ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 271/2014

Prin cererea promovată sub nr. 5254 din 3 iulie 2012 la Tribunalul Sibiu, reclamanții B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V. au cerut, în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.A., despăgubiri pentru daunele morale aduse prin privarea de libertate și afectarea sănătății. Prin sentința civilă nr. 140/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, au fost respinse excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocate de intimați. A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și respinsă acțiunea promovată de reclamanții B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.N., P.V., în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.A.

Excepția netimbrării cererii a fost găsită nefondată și a fost respinsă, întemeiat pe prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997, față de caracterul cererii. Excepția inadmisibilității acțiunii, fiind găsită nefondată, a fost respinsă pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată este actul de învestire a instanței, prin care se conturează cadrul litigios, formal al procesului civil, prin care se exercită accesul la justiție și dreptul la acțiune, cerere care poate da naștere la drepturi și obligații pentru mai multe persoane sau organe, în afară de autorului actului. S copul procesului civil este de a da o soluție asupra raportului de drept material dedus judecății, asupra fondului cauzei.

Premisele lui sunt recunoașterea accesului liber la justiție, existența dreptului la acțiune, exercitarea dreptului de acces la justiție și a dreptului la acțiune, pentru declanșarea procesului ca și crearea unui cadru procesual (formal) care se asigure respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și o bună administrare a justiției. Accesul liber la justiție este un drept fundamental, necondiționat de a avea un drept subiectiv sau un interes legitim, condiționat doar de existența capacității de folosință. Structura procesului include etapele acestuia: procedură, admisibilitate, fundament, care conduc spre finalitatea lui. Orice cerere adresată instanței generează un proces și o analiză din partea unei instanțe, însă nu fiecare cerere poate naște un proces viabil.

I nsuccesul reclamantului poate avea drept cauză: neregularitatea cadrului formal al judecății, lipsa dreptului la acțiune sau netemeinicia pretenției (fondul dreptului). Constatarea lipsei dreptului la acțiune se reflectă asupra soluției pronunțată de instanță, stabilind inadmisibilitatea acțiunii, care impune soluționarea litigiului înainte de verificarea temeiurilor de fond. În prezenta cauză, fără a intra în fondul litigiului, se încearcă valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat și un interes, pretins a fi legitim. Condițiile existenței unui drept încălcat și al unui interes legitim valorificate de parte sunt îndeplinite, ca și existența căii procedurale deschisă părții interesate, adică acțiunea de față.

S-a constatat, de asemenea, că textele juridice invocate în susținerea excepției nu interzic sau limitează accesul părții interesate la actul de judecată, astfel că s-a constatat admisibilitatea formală a prezentei acțiuni. Excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice vădindu-se nefondată, a fost respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 pct. 37 din H.G. nr. 447/1997 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fata organelor de justiție. Prevederile art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor arată că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Analizând lucrările dosarului, instanța a constatat că izvorul pretențiilor reclamanților îl constituie cercetările penale ce au avut finalitatea prejudiciabilă. În acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentarea statului fiind dată și de dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță, cercetarea și judecarea proceselor penale, a C. proc.

pen. În termenii art. 52 din Constituție se reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege. Reprezentarea în proces de către Ministerul Finanțelor Publice este dată prin lege nu numai de îndeplinirea condițiilor cerute de art. 504 și art. 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal. Excepția prescripției dreptului la acțiune, considerată fondată, a fost admisă, cu consecința respingerii acțiunii, pentru următoarele considerente: Situația de referință, care a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de acesta.

Data de referință invocată de intimat este 2 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată, însă, reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție. Prin Decretul nr. 31/1954, prin art. 54-art. 56 (abrogat la 1 octombrie 2011), dispoziții preluate și de noul C. civ. în art. 2500-art. 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv și este prescriptibilă în termenul general de prescripție acțiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, o acțiune patrimonială și personală și care este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de art. 2515 noul C. civ.).

Ca urmare, acțiunea de față, fiind personală și patrimonială, este supusă prescripției de 3 ani, termen care a fost cu mult depășit, raportat la data de 2 septembrie 1998, arătată mai sus, astfel, s-a considerat că dreptul reclamanților s-a prescris și, deci, nu mai poate fi valorificat pe această cale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând anularea în parte a sentinței, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de fond. Au considerat că instanța de fond a soluționat nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că termenul de prescripție pentru acțiune începe să curgă de la 2 septembrie 1998, dată la care intimatul D.N.

a fost trimis în judecată. Instanța a susținut că reclamanții trebuiau să promoveze acțiunea pentru că cunoșteau persoana vinovată și întinderea prejudiciului, însă au preferat să rămână în pasivitate. Apelanții au arătat că nu au stat în pasivitate, pentru că au fost părți vătămate în dosarul penal în care a început urmărirea penală împotriva intimatului D.A. Dacă învinuitul era trimis în judecată, instanța penală soluționa și latura civilă a cauzei. Întrucât în dosarul penal despre care se face vorbire, format pentru infracțiunea de lipsire de libertate a intervenit prescripția în ceea ce-l privește pe învinuitul-intimat în procesul de față, s-a pronunțat rezoluția din 1 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea procesului penal.

Împotriva acestei rezoluții s-a formulat plângere care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 17 din 10 mai 2011. De la această dată, reclamanții au apreciat că aveau deschisă calea unei acțiuni civile pentru recuperarea prejudiciului suferit. În mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune de către instanță, pentru că în alte 4 dosare în care reclamanți sunt alte părți vătămate din Dosar nr. 200/P/2007, a fost respinsă excepția prescripției și s-a trecut la administrarea de probe. Din motivarea instanțelor rezultă că dreptul la acțiune curge de la data la care cel păgubit cunoștea sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciu. Din 1990 până în 2011 s-a încercat descoperirea persoanelor care sunt vinovate de infracțiunile săvârșite în timpul revoluției, însă dintre cei cercetați nici unul nu a fost găsit vinovat pentru lipsirea de libertate în mod ilegal până au început cercetările împotriva lui D.A.

Acestuia i s-a reținut culpa, dar a intervenit prescripția răspunderii penale. Rezoluția prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate date în Dosar penal nr. 200/P/2007 în data de 1 martie 2010 a rămas definitivă prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011. Reclamanții sunt persoane împotriva cărora s-a luat măsura reținerii abuzive, a deținerii lor în condiții inumane, sunt traumatizați ca urmare a acelor momente, și nu au nici o culpă în faptul că până în prezent nu au fost găsiți vinovați pentru măsurile abuzive luate în timpul revoluției. Prin întâmpinarea depusă intimatul D.A., a arătat că în sentința 140/2013 Tribunalul Sibiu s-au avut în vedere și alte acte judiciare ulterioare rezoluției 200/P/2007.

În esență, față de mai multe aspecte reținute în rechizitoriu, s-a constatat că tragerea la răspundere penală a învinuitului col. D.A. pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., nu mai putea face obiectul urmăririi penale. Nu s-a reținut în sarcina intimatului săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate, cum se susține cu rea credință în apel. Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv formulată, nedovedită, netemeinică și nelegală.

S-a susținut că în mod corect s-a reținut prescripția dreptului la acțiune a reclamanților față de data la care s-a produs vătămarea corporală și morală invocată de reclamanți, luna decembrie 1989. De atunci până la înregistrarea prezentei acțiuni, s-a împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul 167/1958, astfel că acțiunea este prescrisă.

A depus întâmpinare și Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică, apreciind că termenul de prescripție de 3 ani a fost depășit raportat la data trimiterii în judecată a intimatului pârât D.A., 2 septembrie 1998. A apreciat că decizia nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că nici în prezent nu au fost descoperite persoanele vinovate de prejudiciul din timpul evenimentelor din decembrie 1989 ceea ce împiedică curgerea termenului de prescripție, nu are relevanță în soluționarea prezentei cauze atâta timp cât reclamanții au indicat ca vinovat de prejudiciile aduse ca urmare a reținerii lor în incinta unității militare Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989 este D.A.

Reclamanții nu au menționat dacă s-au constituit părți civile în procesul penal, căci în acest caz nu are nici un efect asupra prescripției dreptul la acțiune civilă. Prin decizia civilă nr. 34 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I., P.V. împotriva sentinței civile 140/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. A anulat sentința atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cauzei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Acțiunea în răspundere delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei. În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, această condiție nu este realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie 1989, când au avut loc faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte.

În cursul anchetei penale, prin rezoluția din 1 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte. Față de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în mod greșit prima instanță a admis această excepție. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Apărării Naționale, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs, s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune este momentul pronunțării sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011. Reclamanții au cunoscut persoana vinovată de faptele prejudiciabile în momentul în care pârâtul D.A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 59/P/1998. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea prin hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să-l cunoască. Chiar dacă dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, aceasta nu are relevanță asupra datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii civile.

De asemenea, nu au relevanță dispozițiile art. 19 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., privind suspendarea judecării în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. În astfel de situații se suspendă judecata acțiunii, care a fost introdusă în termen, și nu termenul pentru introducerea acțiunii. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului, cu motivarea că în mod legal a reținut prima instanță că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a încetat acțiunea ilicită.

Pârâtul D.A. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului, conform motivelor formulate de către recurent. A susținut pârâtul că în cauză nu s-a făcut dovada vreunei fapte penale sau activități ilicite, care să constituie izvorul antrenării răspunderii delictuale, a vinovăției vreunei persoane, etc. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate să curgă: 1) fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea; 2) fie momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Art. 8 alin. (1) se referă la „cel care răspunde” de pagubă, iar nu la cel care a cauzat-o, pentru a acoperi atât răspunderea civilă pentru fapta proprie, cât și răspunderea civilă pentru fapta altuia. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Este adevărat că a existat un moment obiectiv al cunoașterii celui posibil răspunzător de cauzarea pretinsei faptei ilicite (lipsire de libertate) prin întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a pârâtului D.A., însă acest moment a devenit lipsit de relevanță, întrucât, prin rezoluția din 1 martie 2010, dată în Dosarul nr. 200/P/2007, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, menținută prin sentința penală nr. 17/2011, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, nestatuându-se asupra existenței faptei și vinovăției pârâtului. Curtea Europeană a statut că nesoluționarea acțiunii civile în cazul prescripției răspunderii penale reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanță, indiferent de posibilitatea reclamantului de a introduce sau nu o acțiune civilă separată.

În consecință, în mod legal, a statuat instanța de apel că, în raport de sentința penală nr. 17/2011, prin care s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, invocată ca faptă ilicită în antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu s-a împlinit. Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat. În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimații-reclamanți, aceasta va fi respinsă, întrucât, numai după soluționarea pretențiilor deduse judecății, se poate ști care este partea care datorează celeilalte cheltuieli de judecată, ca fiind partea căzută în pretenții, în sensul art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei nr. 34 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți B.M., R.I., B.I., P.E., M.D., N.E., K.A., D.P., C.I. și P.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2014.