ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1769/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1769/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1769/2016

Asupra cauzei

de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

x din 03 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată și

precizată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și L., au cerut

despăgubiri reprezentând daune morale aduse prin privarea de libertate

și afectarea sănătății în evenimentele din Decembrie

1989.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că au fost sau sunt

angajați ai Ministerului de interne, și că, în perioada

evenimentelor din Decembrie 1989, au fost reținuți în mod abuziv de

către cadre ale Ministerului Apărării Naționale,

fără nicio bază legală și fără mandat de

arestare. Comandanții M.I. și de Securitate au fost

adăpostiți în unitatea militară, cu acordul comandantului, în

timp ce reclamanții au cerut să fie apărați de către

armată, văzând ura manifestată de populația civilă

față de ei. Urmare a distrugerii sediului Miliției,

reclamanții au sărit gardul, unii fiind prinși de populația

civilă și loviți, alții s-au refugiat în unitatea

militară unde au fost reținuți fără temei, abuziv, la

sala de sport și apoi la bazin, o perioadă mai mare de timp.

Condițiile deținerii au fost improprii, fără posibilitate

de elementară igienă, fără loc de dormit, fără

vase pentru luat masa, fără îngrijire medicală, fiind

loviți de cadrele militare, percheziționați, fiindu-le

confiscate bunurile personale, fiind umiliți și ținuți sub

teroare și amenințarea cu moartea.

În drept s-au

invocat art. 998 și urm., art. 1000 alin. (3) C. civ.

Într-un prim

ciclu procesual, acțiunea reclamanților a fost constatata

prescrisă prin Sentința civilă nr. 140/2013 a Tribunalului

Sibiu, sentință ce a fost anulata prin Decizia civilă nr.

34/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre

rejudecare, aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a

acțiunii, soluția fiind menținută prin Decizia civilă

nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În

rejudecare, prin Sentința civilă nr. 875 din 1 iulie 2014

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-au

respins excepțiile netimbrării cererii, în admisibilității

acțiunii și a lipsei calității procesual pasive invocate de

pârâți.

A fost

respinsă acțiunea, completată și precizată,

formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J.

și K. în contradictoriu cu pârâții M.Ap.N., Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și L.

Pentru a

decide astfel, Tribunalul Sibiu a reținut următoarele:

Referitor la

excepția netimbrării cererii, aceasta este nefondată, în raport

de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce

privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat

de faptul că prin demersul lor judiciar, reclamanții urmăresc

valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat, și un interes,

pretins a fi legitim, nu există vreun text de lege care să le

interzică sau să le limiteze reclamanților accesul la

justiție.

Privitor la

excepția prescripției dreptului la acțiune, asupra, acesteia s-a

pronunțat instanța prin decizia de casare și, prin urmare, nu

mai poate fi pusa în discuție.

Referitor la

excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, aceasta este nefondată având în vedere că,

în acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale,

persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă

statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Reprezentarea

statului prin Ministerului Finanțelor Publice este dată și de

dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță,

cercetarea și judecarea proceselor penale, a Codului de procedură

penală, iar art. 52 din Constituție reglementează dreptul

persoanei vătămate de către o autoritate publică de a

obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite

prin lege, reprezentarea în proces de către Ministerul Finanțelor

Publice fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea condițiilor

cerute de art. 504 și 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru orice

alte pagube cauzate în procesul penal.

Pe fondul

cauzei, se reține că urmare a nemulțumirii populației

privind condițiile de viață, începând din data de 16 - 22

decembrie 1989 au avut loc manifestații ale populației contra

regimului din acea vreme, manifestații soldate cu victime, fie din partea

populației civile, fie din partea militarilor, milițienilor sau

securiștilor, în funcție de localitate și de circumstanțe.

În Sibiu,

populația civilă a ieșit în stradă protestând, au fost

înregistrate primele victime, au apărut zgomote de tragere cu armă

din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, s-a

început tragerea cu arme de război către această clădire,

care a fost ulterior distinsă. Milițienii și securiștii din

clădire, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul

în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de

populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul în unitatea

militară, unde au fost reținuți fără drept și

cazați în condiții improprii la Sala de sport și apoi la Bazin.

În ce

privește funcționarea Statului și a instituțiilor sale,

s-au înregistrat situații fără precedent fără

reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât

organele de conducere la nivel local, cât și populația,

copleșită de exces de putere, fără pregătire în acest

sens. Practic, normele existente au fost scoase din uz, rămânând un vid

legislativ.

Ordinea de

drept este starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice

a condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor

activităților sociale, care se statornicește în relațiile

sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către

cetățeni și de către organele de stat. Aceasta constituie o

valoare socială fundamentală, apărată de lege, care permite

menținerea echilibrului cu consacrarea apărării și

respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori

sociale. Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept,

afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni,

tulbura grav ordinea și liniștea publica și pun în pericol

valorile cele mai importante ale societății.

Orice

încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între

persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cel ale cărui

drepturi și interese legitime au fost vătămate. Legea

îndrituiește pe cel din urma să se adreseze și să solicite

intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept

încălcate.

Ministerul

Apărării Naționale este organul de specialitate al

administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin

care este condusă activitatea în domeniul apărării

naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate

națională, pentru garantarea suveranității,

independenței și unității statului, integrității

teritoriale a țării și democrației constituționale.

M.Ap.N. răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului pentru modul de

aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în

vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România,

este parte, în domeniul său de activitate. Armata este principala

instituție care se caracterizează prin ordine și

disciplină, iar în desfășurarea oricăror

activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții

și precizări verbale sau scrise.

Ordinul, este

definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o

"prevedere imperativă, dat în conformitate cu actele normative

și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai

important act al funcționării unității militare".

Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin

legilor interne, normelor care reglementează conflictele armate și

convențiile în materie la care România este parte. În

consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel

de ordine.

Este de

notorietate faptul că un ordin intern nu are supremație în fața

legii, iar necunoașterea legii nu este o cauză exoneratoare de

răspundere.

Astfel, cu

referire la acest domeniu, sunt de reținut prevederile din Statutul

cadrelor militare potrivit cărora militarii sunt obligați

"să respecte jurământul militar și prevederile

regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp, ordinele

comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în care își

îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se

poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii,

obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la

care România este parte.

Prevederile

art. 33 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma

stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de

competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar

sau civil, nu este exonerată de răspundere penală. Exonerarea de

răspundere intervine numai în situația în care sunt îndeplinite

cumulativ următoarele condiții: a avut obligația legală de

a se supune ordinelor guvernului sau superiorului, nu a știut că

ordinul este ilegal și ordinul nu a fost vădit ilegal.

În

speță, ordinele vizând apărarea unității militare

și asigurarea securității acesteia, se încadrează în aceste

limite, nefiind ordine abuzive sau vădit greșite.

De asemenea,

art. 86 din Protocolul 1 Adițional la Convențiile de la Geneva din 12

august 1949 prevede că o încălcare a convențiilor sau a

prezentului protocol, comisă de un subordonat, nu îi exonerează pe

superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară,

după caz, dacă aceștia cunoșteau sau aveau

informațiile care le permitea să cunoască, în împrejurările

respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o

astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile

practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această încălcare.

Reiese, deci,

că eroarea comună a operat în privința pârâților, așa

cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de

emiterea unor ordine conștient sau intenționat abuzive.

Cu referire

la ordinul legii și comanda autorității legitime, care

reprezintă una dintre cauzele justificative, care înlătura ilicitul

faptei și exclud răspunderea penală, potrivit art. 21 C. pen.,

se impune a fi clarificat dacă situația din decembrie 1989 reprezenta

"normal social" pentru a valorifica, în raport cu această

noțiune, principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu în

cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a

pârâtului L. și a celorlalți pârâți.

Evenimentele

din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la norma

aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim de noutate

și imprevizibil, de natură a crea dificultăți oricărui

sistem organizat și de a atribui putere fiecărui cetățean

în parte (gărzile patriotice, de ex.). În acest context, s-au încadrat

și acțiunile prin care milițieni, în calitate de

reprezentanți ai autorității publice, au fost prinși

și bătuți de populație, fiind suspectați că ei au

tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști, așa cum reiese din

declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu ale

reclamanților. Ca urmare, dar și urmând un ordin a cărui origine

nu se cunoaște, transmis prin TV, aceștia s-au refugiat, sărind

peste gard, în unitatea militară, unde au fost reținuți.

Acțiunea de reținere a milițienilor și securiștilor nu

a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare,

aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că

raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști

de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în

care nu se cunoștea de ce origine este și de unde provine atacul

împotriva unității militare. Acest pericol nu ar fi fost

îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost

doar cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil,

de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura

paza lor cu un număr mic de oameni.

Referitor la

condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește

dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea,

acestea trebuie analizate în contextul terorii la care era supusă

populația și desigur cadrele militare din unitate. Desigur, că

prima grijă era securitatea militarilor, apărarea unității

militare și apoi alte obiective, cu privire la cei reținuți

fiind de a fi împiedicați să constituie un pericol. În acest sens,

este sugestiv răspunsul la întrebarea 11 din interogatoriul adresat

intimatului

În ce

privește îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii

pârâților, acestea sunt reglementate prin dispozițiile art. 998 -

1003 C. civ. Potrivit acestora, răspunderea juridică este

instituția prin intermediul căreia o persoană care a cauzat

alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se naște, de

regulă, ca urmare a nesocotirii unei obligații legale,

condițiile generale ale antrenării sale fiind; existența unui

prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu

și fapta ilicită și culpa.

În ce

privește existența unui prejudiciu, apare evident faptul că

reclamanții au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este

acesta, căci există probe care atestă că milițienii

și securiștii au fost bătuți de către populația

civilă și nu neapărat de către militari. Deși Statul are

obligația de a asigura siguranța angajaților din forța

publică, această regulă nu operează în condițiile

tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai

funcționează regulile de niciun fel și când nu se știe

precis care este dușmanul, cine e rău sau bun. Reclamanții nu au

făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost pârâții,

căci fizic au fost agresați de populația civilă și

doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă

se datorează cert intimaților), faptul că le-a fost foarte

frică nu este singular, căci aceeași teamă

inconsolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit

evenimentele respective, iar condiția lor de milițieni și

securiști le-a atras și mai multă ură din partea

populației, ei fiind printre cei mai detestați dintre

reprezentanții autorității de atunci.

În ce

privește fapta ilicită, este adevărat că măsura

cazării milițienilor în bazin a fost exagerată, dar acest

raționament e făcut în prezent sau ulterior timpului respectiv, în

contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea în

momentul de referință, hotărârile de luat erau probabil

conjuncturale și trebuiau luate rapid, în concordanță cu norma

internă militară, care nu fusese abrogată. Ca urmare, și

măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de

tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și

siguranța unității militare, acestea fiind acuzate a fi produs

prejudiciu reclamanților.

În

privința raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situația

deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și

fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii,

amenințării cu moartea și cazării improprii a

reclamanților, răspunderea pentru aceasta a Statului și

intimatului M.Ap.N), se constată că raportul de cauzalitate nu

există, căci în situația de tulburare socială

existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliției și

Securității (singurele care mai dețineau arme de foc în

afară de militari și de presupușii teroriști), eroarea

fiind comună, măsura de a-i reține pe reclamanți pentru a-i

împiedica să devină un pericol pare justificată. În ce

privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil

faptul că nu starea de bine a celor reținuți era

primordială în acea situație, chiar reclamanții arată

că s-a crezut că ei sunt "teroriștii", ci

siguranța unității militare, care aparent era atacată,

notoriu, ulterior s-a aflat că nu au fost focuri de armă, ci

simulatoare de foc, astfel că măsurile de cazare a reclamanților

la sala de sport și apoi la bazin se dovedesc măsuri economice în

condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în

considerarea evenimentelor din decembrie 1989.

Referitor la

culpă, nu rezultă din nicio probă, intenția sau culpa cea

mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultă că

reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mal

înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau

intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința

acestora, nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, persoană

fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt pârât, ci din

situația de stare specială existentă, nevoia de a stăpâni

situația, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.

Starea de

necesitate este cauză generală care înlătură caracterul

penal al faptei constând în existența unui pericol iminent care, neputând

fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o

faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de

la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea

sa, a altuia sau un bun important ai său ori al altuia sau un interes

public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în

momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că

pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi

putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în

circumstanțele de față nu este cazul, evitarea pericolului de a

pierde controlul asupra unității militare fiind un obiectiv principal

vizat de intimat.

Cazul fortuit

reprezintă acea împrejurare care înlătură răspunderea

penală a făptuitorului datorită faptului că rezultatul

periculos este consecința unei împrejurări care nu putea fi

prevăzută.

Printre

evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite figurează

împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată

să răspundă, care au caracter extraordinar și nu puteau fi

prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori

evitate decât de omul cei mal capabil, de o diligență și

prudență maximă. Fac parte din această categorie, printre

altele, fenomenele sociale, cum este cel petrecut în decembrie 1989.

Împotriva

acestei sentințe, au declarai apel reclamanții, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicia și au solicitat schimbarea

sentinței atacate și admiterea acțiunii, cu obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia

civilă nr. 98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia,

secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B.,

M., C., D., E., F., G., H., I. și K. împotriva Sentinței civile nr.

875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

A schimbat

sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I.

și K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării

Naționale și L. și în consecință:

A obligat

pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu

titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului A., suma. de 5.500

euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B.,

suma de 4,000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului M., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului C., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului D., suma de 5.000 euro, sau

contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de

18.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului

F., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantei G., suma de 3.500 euro, sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului H., suma de 12.000 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului I., suma de 16.000 euro, sau

contravaloarea în iei la data plății și reclamantului K., suma

de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății.

A respins acțiunea

formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I.

și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a obligat pârâții Ministerul Apărării

Naționale și L. să plătească în solidar

reclamanților A., B., M., D., F., G., H., I. și K., suma de 5400 lei,

respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant și reclamanților C.

și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

A respins

apelul declarat de N. și O., moștenitoarele defunctului P. împotriva

aceleiași sentințe.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. B., M., C., D., E., F.,

G., H., I., N., O. și K., pârâtul Ministerul Apărării

Naționale și pârâtul L.

Prin Decizia

civilă nr. 582 din 25 februarie 201.5, Înalta Curte a admis recursurile

declarate de reclamanții A., B., M. C., D., E., F., G., H., I., N., O.

și K., de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și de

pârâtul L. împotriva Deciziei nr. 98 din 14 octombrie 2034 a Curții de

Apei Alba Iulia, secția I civilă. A casat decizia recurată

și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apei.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut

următoarele:

Cercetând

condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale

în ce privește persoana pârâtului L., în circumstanțele particulare

ale cauzei și în raport de rezoluția din data de 01 martie 2010 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. x/P/2007,

soluție menținută prin Sentința penală nr. 17 din 10

mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București în

Dosarul nr. x/RJ/753/2010, instanța de fond și instanța de apel

au ajuns la concluzii diametral opuse.

Astfel, în

timp ce instanța de fond a apreciat - pentru considerentele expuse amplu

în cuprinsul sentinței - că situația concretă de la

momentul evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea

reclamanților în incinta unității militare, poate fi

asimilată cu starea de necesitate, cu efecte exoneratoare de

răspundere pentru pârâtul L. și. implicit, a pârâtului Ministerul

Apărării Naționale (în calitate de comitent), instanța de

apel a considerat că situația de fapt generatoare a litigiului nu

poate fi asimilată noțiunii de stare de necesitate și a

înlăturat, formal, statuările instanței de fond în acest sens,

fără însă a aduce vreun argument care să fundamenteze

această concluzie.

Deși, în

considerente, instanța de apel a reținut că evenimentele din

decembrie 1989 au creat o stare de confuzie generală și un sentiment

de ură a revoluționarilor față de cadrele de miliție -

reclamanții din cauză, prezentându-se ei înșiși sau fiind

duși la UM (...) - totuși, a apreciat că pârâtul L. a

săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate a reclamanților,

având în vedere condițiile în care aceștia au fost

reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act

juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță

care să justifice măsura reținerii.

Instanța

de apei a mai reținut că vinovăția pârâtului L.

rezultă din faptul că, având cunoștință că

lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității

pentru a fi protejați de furia manifestanților, a fost responsabil, în

virtutea regulamentelor militare, de toate acțiunile care au avut loc în

unitate, desfășurate de subordonații săi, astfel că nu

trebuia să-i rețină pe reclamanți în incintă,

fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanțe de

punere în libertate, având deplină putere de deliberare și de decizie

în acest sens.

Reclamanții

au solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru privarea

de libertate și pentru fapta ilicită constând în încălcarea

integrității și sănătății, susținând în

mod generic că pârâtul L. este vinovat pentru suferințele cauzate ca

urmare a reținerii lor în incinta unității militare doar în

virtutea faptului că îndeplinea funcția de comandant al

unității militare menționate iar instanța de apel a

apreciat că pârâtul L. se face vinovat de lipsirea de libertate a

reclamanților (prin reținerea lor în cadrul UM (...)) și de

tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, exclusiv din

perspectiva calității sale de comandant a acestei unități

militare.

Or, pentru o

corectă evaluare a situației de fapt și stabilirea

vinovăției pârâtului L. și a pârâtului comitent ar fi fost

necesar ca statuările instanței de apel - în sensul că pârâtul

L. a săvârșit fapta de lipsire de libertate a reclamanților,

cauzatoare de suferințe pentru aceștia, ca urmare a tratamentului la

care au fost supuși, să se bazeze nu exclusiv pe calitatea pârâtului,

de comandant al unității militare în care s-au refugiat sau au fost

aduși reclamanții, ci pe probe certe din care să reiasă

intenția acestuia sau culpa cea mai ușoară în acțiunea de

lipsire de libertate și traumatizate a reclamanților, precum și

faptul că, din motive subiective, care au ținut exclusiv de

voința acestuia - și nu din motive obiective - nu s-au putut asigura

condiții adecvate de cazare și hrană a reclamanților,

până la clarificarea statutului acestora, pentru a fi evitate

suferințele lor și dacă reținerea reclamanților s-a

făcut exclusiv din voința sa sau ca urmare a unui ordin/ordine

primit(e) de la superiorul/superiorii săi ierarhic/ierarhici.

Cu referire

la aceste aspecte, este de reținut că pârâtul L. a formulat

apărări prin care a expus detaliat situația de fapt, a

susținut că, în Sibiu, existau peste 20 de unități

militare, între care și cea al cărei comandant era și că

"în fiecare dintre acestea s-au prezentat cadre ale Ministerului de

Interne pentru a scăpa de furia revoluționarilor și de a se pune

la adăpostul armatei, din proprie inițiativă, la ordinul

comandanților direcți ai acestora și conform comunicatelor

puterii politico-statale a României, respectiv Comunicatele FSN", că

"începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Procurorul

general al României, pe baza competenței și autorității

sale, din ordinul FSN, cu acordul ministrului de Interne, al șefului

Departamentului Securității Statului și al Ministerului

Apărării Naționale, a decis și a ordonat menținerea

sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate,

precum și punerea acestora la dispoziția procurorilor", că

"din ordinul Procurorului general s-a constituit Comisia de anchetă

ca organ de procuratură. Ordinul de zi pe unitate fiind o dovadă

elocventă în acest sens"; că "datele diferite de punere în

libertate atestă faptul că cei în cauză erau numai la

dispoziția procurorilor, personalului unității revenindu-i doar

sarcina de a însoți procurorii la efectuarea perchezițiilor,

reținerea suspecților"; a invocat că acțiunea

reclamanților își are izvorul într-un "rechizitoriu declarat nul

absolut, pentru falsuri grosiere și probe contrafăcute" conform

Sentinței penale nr. 10 din 29 octombrie 2001 a Curții Militare de

Apel, rechizitoriul având numărul x/P/1998 (nu x/P/2008) și că

"Decizia nr. l 168 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, a validat ca

definitivă Sentința penală nr. 10, sintetizând că fapta nu

există" și că "în Dosarul nr. x/P/2007 nu s-a mai

întocmit rechizitoriu, iar acțiunea nu a mai fost pusă în

mișcare, lipsind vinovăția".

Totodată,

din răspunsul Ministerului Apărării Naționale la

interogatoriul reclamanților reiese că, în decembrie 1989, pârâtul L.

era subordonat nemijlocit comandantului Comandamentului Infanteriei și

Tancurilor, general R., primind ordine de la comandantul nemijlocit și de

la comandanții direcți (ierarhic) și că ordinele primite de

la superiori de către L., începând cu 21 decembrie 1989, au fost

consemnate în Ordinul de zi pe unitate și în Jurnalul acțiunilor de

luptă.

Apărările

pârâtului L. au vizat inclusiv rezoluțiile și hotărârile

judecătorești pronunțate în legătură cu faptele care i

se impută de către reclamanți iar instanța de apel trebuia

să soluționeze raportul juridic dedus judecății în raport

de toate aceste apărări.

Așa

fiind, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe

deplin lămurită pentru a se putea aprecia că, în cauză,

sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a

pârâtului L. pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 și urm. C. civ.

și, implicit, a răspunderii Ministerului Apărării

Naționale, în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C.

proc. civ.

Înalta Curte,

raportat la considerentele expuse, care atrag incidența art. 304 pct. 9

raportat la art. 314 C. proc. civ., constată că se impune trimiterea

cauzei spre rejudecare, în vederea reluării cercetării

judecătorești și lămurirea deplină a situației de

fapt, pentru o judecată unitară a cauzei, impunându-se admiterea

tuturor recursurilor.

În

rejudecare, instanța de trimitere va solicita depunerea la dosar a tuturor

rezoluțiilor Parchetului și a hotărârilor

judecătorești invocate în apărare de pârâți, printre care

Sentința penală nr. 10/29.10,2010 a Curții Militare de Apel

și Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, și va stabili

valoarea juridică a acestora în litigiul civil dedus judecății,

inclusiv a Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții

Militare de Apel, a Rezoluției nr. 319/11/2010 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , secția

Parchetelor Militare, a rezoluției pronunțată în Dosarul de

cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută prin

Sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul

penal nr. x/RJ/753/2010 - prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a învinuitului L., printre altele, pentru infracțiunea de

neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei

infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța

penală constatând că pârâtul L., în timpul evenimentelor din

decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și

legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o

tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de

stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare

importantă intereselor legale ale vreunei persoane; va lămuri dacă

a existat un ordin prin care să se fi dispus menținerea sub pază

strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate militară

și dacă pârâtul L. s-a conformat acestui ordin în accepțiunea

dată de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, precum și

modul în care s-a conformat, urmând a fi depuse regulamentele militare în

vigoare la acea dată, care sunt incidente în cauză; va lămuri

împrejurările, calitatea în care și cauzele pentru care au fost

cercetate părțile vătămate și de ce au fost necesare

ordine emise de procurori pentru punerea lor în libertate, în raport și de

Ordinul nr. 303/1989, prin care s-a stabilit comisia de anchetă; vor fi

audiați în mod nemijlocit martorii indicați în cauză, întrucât

nu este admisibil ca, în baza unor probe administrate de organele de cercetare

penală sau de prima instanță, să se reevalueze

situația de fapt și să se ajungă la o soluție

diametral opusă; va examina dacă pot fi aplicate, în cauză, din

perspectivă "ratione temporis", raportat la momentul producerii

evenimentelor din decembrie 1989, dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a protocoalelor adiționale la această

convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994 și va

solicita și administra orice probe a căror necesitate ar reieși

din dezbateri.

Cu prilejul

rejudecării, în măsura în care instanța de trimitere va constata

- după probatoriile ce se vor administra, care să vizeze inclusiv

dovada că reclamanții au dobândit/dețin calitatea de parte

vătămată/parte civilă în procesul penal - că, în

speță, sunt întrunite cerințele art. 998 și urm. și

ari 1000 alin. (3) C. civ. pentru a se reține în sarcina pârâților

răspunderea civilă delictuală reglementată de textele de

lege menționate, va răspunde apărărilor reclamanților

vizând criteriile legale de determinare a cuantumului daunelor morale.

Cu privire la

criticile formulate de recurentele-reclamante N. și O. referitoare la

calitatea procesuală activă, se constată că sunt fondate

pentru următoarele considerente:

Cererea de

chemare în judecată a fost formulată la data de 3 iulie 2012, de

autorul lor, reclamantul P., alături de ceilalți reclamanți.

Reclamantul

P. a decedat la data de 2 octombrie 2013, astfel cum reiese din certificatul de

deces depus la Dosarul nr. x/85/2012* al Tribunalului Sibiu, iar N. (soția

supraviețuitoare) și O. (fiica, născută P.) au formulat,

prin apărător, la termenul din 22 aprilie 2014, cerere de introducere

în cauză, în calitate de succesoare, depunând certificate de

căsătorie și, respectiv de naștere.

Prin

încheierea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/85/2012*,

Tribunalul Sibiu a admis cererea de introducere în cauză a succesoarelor

N. și O., respingând, implicit, excepția lipsei calității

procesuale active a acestora, invocată de pârâtul Ministerul Apărării

Naționale, cu motivarea că "drepturile nepatrimoniale au o

latură patrimonială, din încălcarea lor izvorând prejudicii

morale și patrimoniale reparabile prin măsuri nepatrimoniale dar

și patrimoniale".

Așa

fiind, recurentele-reclamante N. și O. au calitate procesuală

activă, întrucât nu au formulat o acțiune proprie pentru repararea

prejudiciului moral suferit, de autorul lor, ci sunt doar continuatoarele

demersului judiciar inițiat de autorul lor, acțiunea acestuia având

caracter patrimonial și putând fi continuată de succesoarele

reclamantului P.

În ceea ce

privește recursul recurentului-pârât L., cu privire la care a fost

invocată, de către apărătorul

recurenților-reclamanți, excepția nulității, pentru

imposibilitatea încadrării criticilor în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că memoriul de recurs cuprinde

susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a

Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel,

pronunțată în Dosarul nr. x/2000, a Sentinței penale nr. 10 din

29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel și a Sentinței

penale nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar București, precum

și la aplicarea greșită în cauză a art. 998 și urm. C.

civ., situație ce permite încadrarea recursului în motivul legai

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza acestor

apărări urmând a fi făcută de instanța de trimitere.

În

rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/85/2012**.

Prin Decizia

civilă nr. 416 din 21 martie 2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, a admis apelul declarat de reclamanții A., B., M., C., D.,

E., F., G., H., I., K., N. și O., în calitate de moștenitoare ale

reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului, împotriva

Sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu,

secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în

sensul că, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanții A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în

calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în

timpul procesului și K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Apărării Naționale și L. și în consecință a

dispus obligarea pârâții lor la plata către reclamanți, în

solidar, cu titlu de daune morale, a următoarelor sume: reclamantului A.,

suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului B., suma de 2.400 euro sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului M., suma de 4.200 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului C., suma de 900 euro, sau contravaloarea

în lei la data plății; reclamantului D., suma de 3.000 euro, sau

contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de

10,800 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului

F., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantei G., suma de 2.100 euro, sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului H., suma de 7.200 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului I., suma de 9.600 euro, sau

contravaloarea în lei la data plății; reclamantelor N. și O., în

calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în

timpul procesului, suma de 3300 euro, sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului K., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; a respins acțiunea formulată de reclamanții

A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în calitate de

moștenitoare al reclamantului inițial P., decedat în timpul

procesului și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. A obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale

și L. să plătească în solidar reclamanților A., B.,

M., D., F., G., H., I. și K. suma de 5,400 lei, respectiv câte 600 lei

pentru fiecare reclamant, reclamantelor N. și O., în calitate de

moștenitoare ale reclamantului decedat P., suma de 600 lei și

reclamanților C. și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare

reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, curtea de apel a reținut

următoarele:

Este

adevărat că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la

data formulării acțiunii, hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucra judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia, însă aceasta presupune că prin

hotărârea instanței penale s-au tranșat aceste chestiuni,

respectiv instanța penală s-a pronunțat cu privire la

săvârșirea unui fapte penale și la vinovăția persoanei

care a săvârșit-o.

În

speță însă, nu putem reține o astfel de situație,

deoarece instanțele care au pronunțat hotărârile penale care

l-au vizat pe pârâtul L. în legătură cu infracțiunea de lipsire

de libertate nu au decis aceste aspecte deoarece a intervenit o cauză care

înlătură răspunderea penală și anume prescripția.

Chiar

dacă pârâtul L. avea la îndemână pentru, a-și dovedi

nevinovăția prevederile art. 13 C. proc. pen., aceasta nu a

înțeles să uziteze de aceste dispoziții pentru a se clarifica

situația sa juridică în legătură cu acuzația de

lipsire de libertate.

Astfel, prin

rezoluția din data de 01 martie 2010 a Secției Parchetelor Militare

s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului col.(r) L.

pentru infracțiunile prev. de art. 174 C. pen., art. 217 C. pen., art. 218

C. pen., art. 249 C. pen. și încetarea urmăririi penale

față de același învinuit sub aspectul infracțiunii de

lipsire de libertate în mod ilegal, iar prin rezoluția nr. x/11-2/2010 din

21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor

Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a respins plângerea împotriva rezoluției din 1

martie 2010.

Prin

Sentința penală nr. 17/2011 pronunțată de Tribunalul

Militar Teritorial București a fost respinsă ca nefondată

plângerea formulată de IPJ Sibiu împotriva rezoluției din data de 01

martie 2010 a Secției Parchetelor Militare și Rezoluției nr.

x/II-2/2010 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției

Parchetelor Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Aceasta în

condițiile în care, inițial, prin Sentința nr. 10/2001 a

Curții Militare de Apel au fost admise cererile inculpaților L., R.,

S. și Ș. și s-a restituit cauza la Secția Parchetelor

Militare în vederea refacerii urmăririi penale și a actului de sesizare,

iar prin Sentința nr. 1/2000 a Curții Militare de Apel s-a dispus

doar cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei și

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Militar Teritorial București.

În motivarea

Sentinței nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, se

reține că s-a dispus scoaterea de sub învinuire a învinuitului L.

pentru primele patru infracțiuni, motivat de faptul că ordinele date

militarilor din subordine au fost în conformitate cu dispozițiile legale,

cu atât mai mult cu cât acesta a ordonat subordonaților să nu

facă uz de armă împotriva manifestanților.

Cu privire la

infracțiunea de lipsire de libertate, în sentință se

menționează doar faptul că s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale, conform art. 124 C. pen.

În

consecință, prin hotărârile penale antemenționate și

cu privire la care instanța supremă a dispus a se face

verificări, nu există nicio pronunțare în sensul stabilirii unei

vinovății a pârâtului L. în comiterea infracțiunii de lipsire de

libertate tocmai pentru că a intervenit prescripția, cauză care

înlătura răspunderea penală a celui care a comis-o.

Rămâne

astfel în sarcina instanței civile să stabilească dacă

pârâtul L. se face vinovat de săvârșirea unei fapte civile ilicite

cauzatoare de prejudicii în privința reclamanților din prezentul

dosar de natură să atragă răspunderea civilă

delictuală a acestuia în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Sub acest

aspect se reține că starea de fapt a fost pe deplin stabilită în

cel de-a doilea ciclu procesual, cu privire la aceasta neexistând

îndrumări în sensul stabilirii unei altfel de situații.

Prin urmare,

se va pleca de la cele deja stabilite în cauză.

Astfel, în

contextul revoluției din 1989 și a particularităților acesteia

în cazul Municipiului Sibiu, se reține că primele cadre care au

intervenit pentru dispersarea manifestanților au fost cele ale

Miliției Județene care a recurs și la rețineri din rândul

participanților la revoltă. Acest demers a amplificat

nemulțumirea revoluționarilor, fiind nevoie de intervenția

armatei în scopul descurajării manifestanților.

Ca urmare a

exacerbării ostilității din partea populației, armata a

deschis focul, trăgând foc de avertisment. Totuși, în acest context

s-au tras focuri de armă și din alte locații, rezultând primele

victime.

Ulterior

anunțării decesului gen. T., evenimentele au luat un curs

neașteptat, manifestanții forțând intrarea în sediul

Miliției Județene.

Se

creează convingerea că armata este de partea poporului,

milițienii și securiștii devenind "dușmanii

poporului", atitudinea față de cadrele de miliție fiind una

ostilă în condițiile în care dinspre clădirea Miliției

județene și a Securității s-au și tras focuri de

armă înspre manifestanții strânși în piață.

Desfășurarea

aceasta de forțe nu a avut loc în decurs de doar câteva ore, ci a debutat

în data de 21 decembrie și a escaladat în 22 decembrie 1989.

Manifestanții

care au intrat în sediul Inspectoratului de Miliție au capturat cadre de

miliție și le-au predat armatei, în speță la UM (...)

Sibiu, aflată în imediata apropiere a Inspectoratului.

Însă la

UM (...) Sibiu au ajuns nu numai cadrele aduse de către manifestanți,

ci și cadre care s-au refugiat din calea furiei manifestanților sau

care, în zilele următoare, urmând îndemnurile primire prin intermediul

mass-mediei, s-au pus la dispoziția UM (...) Sibiu.

Prin urmare,

au existat trei categorii de cadre de miliție care au ajuns la UM (...)

Sibiu: cei care au fost predați, cei care s-au retras în unitate și

cei care s-au prezentat la UM (...) Sibiu ulterior datei de 22 decembrie

și care nu erau în sediul UM Sibiu în 22 decembrie 1989.

Se

reține că retragerea cadrelor Ministerului de Interne în UM (...) a

avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului

Județean de Miliție au luat legătura cu comandantul

unității militare, pârâtul L., și au solicitat sprijin și

protecție. Acest fapt rezultă atât din rezoluția întocmită

în Dosarul nr. x/F/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cât

și din interogatoriul luat pârâtului L.

Martorul

Ț., audiat în cursul urmăririi penale, a arătat că

persoanele de la comanda Miliției au solicitat protecția cadrelor de

la UM (...), care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta

unității era blocată de un TAB.  În același sens este

și declarația martorului U.

Rezultă

că aceste persoane nu puteau fi considerate automat persoane ostile (în

sensul că doreau să atace unitatea militară) în condițiile

în care în zilele de 21, 22 decembrie 1989 accesul în unitate nu se mai putea

face pe poarta unității militare, ci doar prin escaladarea gardului,

la recomandarea conducerii UM.

Pârâtul L. nu

se poate apăra susținând că reclamanții erau

"teroriști" în condițiile în care chiar el a permis accesul

în unitate, iar accesul se putea face numai de o manieră

excepțională - sărind gardul.

Pe de

altă parte, au fost și reclamanți care s-au prezentat la sediul

UM (...) Sibiu doar pentru că la televizor și radio se dădeau în

permanență comunicate prin care se cerea cadrelor de miliție

să se prezinte pentru predarea armamentului.

Ceea ce are

relevanță în cauză este faptul că, astfel cum rezultă

și din materialul de urmărire penală, unii milițieni s-au

prezentat la alte unități militare de pe raza mun. Sibiu, unde au

predat, armamentul din dotare și de unde au fost lăsați să

plece, recomandându-li-se să fie cât mai discreți până la

clarificarea lucrurilor.

De altfel,

și reclamantul H. s-a predat în data de 24 decembrie 1989 la Centrul Militar

din Piața Armelor unde a predat arma, dar nu a fost reținut. În 25

decembrie 1989 s-a prezentat la UM (...) Sibiu unde a fost dezbrăcat în

curtea unității, bătut, deposedat de bunurile personale și

reținut în bazin.

Deși la

nivel de armată ordinele pe cale ierarhică au fost aceleași,

doar pârâtul L. a înțeles să le aplice de o manieră

personală, decizând de la sine putere și în lipsa unui ordin direct

de la superiorii ierarhici să rețină pe acești

lucrători de miliție în sediul UM, în condiții vitrege și

permanent sub amenințarea armei, aspect ce rezultă fără

dubiu din situația expusă în legătură cu reclamantul H.

Acesta nu este un caz singular, dar printre reclamanții din prezentul

dosar este singurul de acest gen.

La dosar nu

s-a făcut dovada ordinului primit de la superiori prin care "s-a

dispus menținerea sub pază strictă a persoanelor venite în orice

unitate militară", deoarece în acest caz persoanele care s-au predat

la alte unități militare nu erau lăsate să plece

acasă.

Dintre

reclamanți, doar 6 au fost predați sau s-au refugiat la UM (...)

Sibiu în data de 22 decembrie 1989 (reclamanții E., F., P., K. -

aduși sub escortă, A. a sărit gardul), ceilalți

prezentându-se începând cu data de 24 decembrie (B., D., G., H., I.) sau 28

decembrie 1989 (C.).

Pârâtul L. se

apără și susține că avea de ales între a-i lăsa

pe mâna celor care îi băteau - manifestanții de la revoluție,

și a-i opri în unitate, unde li se asigura protecția, motivând astfel

necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți.

Nu

există însă vreo justificare pentru reținerea persoanelor ce

s-au predat începând cu data de 24 decembrie 1989, deoarece aceștia nu mai

era necesar să fie apărați de manifestanți.

Pârâtul se

mai apără că în calitate de comandant putea decide arestarea oricărei

persoane pe o durată de 10 zile.

Curtea nu

contestă această competență a comandantului de garnizoana,

dar pârâtul nu a înțeles să-și exercite această

atribuție și nu a dat un astfel de ordin de reținere a

persoanelor ce au venit în UM.

Pe de

altă parte, chiar dacă legea îi permitea să ia măsura

reținerii timp de 10 zile, o astfel de măsură nu se putea

dispune totalmente discreționar, ci trebuia să se impute ceva concret

persoanelor în cauză, conform regulamentelor militare. Faptul

intrării în unitate, cu permisiunea comandantului, nu poate duce la

concluzia că toate aceste persoane urmau să fie arestate timp de 10

zile doar pentru ca erau cadre de miliție și exista suspiciunea

că au tras în populație, în altă ordine de idei, pârâtul s-ar fi

substituit în această situație organelor de urmărire

penală, singurele în măsură să decidă dacă se

impune sau nu arestarea cadrelor de miliție.

Prin urmare,

în lipsa oricărui ordin venit de la eșaloanele superioare, toți

reclamanții au fost tratați de pârât ca persoane reținute, deci

ca persoane a căror libertate a fost anihilată.

Nu se poate

susține ideea că pârâtul nu avea cunoștință că

pentru reținerea unei persoane împotriva voinței sale trebuia să

existe un ordin/ordonanță/mandat de reținere/arestare,

Că este

așa rezultă din faptul că pârâtul a depus la dosar

înștiințarea prin care comandantului UM (...) Sibiu i se aducea la

cunoștință mandatul de arestare preventivă a inc. V.

și obligația de a reține această persoană în arestul

unității până la judecarea procesului. În consecință,

pârâtul știa că o reținerea a unei persoane se putea face numai

dacă există luată față de acesta măsura

reținerii sau arestării preventive de către organele de urmărire

penală competente, respectiv procuratura.

Pârâtul nu

poate susține că prin reținerea reclamanților i-a protejat

de manifestanți.

Mai întâi

că reținerea nu a fost legală, lipsind orice temei legal în

acest sens.

În al doilea

rând, reținerea este incompatibilă cu ideea de protecție,

protecția vizând o situație ce durează, exclusiv cât

dorește cel protejat și, care caută protecție, în

speță, reclamanții nu au fost întrebați dacă doresc

să plece din unitate pe riscul lor și nici nu li s-a asigurat o

astfel de posibilitate. Dimpotrivă, după ce pârâtul L. a decis

să plaseze toți reclamanții în stare de arest (reținere) nu

și-a mai asumat și responsabilitatea punerii/lăsării lor în

libertate, tratând toate persoanele la fel, indiferent de circumstanțele

particulare ale preluării în custodie (aduși de manifestanți sau

de cadre ale armatei, cei ce s-au "pus la adăpost" sărind

gardul, cei ce s-au prezentat ca urmare a comunicatelor de presă).

Este și

motivul pentru care la solicitarea repetată a pârâtului s-a constituit

comisia de anchetă prin OZU nr. 303/1989.

Este

adevărat că procurorii ce s-au ocupat cu anchetarea persoanelor

reținute în bazin au dat ordonanțele de punere în liberate a acestor

persoane, dar acest aspect nu echivalează cu înlăturarea

răspunderii pârâtului pentru reținerea acestora, deoarece cel care a

luat decizia reținerii reclamanților a fost pârâtul, procurorii

neluând nicio decizie în sensul reținerii/arestării vreunei persoane,

cu excepția fostelor cadre de conducere ale Miliției și

Securității.

Te