțiuni, s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul 167/1958,

astfel că acțiunea este prescrisă.

A depus întâmpinare și

Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea

hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică, apreciind că termenul de prescripție

de 3 ani a fost depășit raportat la data trimiterii în judecată a intimatului pârât

D.A., 2 septembrie 1998. A apreciat că decizia nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că nici în prezent nu

au fost descoperite persoanele vinovate de prejudiciul din timpul evenimentelor

din decembrie 1989 ceea ce împiedică curgerea termenului de prescripție, nu are

relevanță în soluționarea prezentei cauze atâta timp cât reclamanții au indicat

ca vinovat de prejudiciile aduse ca urmare a reținerii lor în incinta unității

militare Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989 este D.A. Reclamanții

nu au menționat dacă s-au constituit părți civile în procesul penal, căci în acest

caz nu are nici un efect asupra prescripției dreptul la acțiune civilă.

Prin decizia civilă

nr.

34 din

11 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a

admis apelul declarat

de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I.,

P.V. împotriva sentinței civile 140/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția

I civilă.

A anulat sentința atacată

și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cauzei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Acțiunea în răspundere

delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că potrivit

art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data

producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție

începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data

când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde

de ea.

Având

în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba

a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei.

În

schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat

să-l cunoască pe făptuitor, această condiție nu este realizată în cauză pentru a

începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, se constată că după evenimentele

din decembrie 1989, când au avut loc faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea

penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte. În

cursul anchetei penale, prin rezoluția din 1 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007

de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor

militare, menținută prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial

București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale

pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat

cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

Față

de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni

prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în mod greșit prima instanță

a admis această excepție.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs

Ministerul Apărării Naționale,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs, s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune este momentul pronunțării

sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011.

Reclamanții au cunoscut

persoana vinovată de faptele prejudiciabile în momentul în care pârâtul D.A. a fost

trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 59/P/1998.

Pentru antrenarea răspunderii

civile delictuale nu este necesară stabilirea prin hotărâre penală definitivă a

vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să-l cunoască.

Chiar dacă dispozițiile

art. 22 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că hotărârea penală are autoritate de

lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, aceasta nu are relevanță asupra

datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii civile.

De asemenea, nu au relevanță

dispozițiile art. 19 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., privind suspendarea judecării

în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor

morale pricinuite prin infracțiune, până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

În astfel de situații

se suspendă judecata acțiunii, care a fost introdusă în termen, și nu termenul pentru

introducerea acțiunii.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a depus întâmpinare

prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea

apelului, cu motivarea că în mod legal a reținut prima instanță că termenul de prescripție

a început să curgă de la data la care a încetat acțiunea ilicită.

Pârâtul D.A. a depus întâmpinare,

solicitând admiterea recursului, conform motivelor formulate de către recurent.

A susținut pârâtul că

în cauză nu s-a făcut dovada vreunei fapte penale sau activități ilicite, care să

constituie izvorul antrenării răspunderii delictuale, a vinovăției vreunei persoane,

etc.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 8 din Decretul-lege

nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită

prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Această regulă specială

de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea

a două momente alternative de la care prescripția poate să curgă: 1) fie de la momentul

subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea; 2) fie momentul

obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări,

să cunoască aceste elemente.

Art. 8 alin. (1) se referă

la „cel care răspunde” de pagubă, iar nu la cel care a cauzat-o, pentru a acoperi

atât răspunderea civilă pentru fapta proprie, cât și răspunderea civilă pentru fapta

altuia.

Pentru a ocroti drepturile

victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de

momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o

faptă ilicită, și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare

momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui,

stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că a existat

un moment obiectiv al cunoașterii celui posibil răspunzător de cauzarea pretinsei

faptei ilicite (lipsire de libertate) prin întocmirea rechizitoriului și trimiterea

în judecată a pârâtului D.A., însă acest moment a devenit lipsit de relevanță, întrucât,

prin rezoluția din 1 martie 2010, dată în Dosarul nr. 200/P/2007, de către Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, menținută prin sentința penală

nr. 17/2011, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de libertate, nestatuându-se asupra existenței faptei

și vinovăției pârâtului.

Curtea Europeană a statut

că nesoluționarea acțiunii civile în cazul prescripției răspunderii penale reprezintă

o limitare a accesului efectiv la o instanță, indiferent de posibilitatea reclamantului

de a introduce sau nu o acțiune civilă separată.

În consecință, în mod

legal, a statuat instanța de apel că, în raport de sentința penală nr. 17/2011,

prin care s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de libertate, invocată ca faptă ilicită în antrenarea

răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu

s-a împlinit.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge

recursul ca nefondat.

În ceea ce privește cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimații-reclamanți,

aceasta va fi respinsă, întrucât, numai după soluționarea pretențiilor deduse judecății,

se poate ști care este partea care datorează celeilalte cheltuieli de judecată,

ca fiind partea căzută în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei

nr. 34 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți B.M., R.I., B.I.,

P.E., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I. și P.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2014.