ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1769/2016

Decizia nr. 1769/2016 Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. x din 03 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată și precizată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și L., au cerut despăgubiri reprezentând daune morale aduse prin privarea de libertate și afectarea sănătății în evenimentele din Decembrie 1989. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost sau sunt angajați ai Ministerului de interne, și că, în perioada evenimentelor din Decembrie 1989, au fost reținuți în mod abuziv de către cadre ale Ministerului Apărării Naționale, fără nicio bază legală și fără mandat de arestare.

Comandanții M.I. și de Securitate au fost adăpostiți în unitatea militară, cu acordul comandantului, în timp ce reclamanții au cerut să fie apărați de către armată, văzând ura manifestată de populația civilă față de ei. Urmare a distrugerii sediului Miliției, reclamanții au sărit gardul, unii fiind prinși de populația civilă și loviți, alții s-au refugiat în unitatea militară unde au fost reținuți fără temei, abuziv, la sala de sport și apoi la bazin, o perioadă mai mare de timp. Condițiile deținerii au fost improprii, fără posibilitate de elementară igienă, fără loc de dormit, fără vase pentru luat masa, fără îngrijire medicală, fiind loviți de cadrele militare, percheziționați, fiindu-le confiscate bunurile personale, fiind umiliți și ținuți sub teroare și amenințarea cu moartea.

În drept s-au invocat art. 998 și urm., art. 1000 alin. (3) C. civ. Într-un prim ciclu procesual, acțiunea reclamanților a fost constatata prescrisă prin Sentința civilă nr. 140/2013 a Tribunalului Sibiu, sentință ce a fost anulata prin Decizia civilă nr. 34/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a acțiunii, soluția fiind menținută prin Decizia civilă nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 875 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-au respins excepțiile netimbrării cererii, în admisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual pasive invocate de pârâți.

A fost respinsă acțiunea, completată și precizată, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. în contradictoriu cu pârâții M.Ap.N., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și L. Pentru a decide astfel, Tribunalul Sibiu a reținut următoarele: Referitor la excepția netimbrării cererii, aceasta este nefondată, în raport de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că prin demersul lor judiciar, reclamanții urmăresc valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat, și un interes, pretins a fi legitim, nu există vreun text de lege care să le interzică sau să le limiteze reclamanților accesul la justiție.

Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, asupra, acesteia s-a pronunțat instanța prin decizia de casare și, prin urmare, nu mai poate fi pusa în discuție. Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta este nefondată având în vedere că, în acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reprezentarea statului prin Ministerului Finanțelor Publice este dată și de dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță, cercetarea și judecarea proceselor penale, a Codului de procedură penală, iar art. 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege, reprezentarea în proces de către Ministerul Finanțelor Publice fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea condițiilor cerute de art. 504 și 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal.

Pe fondul cauzei, se reține că urmare a nemulțumirii populației privind condițiile de viață, începând din data de 16 - 22 decembrie 1989 au avut loc manifestații ale populației contra regimului din acea vreme, manifestații soldate cu victime, fie din partea populației civile, fie din partea militarilor, milițienilor sau securiștilor, în funcție de localitate și de circumstanțe. În Sibiu, populația civilă a ieșit în stradă protestând, au fost înregistrate primele victime, au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distinsă.

Milițienii și securiștii din clădire, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul în unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați în condiții improprii la Sala de sport și apoi la Bazin. În ce privește funcționarea Statului și a instituțiilor sale, s-au înregistrat situații fără precedent fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât organele de conducere la nivel local, cât și populația, copleșită de exces de putere, fără pregătire în acest sens. Practic, normele existente au fost scoase din uz, rămânând un vid legislativ.

Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, care se statornicește în relațiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetățeni și de către organele de stat. Aceasta constituie o valoare socială fundamentală, apărată de lege, care permite menținerea echilibrului cu consacrarea apărării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori sociale. Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbura grav ordinea și liniștea publica și pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită și cel ale cărui drepturi și interese legitime au fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urma să se adreseze și să solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate. Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.

M.Ap.N. răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România, este parte, în domeniul său de activitate. Armata este principala instituție care se caracterizează prin ordine și disciplină, iar în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări verbale sau scrise. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o "prevedere imperativă, dat în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare". Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor care reglementează conflictele armate și convențiile în materie la care România este parte.

În consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine. Este de notorietate faptul că un ordin intern nu are supremație în fața legii, iar necunoașterea legii nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Astfel, cu referire la acest domeniu, sunt de reținut prevederile din Statutul cadrelor militare potrivit cărora militarii sunt obligați "să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp, ordinele comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în care își îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte.

Prevederile art. 33 din Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspundere penală. Exonerarea de răspundere intervine numai în situația în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului, nu a știut că ordinul este ilegal și ordinul nu a fost vădit ilegal. În speță, ordinele vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia, se încadrează în aceste limite, nefiind ordine abuzive sau vădit greșite.

De asemenea, art. 86 din Protocolul 1 Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 prevede că o încălcare a convențiilor sau a prezentului protocol, comisă de un subordonat, nu îi exonerează pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia cunoșteau sau aveau informațiile care le permitea să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această încălcare. Reiese, deci, că eroarea comună a operat în privința pârâților, așa cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor ordine conștient sau intenționat abuzive.

Cu referire la ordinul legii și comanda autorității legitime, care reprezintă una dintre cauzele justificative, care înlătura ilicitul faptei și exclud răspunderea penală, potrivit art. 21 C. pen., se impune a fi clarificat dacă situația din decembrie 1989 reprezenta "normal social" pentru a valorifica, în raport cu această noțiune, principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu în cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului L. și a celorlalți pârâți. Evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la norma aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim de noutate și imprevizibil, de natură a crea dificultăți oricărui sistem organizat și de a atribui putere fiecărui cetățean în parte (gărzile patriotice, de ex.).

În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care milițieni, în calitate de reprezentanți ai autorității publice, au fost prinși și bătuți de populație, fiind suspectați că ei au tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști, așa cum reiese din declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților. Ca urmare, dar și urmând un ordin a cărui origine nu se cunoaște, transmis prin TV, aceștia s-au refugiat, sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reținuți. Acțiunea de reținere a milițienilor și securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea de ce origine este și de unde provine atacul împotriva unității militare.

Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni. Referitor la condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, acestea trebuie analizate în contextul terorii la care era supusă populația și desigur cadrele militare din unitate. Desigur, că prima grijă era securitatea militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu privire la cei reținuți fiind de a fi împiedicați să constituie un pericol.

În acest sens, este sugestiv răspunsul la întrebarea 11 din interogatoriul adresat intimatului În ce privește îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii pârâților, acestea sunt reglementate prin dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ. Potrivit acestora, răspunderea juridică este instituția prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se naște, de regulă, ca urmare a nesocotirii unei obligații legale, condițiile generale ale antrenării sale fiind; existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și culpa. În ce privește existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația civilă și nu neapărat de către militari.

Deși Statul are obligația de a asigura siguranța angajaților din forța publică, această regulă nu operează în condițiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcționează regulile de niciun fel și când nu se știe precis care este dușmanul, cine e rău sau bun. Reclamanții nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost pârâții, căci fizic au fost agresați de populația civilă și doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă se datorează cert intimaților), faptul că le-a fost foarte frică nu este singular, căci aceeași teamă inconsolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit evenimentele respective, iar condiția lor de milițieni și securiști le-a atras și mai multă ură din partea populației, ei fiind printre cei mai detestați dintre reprezentanții autorității de atunci.

În ce privește fapta ilicită, este adevărat că măsura cazării milițienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raționament e făcut în prezent sau ulterior timpului respectiv, în contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea în momentul de referință, hotărârile de luat erau probabil conjuncturale și trebuiau luate rapid, în concordanță cu norma internă militară, care nu fusese abrogată. Ca urmare, și măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și siguranța unității militare, acestea fiind acuzate a fi produs prejudiciu reclamanților.

În privința raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situația deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu moartea și cazării improprii a reclamanților, răspunderea pentru aceasta a Statului și intimatului M.Ap.N), se constată că raportul de cauzalitate nu există, căci în situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliției și Securității (singurele care mai dețineau arme de foc în afară de militari și de presupușii teroriști), eroarea fiind comună, măsura de a-i reține pe reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol pare justificată.

În ce privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reținuți era primordială în acea situație, chiar reclamanții arată că s-a crezut că ei sunt "teroriștii", ci siguranța unității militare, care aparent era atacată, notoriu, ulterior s-a aflat că nu au fost focuri de armă, ci simulatoare de foc, astfel că măsurile de cazare a reclamanților la sala de sport și apoi la bazin se dovedesc măsuri economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989. Referitor la culpă, nu rezultă din nicio probă, intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mal înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora, nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt pârât, ci din situația de stare specială existentă, nevoia de a stăpâni situația, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.

Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important ai său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de față nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Cazul fortuit reprezintă acea împrejurare care înlătură răspunderea penală a făptuitorului datorită faptului că rezultatul periculos este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Printre evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite figurează împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care au caracter extraordinar și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori evitate decât de omul cei mal capabil, de o diligență și prudență maximă. Fac parte din această categorie, printre altele, fenomenele sociale, cum este cel petrecut în decembrie 1989. Împotriva acestei sentințe, au declarai apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicia și au solicitat schimbarea sentinței atacate și admiterea acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. împotriva Sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. A schimbat sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. și în consecință: A obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului A., suma.

de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B., suma de 4,000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D., suma de 5.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de 18.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului F., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei G., suma de 3.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului H., suma de 12.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului I., suma de 16.000 euro, sau contravaloarea în iei la data plății și reclamantului K., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății.

A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I. și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. să plătească în solidar reclamanților A., B., M., D., F., G., H., I. și K., suma de 5400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant și reclamanților C. și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins apelul declarat de N. și O., moștenitoarele defunctului P. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. B., M., C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K., pârâtul Ministerul Apărării Naționale și pârâtul L. Prin Decizia civilă nr. 582 din 25 februarie 201.5, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanții A., B., M. C., D., E., F., G., H., I., N., O. și K., de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și de pârâtul L. împotriva Deciziei nr. 98 din 14 octombrie 2034 a Curții de Apei Alba Iulia, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele: Cercetând condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului L., în circumstanțele particulare ale cauzei și în raport de rezoluția din data de 01 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin Sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, instanța de fond și instanța de apel au ajuns la concluzii diametral opuse. Astfel, în timp ce instanța de fond a apreciat - pentru considerentele expuse amplu în cuprinsul sentinței - că situația concretă de la momentul evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, cu efecte exoneratoare de răspundere pentru pârâtul L. și.

implicit, a pârâtului Ministerul Apărării Naționale (în calitate de comitent), instanța de apel a considerat că situația de fapt generatoare a litigiului nu poate fi asimilată noțiunii de stare de necesitate și a înlăturat, formal, statuările instanței de fond în acest sens, fără însă a aduce vreun argument care să fundamenteze această concluzie. Deși, în considerente, instanța de apel a reținut că evenimentele din decembrie 1989 au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor față de cadrele de miliție - reclamanții din cauză, prezentându-se ei înșiși sau fiind duși la UM (...) - totuși, a apreciat că pârâtul L. a săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate a reclamanților, având în vedere condițiile în care aceștia au fost reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii.

Instanța de apei a mai reținut că vinovăția pârâtului L. rezultă din faptul că, având cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, a fost responsabil, în virtutea regulamentelor militare, de toate acțiunile care au avut loc în unitate, desfășurate de subordonații săi, astfel că nu trebuia să-i rețină pe reclamanți în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanțe de punere în libertate, având deplină putere de deliberare și de decizie în acest sens.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru privarea de libertate și pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății, susținând în mod generic că pârâtul L. este vinovat pentru suferințele cauzate ca urmare a reținerii lor în incinta unității militare doar în virtutea faptului că îndeplinea funcția de comandant al unității militare menționate iar instanța de apel a apreciat că pârâtul L. se face vinovat de lipsirea de libertate a reclamanților (prin reținerea lor în cadrul UM (...)) și de tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, exclusiv din perspectiva calității sale de comandant a acestei unități militare.

Or, pentru o corectă evaluare a situației de fapt și stabilirea vinovăției pârâtului L. și a pârâtului comitent ar fi fost necesar ca statuările instanței de apel - în sensul că pârâtul L. a săvârșit fapta de lipsire de libertate a reclamanților, cauzatoare de suferințe pentru aceștia, ca urmare a tratamentului la care au fost supuși, să se bazeze nu exclusiv pe calitatea pârâtului, de comandant al unității militare în care s-au refugiat sau au fost aduși reclamanții, ci pe probe certe din care să reiasă intenția acestuia sau culpa cea mai ușoară în acțiunea de lipsire de libertate și traumatizate a reclamanților, precum și faptul că, din motive subiective, care au ținut exclusiv de voința acestuia - și nu din motive obiective - nu s-au putut asigura condiții adecvate de cazare și hrană a reclamanților, până la clarificarea statutului acestora, pentru a fi evitate suferințele lor și dacă reținerea reclamanților s-a făcut exclusiv din voința sa sau ca urmare a unui ordin/ordine primit(e) de la superiorul/superiorii săi ierarhic/ierarhici.

Cu referire la aceste aspecte, este de reținut că pârâtul L. a formulat apărări prin care a expus detaliat situația de fapt, a susținut că, în Sibiu, existau peste 20 de unități militare, între care și cea al cărei comandant era și că "în fiecare dintre acestea s-au prezentat cadre ale Ministerului de Interne pentru a scăpa de furia revoluționarilor și de a se pune la adăpostul armatei, din proprie inițiativă, la ordinul comandanților direcți ai acestora și conform comunicatelor puterii politico-statale a României, respectiv Comunicatele FSN", că "începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Procurorul general al României, pe baza competenței și autorității sale, din ordinul FSN, cu acordul ministrului de Interne, al șefului Departamentului Securității Statului și al Ministerului Apărării Naționale, a decis și a ordonat menținerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate, precum și punerea acestora la dispoziția procurorilor", că "din ordinul Procurorului general s-a constituit Comisia de anchetă ca organ de procuratură.

Ordinul de zi pe unitate fiind o dovadă elocventă în acest sens"; că "datele diferite de punere în libertate atestă faptul că cei în cauză erau numai la dispoziția procurorilor, personalului unității revenindu-i doar sarcina de a însoți procurorii la efectuarea perchezițiilor, reținerea suspecților"; a invocat că acțiunea reclamanților își are izvorul într-un "rechizitoriu declarat nul absolut, pentru falsuri grosiere și probe contrafăcute" conform Sentinței penale nr. 10 din 29 octombrie 2001 a Curții Militare de Apel, rechizitoriul având numărul x/P/1998 (nu x/P/2008) și că "Decizia nr. l 168 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a validat ca definitivă Sentința penală nr. 10, sintetizând că fapta nu există" și că "în Dosarul nr. x/P/2007 nu s-a mai întocmit rechizitoriu, iar acțiunea nu a mai fost pusă în mișcare, lipsind vinovăția". Totodată, din răspunsul Ministerului Apărării Naționale la interogatoriul reclamanților reiese că, în decembrie 1989, pârâtul L. era subordonat nemijlocit comandantului Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, general R., primind ordine de la comandantul nemijlocit și de la comandanții direcți (ierarhic) și că ordinele primite de la superiori de către L., începând cu 21 decembrie 1989, au fost consemnate în Ordinul de zi pe unitate și în Jurnalul acțiunilor de luptă.

Apărările pârâtului L. au vizat inclusiv rezoluțiile și hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu faptele care i se impută de către reclamanți iar instanța de apel trebuia să soluționeze raportul juridic dedus judecății în raport de toate aceste apărări. Așa fiind, Înalta Curte constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită pentru a se putea aprecia că, în cauză, sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului L. pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 și urm. C. civ. și, implicit, a răspunderii Ministerului Apărării Naționale, în calitate de comitent, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte, raportat la considerentele expuse, care atrag incidența art. 304 pct. 9 raportat la art. 314 C. proc.

civ., constată că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea reluării cercetării judecătorești și lămurirea deplină a situației de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei, impunându-se admiterea tuturor recursurilor.

În rejudecare, instanța de trimitere va solicita depunerea la dosar a tuturor rezoluțiilor Parchetului și a hotărârilor judecătorești invocate în apărare de pârâți, printre care Sentința penală nr. 10/29.10,2010 a Curții Militare de Apel și Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și va stabili valoarea juridică a acestora în litigiul civil dedus judecății, inclusiv a Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, a Rezoluției nr. 319/11/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , secția Parchetelor Militare, a rezoluției pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută prin Sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010 - prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că pârâtul L., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora,

ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane; va lămuri dacă a existat un ordin prin care să se fi dispus menținerea sub pază strictă a tuturor persoanelor venite în orice unitate militară și dacă pârâtul L. s-a conformat acestui ordin în accepțiunea dată de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, precum și modul în care s-a conformat, urmând a fi depuse regulamentele militare în vigoare la acea dată, care sunt incidente în cauză; va lămuri împrejurările, calitatea în care și cauzele pentru care au fost cercetate părțile vătămate și de ce au fost necesare ordine emise de procurori pentru punerea lor în libertate, în raport și de Ordinul nr. 303/1989, prin care s-a stabilit comisia de anchetă; vor fi audiați în mod nemijlocit martorii indicați în cauză, întrucât nu este admisibil ca, în baza unor probe administrate de organele de cercetare penală sau de prima instanță, să se reevalueze situația de fapt și să se ajungă la o soluție diametral opusă; va examina dacă pot fi aplicate, în cauză, din perspectivă "ratione temporis", raportat la momentul producerii evenimentelor din decembrie 1989, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994 și va solicita și administra orice probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri.

Cu prilejul rejudecării, în măsura în care instanța de trimitere va constata - după probatoriile ce se vor administra, care să vizeze inclusiv dovada că reclamanții au dobândit/dețin calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 998 și urm. și ari 1000 alin. (3) C. civ. pentru a se reține în sarcina pârâților răspunderea civilă delictuală reglementată de textele de lege menționate, va răspunde apărărilor reclamanților vizând criteriile legale de determinare a cuantumului daunelor morale. Cu privire la criticile formulate de recurentele-reclamante N. și O. referitoare la calitatea procesuală activă, se constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 3 iulie 2012, de autorul lor, reclamantul P., alături de ceilalți reclamanți.

Reclamantul P. a decedat la data de 2 octombrie 2013, astfel cum reiese din certificatul de deces depus la Dosarul nr. x/85/2012* al Tribunalului Sibiu, iar N. (soția supraviețuitoare) și O. (fiica, născută P.) au formulat, prin apărător, la termenul din 22 aprilie 2014, cerere de introducere în cauză, în calitate de succesoare, depunând certificate de căsătorie și, respectiv de naștere.

Prin încheierea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/85/2012*, Tribunalul Sibiu a admis cererea de introducere în cauză a succesoarelor N. și O., respingând, implicit, excepția lipsei calității procesuale active a acestora, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu motivarea că "drepturile nepatrimoniale au o latură patrimonială, din încălcarea lor izvorând prejudicii morale și patrimoniale reparabile prin măsuri nepatrimoniale dar și patrimoniale". Așa fiind, recurentele-reclamante N. și O. au calitate procesuală activă, întrucât nu au formulat o acțiune proprie pentru repararea prejudiciului moral suferit, de autorul lor, ci sunt doar continuatoarele demersului judiciar inițiat de autorul lor, acțiunea acestuia având caracter patrimonial și putând fi continuată de succesoarele reclamantului P. În ceea ce privește recursul recurentului-pârât L., cu privire la care a fost invocată, de către apărătorul recurenților-reclamanți, excepția nulității, pentru imposibilitatea încadrării criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că memoriul de recurs cuprinde susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, pronunțată în Dosarul nr. x/2000, a Sentinței penale nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel și a Sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar București, precum și la aplicarea greșită în cauză a art. 998 și urm. C. civ., situație ce permite încadrarea recursului în motivul legai prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza acestor apărări urmând a fi făcută de instanța de trimitere. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/85/2012**.

Prin Decizia civilă nr. 416 din 21 martie 2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții A., B., M., C., D., E., F., G., H., I., K., N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului, împotriva Sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului și K. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. și în consecință a dispus obligarea pârâții lor la plata către reclamanți, în solidar, cu titlu de daune morale, a următoarelor sume: reclamantului A., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B., suma de 2.400 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M., suma de 4.200 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C., suma de 900 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D., suma de 3.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului E., suma de 10,800 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului F., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei G.,

suma de 2.100 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului H., suma de 7.200 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului I., suma de 9.600 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantelor N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului, suma de 3300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului K., suma de 3.300 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., M.. C., D., E., F., G., H., I., N. și O., în calitate de moștenitoare al reclamantului inițial P., decedat în timpul procesului și K. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și L. să plătească în solidar reclamanților A., B., M., D., F., G., H., I. și K. suma de 5,400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant, reclamantelor N. și O., în calitate de moștenitoare ale reclamantului decedat P., suma de 600 lei și reclamanților C. și E. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: Este adevărat că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc.

pen., în vigoare la data formulării acțiunii, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucra judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, însă aceasta presupune că prin hotărârea instanței penale s-au tranșat aceste chestiuni, respectiv instanța penală s-a pronunțat cu privire la săvârșirea unui fapte penale și la vinovăția persoanei care a săvârșit-o. În speță însă, nu putem reține o astfel de situație, deoarece instanțele care au pronunțat hotărârile penale care l-au vizat pe pârâtul L. în legătură cu infracțiunea de lipsire de libertate nu au decis aceste aspecte deoarece a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală și anume prescripția.

Chiar dacă pârâtul L. avea la îndemână pentru, a-și dovedi nevinovăția prevederile art. 13 C. proc. pen., aceasta nu a înțeles să uziteze de aceste dispoziții pentru a se clarifica situația sa juridică în legătură cu acuzația de lipsire de libertate. Astfel, prin rezoluția din data de 01 martie 2010 a Secției Parchetelor Militare s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului col.(r) L. pentru infracțiunile prev. de art. 174 C. pen., art. 217 C. pen., art. 218 C. pen., art. 249 C. pen.

și încetarea urmăririi penale față de același învinuit sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, iar prin rezoluția nr. x/11-2/2010 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins plângerea împotriva rezoluției din 1 martie 2010. Prin Sentința penală nr. 17/2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de IPJ Sibiu împotriva rezoluției din data de 01 martie 2010 a Secției Parchetelor Militare și Rezoluției nr. x/II-2/2010 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta în condițiile în care, inițial, prin Sentința nr. 10/2001 a Curții Militare de Apel au fost admise cererile inculpaților L., R., S. și Ș. și s-a restituit cauza la Secția Parchetelor Militare în vederea refacerii urmăririi penale și a actului de sesizare, iar prin Sentința nr. 1/2000 a Curții Militare de Apel s-a dispus doar cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Teritorial București. În motivarea Sentinței nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, se reține că s-a dispus scoaterea de sub învinuire a învinuitului L. pentru primele patru infracțiuni, motivat de faptul că ordinele date militarilor din subordine au fost în conformitate cu dispozițiile legale, cu atât mai mult cu cât acesta a ordonat subordonaților să nu facă uz de armă împotriva manifestanților.

Cu privire la infracțiunea de lipsire de libertate, în sentință se menționează doar faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, conform art. 124 C. pen. În consecință, prin hotărârile penale antemenționate și cu privire la care instanța supremă a dispus a se face verificări, nu există nicio pronunțare în sensul stabilirii unei vinovății a pârâtului L. în comiterea infracțiunii de lipsire de libertate tocmai pentru că a intervenit prescripția, cauză care înlătura răspunderea penală a celui care a comis-o. Rămâne astfel în sarcina instanței civile să stabilească dacă pârâtul L. se face vinovat de săvârșirea unei fapte civile ilicite cauzatoare de prejudicii în privința reclamanților din prezentul dosar de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Sub acest aspect se reține că starea de fapt a fost pe deplin stabilită în cel de-a doilea ciclu procesual, cu privire la aceasta neexistând îndrumări în sensul stabilirii unei altfel de situații. Prin urmare, se va pleca de la cele deja stabilite în cauză. Astfel, în contextul revoluției din 1989 și a particularităților acesteia în cazul Municipiului Sibiu, se reține că primele cadre care au intervenit pentru dispersarea manifestanților au fost cele ale Miliției Județene care a recurs și la rețineri din rândul participanților la revoltă. Acest demers a amplificat nemulțumirea revoluționarilor, fiind nevoie de intervenția armatei în scopul descurajării manifestanților. Ca urmare a exacerbării ostilității din partea populației, armata a deschis focul, trăgând foc de avertisment.

Totuși, în acest context s-au tras focuri de armă și din alte locații, rezultând primele victime. Ulterior anunțării decesului gen. T., evenimentele au luat un curs neașteptat, manifestanții forțând intrarea în sediul Miliției Județene. Se creează convingerea că armata este de partea poporului, milițienii și securiștii devenind "dușmanii poporului", atitudinea față de cadrele de miliție fiind una ostilă în condițiile în care dinspre clădirea Miliției județene și a Securității s-au și tras focuri de armă înspre manifestanții strânși în piață. Desfășurarea aceasta de forțe nu a avut loc în decurs de doar câteva ore, ci a debutat în data de 21 decembrie și a escaladat în 22 decembrie 1989. Manifestanții care au intrat în sediul Inspectoratului de Miliție au capturat cadre de miliție și le-au predat armatei, în speță la UM (...) Sibiu, aflată în imediata apropiere a Inspectoratului.

Însă la UM (...) Sibiu au ajuns nu numai cadrele aduse de către manifestanți, ci și cadre care s-au refugiat din calea furiei manifestanților sau care, în zilele următoare, urmând îndemnurile primire prin intermediul mass-mediei, s-au pus la dispoziția UM (...) Sibiu. Prin urmare, au existat trei categorii de cadre de miliție care au ajuns la UM (...) Sibiu: cei care au fost predați, cei care s-au retras în unitate și cei care s-au prezentat la UM (...) Sibiu ulterior datei de 22 decembrie și care nu erau în sediul UM Sibiu în 22 decembrie 1989. Se reține că retragerea cadrelor Ministerului de Interne în UM (...) a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de Miliție au luat legătura cu comandantul unității militare, pârâtul L., și au solicitat sprijin și protecție.

Acest fapt rezultă atât din rezoluția întocmită în Dosarul nr. x/F/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cât și din interogatoriul luat pârâtului L. Martorul Ț., audiat în cursul urmăririi penale, a arătat că persoanele de la comanda Miliției au solicitat protecția cadrelor de la UM (...), care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unității era blocată de un TAB. În același sens este și declarația martorului U. Rezultă că aceste persoane nu puteau fi considerate automat persoane ostile (în sensul că doreau să atace unitatea militară) în condițiile în care în zilele de 21, 22 decembrie 1989 accesul în unitate nu se mai putea face pe poarta unității militare, ci doar prin escaladarea gardului, la recomandarea conducerii UM.

Pârâtul L. nu se poate apăra susținând că reclamanții erau "teroriști" în condițiile în care chiar el a permis accesul în unitate, iar accesul se putea face numai de o manieră excepțională - sărind gardul. Pe de altă parte, au fost și reclamanți care s-au prezentat la sediul UM (...) Sibiu doar pentru că la televizor și radio se dădeau în permanență comunicate prin care se cerea cadrelor de miliție să se prezinte pentru predarea armamentului. Ceea ce are relevanță în cauză este faptul că, astfel cum rezultă și din materialul de urmărire penală, unii milițieni s-au prezentat la alte unități militare de pe raza mun. Sibiu, unde au predat, armamentul din dotare și de unde au fost lăsați să plece, recomandându-li-se să fie cât mai discreți până la clarificarea lucrurilor.

De altfel, și reclamantul H. s-a predat în data de 24 decembrie 1989 la Centrul Militar din Piața Armelor unde a predat arma, dar nu a fost reținut. În 25 decembrie 1989 s-a prezentat la UM (...) Sibiu unde a fost dezbrăcat în curtea unității, bătut, deposedat de bunurile personale și reținut în bazin. Deși la nivel de armată ordinele pe cale ierarhică au fost aceleași, doar pârâtul L. a înțeles să le aplice de o manieră personală, decizând de la sine putere și în lipsa unui ordin direct de la superiorii ierarhici să rețină pe acești lucrători de miliție în sediul UM, în condiții vitrege și permanent sub amenințarea armei, aspect ce rezultă fără dubiu din situația expusă în legătură cu reclamantul H. Acesta nu este un caz singular, dar printre reclamanții din prezentul dosar este singurul de acest gen.

La dosar nu s-a făcut dovada ordinului primit de la superiori prin care "s-a dispus menținerea sub pază strictă a persoanelor venite în orice unitate militară", deoarece în acest caz persoanele care s-au predat la alte unități militare nu erau lăsate să plece acasă. Dintre reclamanți, doar 6 au fost predați sau s-au refugiat la UM (...) Sibiu în data de 22 decembrie 1989 (reclamanții E., F., P., K. - aduși sub escortă, A. a sărit gardul), ceilalți prezentându-se începând cu data de 24 decembrie (B., D., G., H., I.) sau 28 decembrie 1989 (C.). Pârâtul L. se apără și susține că avea de ales între a-i lăsa pe mâna celor care îi băteau - manifestanții de la revoluție, și a-i opri în unitate, unde li se asigura protecția, motivând astfel necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți.

Nu există însă vreo justificare pentru reținerea persoanelor ce s-au predat începând cu data de 24 decembrie 1989, deoarece aceștia nu mai era necesar să fie apărați de manifestanți. Pârâtul se mai apără că în calitate de comandant putea decide arestarea oricărei persoane pe o durată de 10 zile. Curtea nu contestă această competență a comandantului de garnizoana, dar pârâtul nu a înțeles să-și exercite această atribuție și nu a dat un astfel de ordin de reținere a persoanelor ce au venit în UM. Pe de altă parte, chiar dacă legea îi permitea să ia măsura reținerii timp de 10 zile, o astfel de măsură nu se putea dispune totalmente discreționar, ci trebuia să se impute ceva concret persoanelor în cauză, conform regulamentelor militare.

Faptul intrării în unitate, cu permisiunea comandantului, nu poate duce la concluzia că toate aceste persoane urmau să fie arestate timp de 10 zile doar pentru ca erau cadre de miliție și exista suspiciunea că au tras în populație, în altă ordine de idei, pârâtul s-ar fi substituit în această situație organelor de urmărire penală, singurele în măsură să decidă dacă se impune sau nu arestarea cadrelor de miliție. Prin urmare, în lipsa oricărui ordin venit de la eșaloanele superioare, toți reclamanții au fost tratați de pârât ca persoane reținute, deci ca persoane a căror libertate a fost anihilată. Nu se poate susține ideea că pârâtul nu avea cunoștință că pentru reținerea unei persoane împotriva voinței sale trebuia să existe un ordin/ordonanță/mandat de reținere/arestare, Că este așa rezultă din faptul că pârâtul a depus la dosar înștiințarea prin care comandantului UM (...) Sibiu i se aducea la cunoștință mandatul de arestare preventivă a inc.

V. și obligația de a reține această persoană în arestul unității până la judecarea procesului. În consecință, pârâtul știa că o reținerea a unei persoane se putea face numai dacă există luată față de acesta măsura reținerii sau arestării preventive de către organele de urmărire penală competente, respectiv procuratura. Pârâtul nu poate susține că prin reținerea reclamanților i-a protejat de manifestanți. Mai întâi că reținerea nu a fost legală, lipsind orice temei legal în acest sens. În al doilea rând, reținerea este incompatibilă cu ideea de protecție, protecția vizând o situație ce durează, exclusiv cât dorește cel protejat și, care caută protecție, în speță, reclamanții nu au fost întrebați dacă doresc să plece din unitate pe riscul lor și nici nu li s-a asigurat o astfel de posibilitate.

Dimpotrivă, după ce pârâtul L. a decis să plaseze toți reclamanții în stare de arest (reținere) nu și-a mai asumat și responsabilitatea punerii/lăsării lor în libertate, tratând toate persoanele la fel, indiferent de circumstanțele particulare ale preluării în custodie (aduși de manifestanți sau de cadre ale armatei, cei ce s-au "pus la adăpost" sărind gardul, cei ce s-au prezentat ca urmare a comunicatelor de presă). Este și motivul pentru care la solicitarea repetată a pârâtului s-a constituit comisia de anchetă prin OZU nr. 303/1989.

Este adevărat că procurorii ce s-au ocupat cu anchetarea persoanelor reținute în bazin au dat ordonanțele de punere în liberate a acestor persoane, dar acest aspect nu echivalează cu înlăturarea răspunderii pârâtului pentru reținerea acestora, deoarece cel care a luat decizia reținerii reclamanților a fost pârâtul, procurorii neluând nicio decizie în sensul reținerii/arestării vreunei persoane, cu excepția fostelor cadre de conducere ale Miliției și Securității. Te