ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 5254 din 3

iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată și precizată, reclamanții B.M.,

R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.N., P.V. au cerut,

în contradictoriu cu pârâții M.A.N., Statul Român, prin M.F.P. și D.A.,

despăgubiri pentru daune morale aduse prin privarea de libertate și afectarea

sănătății în evenimentele din Decembrie 1989.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat au fost sau sunt angajați ai M.I., care, în

perioada evenimentelor din Decembrie 1989 au fost reținuți în mod abuziv de

către cadre ale M.A.N., fără nicio bază legală și fără mandat de arestare.

Comandanții M.I. și de Securitate au fost adăpostiți în unitatea militară, cu

acordul comandantului, în timp ce reclamanții au cerut să fie apărați de către

armată, văzând ura manifestată de populația civilă față de ei. Urmare a

distrugerii sediului Miliției, reclamanții au sărit gardul, unii fiind prinși

de populația civilă și loviți, alții s-au refugiat în unitatea militară unde au

fost reținuți fără temei, abuziv, la sala de sport și apoi la bazin, o perioadă

mai mare de timp. Condițiile deținerii au fost improprii, fără posibilitate de

elementară igienă, fără loc de dormit, fără vase pentru luat masa, fără

îngrijire medicală, fiind loviți de cadrele militare, percheziționați,

fiindu-le confiscate bunurile personale, fiind umiliți și ținuți sub teroare și

amenințarea cu moartea.

În drept s-au invocat

art. 998 și urm. C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Într-un prim ciclu

procesual, acțiunea reclamanților a fost constatată prescrisă prin sentința

civilă nr. 140/2013 a Tribunalului Sibiu, sentință ce a fost anulată prin Decizia

civilă nr. 34/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre

rejudecare, aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a acțiunii.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 875 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția

I civilă, s-au respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității

acțiunii și a lipsei calității procesual pasive de invocate de intimați.

A fost respinsă

acțiunea, completată

și precizată, formulată de reclamanții B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E.,

K.A.(fost Ț.), D.P., C.N. și P.V. în contradictoriu cu intimații M.A.N., Statul

Român, prin M.F.P. și D.A.

Pentru a decide

astfel, Tribunalul Sibiu a reținut, referitor la excepția netimbrării cererii,

că este nefondată, în raport de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997; referitor

la excepția inadmisibilității acțiunii, că, prin demersul lor judiciar reclamanții

urmăresc valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat și un interes,

pretins a fi legitim, neexistând vreun text de lege care să le interzică sau să

le limiteze reclamanților accesul la justiție; referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, că asupra acesteia s-a pronunțat instanța

prin decizia de casare și că nu mai poate fi pusă în discuție iar referitor la

excepția lipsei calității procesual pasive a M.F.P., că este nefondată având în

vedere că, în acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze

penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este

citat prin M.F.P., reprezentarea statului fiind dată și de dispozițiile legii

speciale care reglementează, în speță, cercetarea și judecarea proceselor

penale, a C. proc. pen. iar în termenii art. 52 din Constituție se

reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obține

repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege, reprezentarea

în proces de către M.F.P. fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea

condițiilor cerute de art. 504 și 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru

orice alte pagube cauzate în procesul penal.

În ceea ce privește

situația de fapt a cauzei, Tribunalul a reținut că, urmare a nemulțumirii

populației privind condițiile de viață, începând din data de 16-22 decembrie

1989 au avut loc manifestații ale populației contra regimului din acea vreme,

manifestații soldate cu victime, fie din partea populației civile, fie din

partea militarilor, milițienilor sau securiștilor, în funcție de localitate și

de circumstanțe.

În Sibiu, populația

civilă a ieșit în stradă protestând, au fost înregistrate primele victime, au

apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului

Miliției, s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a

fost ulterior distrusă. Milițienii și securiștii din clădire, urmare a unui

ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au

fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în

unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați în condiții

improprii la Sala de sport și apoi la Bazin.

În ce privește funcționarea

Statului și a instituțiilor sale s-au înregistrat situații fără precedent, fără

reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât organele de

conducere la nivel local, cât și populația, copleșită de exces de putere, fără

pregătire în acest sens. Practic, normele existente au fost scoase din uz,

rămânând un vid legislativ, care a fost umplut de factorii de decizie sau chiar

de către simplii cetățeni cu intuiții și inspirații de moment.

Ordinea de drept este

starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a

condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, care

se statornicește în relațiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor

de către cetățeni și de către organele de stat, constituie o valoare socială

fundamentală și este apărată de lege, este o stare care permite menținerea

echilibrului cu consacrarea apărării si respectării drepturilor si libertarilor

fundamentale ale cetățenilor, avutului public si privat, a celorlalte

valori sociale. Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de

drept, afectează drepturile si interesele legitime ale celorlalți

cetățeni, tulbura grav ordinea si liniștea publica, pun in pericol

valorile cele mai importante ale societății.

Orice încălcare a

normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a

manifestat atitudinea ilicită si cel ale cărui drepturi și interese legitime au

fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urma sa se adreseze si sa

solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de

drept încalcate.

Cum ordinea de drept

dintr-un stat de drept nu poate fi încalcată în nicio împrejurare și de nicio

persoana, ea trebuie apărată de Guvern prin organele de specialitate: M.A.I.,

M.A.N. sau organele Procuraturii etc. Participarea altor forte la restabilirea

si apărarea ordinii de drept, reprezentă o grava si inadmisibila încălcare a însăși

ordinii de drept. Fiecare persoana are dreptul sa beneficieze pe plan social de

existenta a unei ordini care sa permită ca drepturile si libertățile sale

individuale fundamentale sa-si poată gasi o realizare deplina, statelor revenindu-le

responsabilitatea de a apăra si proteja omul conform legilor.

M.A.N. este organul

de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea

Guvernului

României

, prin care este condusă activitatea în domeniul

apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de

securitate națională, pentru garantarea suveranității,

independenței și unității statului, integrității

teritoriale a țării și democrației constituționale. M.A.N.

răspunde în fața

Parlamentului

,

a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a

celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor

internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.

Apărarea Naționala „cuprinde

ansamblul de măsuri si activități adoptate si desfășurate de statul roman in

scopul de a garanta suveranitatea naționala, independenta si unitatea statului,

integritatea teritoriala a țării si democrația constituționala”. Masurile adoptate

privind apărarea naționala sunt obligatorii pentru toți cetățenii țării, pentru

autoritățile si instituțiile publice si private si pentru toți agenții economici,

indiferent de forma de proprietate. Fiind un domeniu distinct și foarte important

al securității naționale, acesta este foarte bine reglementat în programele de guvernare

și în actele normative specifice.

Armata este principala

instituție care se caracterizează prin ordine și disciplina, iar în desfășurarea

oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și

precizări emise verbal sau în scris. Esența relațiilor între militari se află

în nevoia de reacție promptă, indiscutabilă a unității, necondiționat și în

orice situație, iar forma lor concretă de manifestare se regăsește în subordonarea

ierarhică și desfășurarea tuturor acțiunilor în baza unor planuri, fundamentate

pe ordin. Comandanții au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că

subordonatul la înțeles și să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit

în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o „prevedere

imperativă, dat în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei

acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare

”,

fiind

premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară. Acesta este cel mai important

element din compunerea funcțională a oricărei structuri militare, implicând, în

mod obligatoriu, o mare responsabilitate.

Personalului militar îi

este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor

armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. În consecință,

militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine.

Este de notorietate

faptul că un ordin intern nu are supremație în fața legii, iar necunoașterea

legii nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Astfel cu referire la acest domeniu

sunt de reținut prevederile din Statutul cadrelor militare: „să respecte

jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai

și la timp ordinele comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în

care îți îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li

se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii,

obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte.

Astfel, neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage răspunderea penală

sau civilă a subordonaților”, care vin în contradicție cu prevederile

regulamentelor mai sus menționate, dar care au valoare juridică superioară

regulamentelor militare.

Prevederile art. 33

al Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana

care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui

superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea

de răspundere intervine dacă situația în care se afla persoana îndeplinește

cumulativ trei condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului

sau superiorului în cauză;nu a știut că ordinul este illegal;ordinul nu a fost

vădit ilegal.

Tribunalul, în raport

cu aceste condiții și față de situația de fapt reținută, a constatat că

ordinele date de pârât, vizând apărarea unității militare și asigurarea

securității acesteia se încadrează în aceste limite, nefiind ordine abuzive sau

vădit greșite.

De asemenea, la art. 86

din Protocolul I Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 se

prevede că: „o încălcare a convențiilor sau a prezentului protocol comisă de

către un subordonat nu îi exonerează de pe superiorii săi de răspundere penală sau

disciplinară, după caz, dacă aceștia știau sau aveau informațiile care le permiteau

să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să

comită o astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile practic posibile

pentru a împiedica sau pedepsi această călcare.”

În raport de acest

text legal, tribunalul a constatat că eroarea comună a operat în privința pârâților,

așa cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor

ordine conștient sau intenționat abuzive.

În domeniul penalului

există cauze justificative care exonerează de răspundere astfel, în art. 21 din

C. pen. se precizează ca “nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea

penala, săvârșita in condițiile vreuneia din cauzele justificative prevăzute de

lege, adică art. 22-25 C. pen. si anume: legitima apărare, starea de necesitate,

ordinul legii si comanda autorității legitime, etc.

Cauzele justificative,

care înlătura ilicitul faptei, exclud răspunderea penala, săvârșirea în anumite

condiții a unei fapte care întrunește toate elementele constitutive ale unei

infracțiuni nu este imputabila făptuitorului deoarece acesta avea o justificare

legala.

Dintre cauzele justificative

prevăzute de art.  21 un interes deosebit îl prezintă “ordinul legii si comanda

autorității legitime”.

Ordinul legii stipulează

ca “nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea penala daca săvârșirea

ei a fost impusa sau autorizata de lege.“ Aceasta cauza a fost prevăzuta in dreptul

roman (juris executia non habet injuriam), preluata apoi de dreptul barbar si

dreptul canonic, pentru ca legiuirile moderne inspirate din dreptul revoluționar

francez (1789-1791) si C. pen. napoleonian (1810) sa o dezvolte si sa o adapteze

situațiilor multiple ivite in practica judiciara. În doctrina si practica judiciara

este admis principiul potrivit căruia o fapta dispusa sau permisa de lege nu

poate fi imputabila din punct de vedere penal. Sunt de notorietate (și

asemănătoare situației invocate), in acest sens, cazurile in care polițiștii trag

cu arme de foc pentru imobilizarea infractorilor, pentru a împiedica fuga de sub

escorta sau evadarea celor aflați in stare de deținere. În situații identice se

afla persoanele care fac uz de arma împotriva celor care ataca militarii aflați

in serviciul de garda, paza, menținerea si restabilirea ordinii de drept, împotriva

celor care pun in pericol obiectivul păzit, precum si contra celor care ataca

sau împiedica militarii sa execute misiuni de lupta. Intrarea reclamanților

prin escaladarea gardului unității militare și fără a cere permisiune, în

condițiile în care se trăgea cu foc de armă susținut(deși nu se știe din ce

direcție) are caracteristicile situațiilor de justificare a reacției

autorității.

Referindu-se la cele

reținute, tribunalul a constatat că e necesar a fi clarificate două aspecte:

dacă situația din decembrie 1989 reprezenta „normal social” pentru a valorifica

în raport cu această noțiune principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau

nu a în cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului D.A.

și a celorlalți pârâți.

În ce privește primul

aspect, este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere

gravă de la norma aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim

de noutate și imprevizibil, de natura a crea dificultăți oricărui sistem

organizat și de a atribui putere fiecărui cetățean în parte(gărzile patriotice,

de ex.). În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care

milițieni-reprezentanții autorității publice, au fost prinși și bătuți de

populație, fiind suspectați că ei au tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști

(din declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu ale

reclamanților). Ca urmare, dar și urmând un ordin a cărui origine nu se cunoaște,

transmis prin T.V., aceștia s-au refugiat,sărind peste gard, în unitatea

militară, unde au fost reținuți. Acțiunea de reținere a milițienilor și

securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în

continuare, aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că raționamentul a

fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea posibilitatea de

a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea de ce origine este

și de unde provine atacul împotriva unității militare. Acest pericol nu ar fi

fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar cazați în camere,

pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta

cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de

oameni. În ce privește condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin,

în ce privește dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, trebuie

văzute acestea în contextual terorii la care era supusă populația și desigur

cadrele militare din unitate, acestea din urmă fiind “atacate” nu se știe de

către cine și neștiind în ce direcție să se apere. Desigur că prima grijă era

securitatea militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu

privire la cei reținuți fiind cele de reținere și a fi împiedicați să

constituie un pericol. În acest sens, este sugestiv răspunsul la întrebarea 11

din interogatoriul adresat intimatului (fila 125).

În ce privește cel

de-al doilea aspect, acela al îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii

intimaților sunt de observat prevederile legale în materie.

Art. 998

-Orice fapta a

omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe aceia din a cărui

greșeala s-a ocazionat, a-l repara.

Art. 999-Omul este

responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela

ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.

Art. 1000-

Stapinii si

comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepușii lor in

funcțiile ce li s-au încredințat.

Răspunderea civilă

delictuală

- art. 998 - 1003 C. civ. este răspunderea juridică prin intermediul căreia o

persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se

naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale,

condițiile generale ale antrenării sale fiind: existența unui

prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și

fapta ilicită și culpa.

În ce privește

existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit

un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe

care atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația

civilă și nu neapărat de către militari. Deși Statul are obligația de asigura

siguranța angajaților din forța publică, această regulă nu operează în

condițiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai

funcționează regulile de nici un fel și când nu se știe precis care este

dușmanul, cine e rău sau bun. Reclamanții nu au făcut dovada că autorii

prejudiciului lor au fost intimații, căci fizic au fost agresați de populația

civilă și doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă

se datorează cert intimaților), faptul că le-a fost foarte frică nu este

singular, căci aceeași teamă incontrolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit

evenimentele respective, iar condiția lor de milițieni și securiști le-a atras

și mai multă ură din partea populației, ei fiind printre cei mai detestați

dintre reprezentanții autorității de atunci.

În ce privește fapta

ilicită, este adevărat că măsura cazării milițienilor în bazin a fost

exagerată, dar acest raționament e făcut în prezent sau ulterior timpului

respectiv, în contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea în

momentul de referință, hotărârile de luat erau probabil conjuncturale și

trebuiau luate rapid, în concordanță cu norma internă militară, care nu fusese

abrogată. Ca urmare și măsurile luate de comandantul militar au fost marcate

conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și

siguranța unității militare, acestea fiind acuzate a fi produs prejudiciu

reclamanților.

În privința

raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea,situația

deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta

ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu

moartea și cazării improprii a reclamanților, răspunderea pentru acesta a

Statului și intimatului M.A.N) se constată că acesta nu există, căci în

situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul

Miliției și Securității (singurele care mai dețineau arme de foc în afară de

militari și de presupușii teroriști), eroarea fiind comună, măsura de a-i

reține pe reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol pare

justificată. În ce privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil

faptul că nu starea de bine a celor reținuți era primordială în acea

situație(chiar reclamanții arată că s-a crezut că ei sunt „teroriștii”), ci

siguranța unității militare, care aparent era atacată (notoriu, ulterior s-a

aflat că nu au fost focuri de armă, ci simulatoare de foc), astfel că măsurile de

cazare a reclamanților la Sala de sport și apoi la Bazin se dovedesc măsuri

economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea

evenimentelor din decembrie 1989.

Referitor la culpă,

nu rezultă din nicio probă intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu

rănirea(din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația civilă,

mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenția

reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea

directă a pârâtului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al

celuilalt pârât, ci din situația de stare specială existentă, nevoia de a

stăpâni situația, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.

Starea de necesitate este

cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența

unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să

comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel

pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun

important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este

în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat

seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de față nu

este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității militare

fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Cazul fortuit nu

constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este

consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Printre evenimentele

care pot fi calificate cazuri fortuite figurează împrejurări de origine

externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care nu au caracter

extraordinar și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici

prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligență și prudență

maximă. Fac parte din această categorie: ploile torențiale, cutremurele,

inundațiile, fenomenul social arătat fiind comparabil cu cele arătate că s-au

petrecut în decembrie 1989.

În raport de

considerentele expuse, tribunalul a constatat că acțiunea reclamanților este

nefondată, în cauză nefiind întrunite cerințele pentru a se putea constata existența

răspunderii civile delictuale în ceea ce îi privește pe pârâți.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și au solicitat schimbarea sentinței atacate și admiterea

acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr.

98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul declarat de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A.,

D.P. și P.V. împotriva sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul

Sibiu, secția I civilă.

A schimbat sentința

atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.M.,

R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V. în contradictoriu

cu pârâții M.A.N. și D.A. și în consecință:

A obligat pârâții în

solidar să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume:

reclamantului B.M., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului R.I., suma de 4.000 euro, sau contravaloarea în lei la

data plății; reclamantului B.I., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei

la data plății; reclamantului R.N., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului P.E., suma de 5.000 euro, sau contravaloarea

în lei la data plății; reclamantului B.P., suma de 18.000 euro, sau

contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M.D., suma de 5.500 euro,

sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei N.E., suma de 3.500 euro,

sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului K.A., suma de 12.000

euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D.P., suma de

16.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății și reclamantului P.V.,

suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății.

A respins acțiunea

formulată de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P.

și P.V. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a obligat pârâții M.A.N.

și D.A. să plătească în solidar reclamanților B.M., R.I., B.I., P.E., M.D., N.E.,

K.A., D.P. și P.V., suma de 5.400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare

reclamant și reclamanților R.N. și B.P. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru

fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins apelul

declarat de C.E. și M.C., moștenitoarele defunctului C.I. împotriva aceleiași

sentințe.

În considerentele

hotărârii sale, instanța de apel, evocând conținutul art. 22 alin. (1) C. proc.

pen., a reținut că Rezoluția din 1 martie 2010 emisă în Dosar nr. 200/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

Parchetelor Militare, definitivă prin respingerea plângerii formulate de I.P.J.

Sibiu, prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial București, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de

învinuitul col. (r) D.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de

libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen., deoarece s-a

împlinit termenul de prescripție, se impune cu autoritate de lucru judecat în

ceea ce privește faptele săvârșite și persoana care le-a săvârșit.

Instanța de apel a

reținut din hotărârea judecătorească menționată aspectele referitoare la

acțiunea dedusă judecății de către reclamanți, care au ajuns în U.M. X în

următoarele condiții: reclamantul B.M., în data de 22 decembrie s-a hotărât să

treacă peste drum la U.M. X. Acolo l-a preluat un ofițer de la armată, l-a dus

în sala de sport a unității iar din 24 decembrie a fost mutat în bazin, având

11 zile de reținere; reclamantul R.I., în data de 24 decembrie a sunat la

unitate pentru a fi preluat. Un tab l-a dus la U.M. X și dus în bazin, având 8

zile de reținere; reclamantul B.I., în data de 22 decembrie 1989 se afla în

sediul Poliției, fiind mutat sub escortă militară la U.M. X. A fost eliberat la

data de 04 ianuarie 1990, având 14 zile de reținere; reclamantul R.D., în urma

comunicatelor de presă, în data de 28 decembrie 1989 s-a predat la U.M. X și

reținut în bazin până în data de 30 decembrie 1989, având 3 zile de reținere; reclamantul

P.E. în data de 24 decembrie 1989 a fost ținut în arest, bătut, dus în sala de

sport. În data de 01 ianuarie 1990 a fost eliberat, având 10 zile de reținere; reclamantul

B.P., în data de 22 decembrie, 2 ofițeri de armată l-au dus pe jos la U.M. X. A

fost pus în libertate în data de 26 ianuarie 1990, având 36 zile de reținere; reclamantul

M.D., se afla în sediul Miliției în data de 22 decembrie 1989. Când a încercat

să iese a fost oprit de către civili și reprezentanți ai armatei și l-au dus la

sala de sport. A fost pus în libertate în data de 01 ianuarie 1990, având 11

zile de reținere; reclamanta N.E., în data de 24 decembrie s-a prezentat la U.M.

X unde a fost reținută. În data de 30 decembrie a fost eliberată, având 7 zile

de reținere; reclamantul K.I.A. (fost Ț.), în data de 24 decembrie 1989 s-a

predat la C.M.J. din Piața Armelor unde a predat arma dar nu a fost reținut. În

data de 25 decembrie s-a predat la U.M. X, unde a fost dezbrăcat în curtea

unității, bătut, deposedat de bunurile personale și reținut în bazin. A fost

pus în libertate în data de 17 ianuarie 1990, având 24 de zile de reținere; reclamantul

D.P., în data de 24 decembrie, în urma comunicatelor radio - tv, s-a dus să se

predea la U.M. X, unde a fost reținut până la data de 24 ianuarie 1990, având

32 de zile de reținere; reclamantul C.I. a fost dus la U.M. X și dus în sala de

sport a unității. Din data de 24 decembrie a fost transferat alături de

ceilalți colegi în bazinul unității, unde a fost reținut până la data de 01

ianuarie 1990, având 11 zile de reținere; reclamantul P.V., în 22 decembrie 1989

a fost escortat de 2 militari până la U.M. X, fiind eliberat în data de 01

ianuarie 1990, având 11 zile de reținere.

Cu privire la starea

de fapt, în Rezoluția din 1 martie 2010 s-a mai reținut, necontestat, că dintre

persoanele lipsite de libertate au fost identificate un număr de 391 persoane,

reținute în sala de sport, ulterior în bazinul U.M. X Sibiu.

După ce a reiterat,

pe baza rezoluției amintite, în esență, aceeași situație de fapt descrisă și în

hotărârea tribunalului, instanța de apel a reținut că retragerea, respectiv predarea

lucrătorilor M.I. în U.M. X, a avut loc în contextul în care, anterior,

persoanele din conducerea I.J.M. au luat legătura cu comandantul unității

militare și au solicitat sprijin și protecție. Acest fapt rezultă atât din

rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cât și din

interogatoriul luat pârâtului D.

Deși reclamanții au

fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente teroriste”

și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați

de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către

organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor.

În perioada 22-24

decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar

ulterior au fost mutați în bazinul de înot.

Față de numărul mare

de persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și

hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare

de persoane, resursele de hrană fiind limitate.

S-a apreciat însă că

aceste condiții nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuși

reclamanții, care, inițial au fost duși în sala de sport, unde au fost legați la

mâini și obligați să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă

pe durata căreia (22-24 decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au

fost asigurate condiții minime de igienă, persoanele reținute având acces la o

singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind

după câteva zile un număr insuficient de saltele și câteva obiecte din

vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele, nepermițându-li-se luarea

legăturii cu familia.

Persoanele reținute

au fost păzite în permanență de elevii militari înarmați cu puști și

mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și

pregătite pentru a trage. Martorul Deac Nicolae a declarat în fața instanțelor

de urmărire penală că în permanență se afla un pluton înarmat în poziție de

trage. Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt teroriști și

au fost amenințați cu moartea.

Condițiile în care au

fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din

rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 168-188, vol. I,

fond), cât și din probele administrate în fața instanței de fond, respectiv

declarațiile martorilor T.I. (fila 137), D.P. (fila 138), B.I. (fila 139).

Începând din 26

decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanțe de

punere în libertate a reclamanților, cu motivarea că nu se fac vinovate de

comiterea unor infracțiuni împotriva poporului în timpul acțiunii revoluționare

de răsturnare a dictaturii ceaușiste.

Aceste circumstanțe

ale reținerii reclamanților nu denotă un tratament de protecție a acestora,

aplicabil refugiaților, ci dimpotrivă un tratament asimilat condițiilor de

prizonierat.

Protecția acordată

unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și

degradant. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a

stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în

condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza

Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate

persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea

obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii,

fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

C.E.D.O. a statuat că

și în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau

a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor

tratamente degradante și inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea

tratamente sunt interzise chiar și în cazul unei stări de urgență care pune în

pericol viața unei națiuni, natura infracțiunii presupuse a fi comisă de

reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franței, cauza Assenov și

alții contra Bulgariei).

Față de cele ce

preced, instanța de apel a acceptat ca dovedită existența faptei ilicite de

lipsire de libertate, apreciind că acesta decurge din încălcarea prevederilor art.

7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice,

ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit

principiilor de drept internațional public, făcea parte din dreptul intern.

Aceste

dispoziții interzic supunerea unei persoane la

tratamente crude,

inumane sau degradante și recunosc dreptul oricărui om la libertate și la

securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deținut

în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale

și numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Așa cum rezultă din

rezoluția întocmită în Dosarul nr. 200/P/2007, această faptă are un conținut

complex, întrucât persoanele reținute în mod nelegal au fost supuse unor

tratamente inumane și degradante care le-au provocat suferințe fizice și

psihice.

Prima instanță a

apreciat eronat că situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie

1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea

civilă delictuală. Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de

confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor față de cadrele de

miliție. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul Inspectoratului

Județean de Miliție au solicitat sprijin și protecție unităților militare, iar

reclamanții s-au prezentat ori au fost duși la U.M. X. Însă, având în vedere

condițiile în care reclamanții au fost reținuți, tratamentul la care au fost

supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de

instanță care să justifice măsura reținerii, dovedesc caracterul ilicit al

lipsirii de libertate. Solicitarea acestora pentru asigurarea protecției nu

presupunea în nici un caz, îngrădirea dreptului la libera circulație, umilirea

sau agresarea lor.

Reținerea lor fără

drept este probată prin chiar actele necesare punerii lor în libertate,

respectiv ordonanțele emise de procurori, mai ales că nu existau mandate care

să justifice reținerea lor.

Cu privire la

vinovăția pârâților, instanța de apel a reținut că, în perioada evenimentelor

din decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu și că, în această

calitatea, a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce privește

persoanele reținute, tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au

fost reținute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul

anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat

forurile superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este

împuternicit să ia toate măsurile. S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează

a fi primite mai multe persoane din cadrul Ministerului de Interne și scopul

pentru care se retrag în incinta unității. Cu toate acestea, pârâtul a dat

dispoziție să fie reținute cadrele Ministerului de Interne, așa cum a declarat

în cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza

persoanelor reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la

pârâtul D. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când

martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să țipe” să fie legați

din nou. Același martor a afirmat că a executat ordinele comandantului.

De asemenea, atât

martorii audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați în fața primei

instanțe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde se aflau

reclamanții împreună cu alte persoane și i-a atenționat pe cei reținuți că la

orice mișcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somație.

În condițiile în care

pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta

unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut

libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața

organelor de urmărire penală, instanța de apel a constatat că pârâtul se face

responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care

au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Chiar dacă o parte dintre

reclamanți s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu înseamnă că

pârâtul D. trebuia să-i rețină în incintă, fără a le permite să plece decât în

baza unei ordonanțe de punere în libertate.

Acordarea protecției

presupune libertatea celui protejat de a renunța în orice moment la această

protecție, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în

unitatea militară - reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a alege să

plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reținuți.

Afirmația pârâtului

că nu a fost de față la momentul la care s-au săvârșit agresiunile față de

reclamanți nu are relevanță, în condițiile în care, la acel moment, era

comandantul U.M. X Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare

de toate acțiunile care au loc în unitate desfășurate de subordonații săi.

Prin Ordinul nr. 303/1989

(fila 43 dosar apel) s-a stabilit o Comisie de ancheta care să efectueze cercetări

față de persoanele reținute, din dispoziția procurorului General al României.

Însă din acest act nu rezultă dispoziția Procurorului de a reține în unitate

persoanele care au cerut protecție, astfel că a fost înlăturată afirmația

pârâtului D. în sensul că a avut dispoziție în acest sens.

Pârâtul a raportat

Consiliului Județean al F.S.N. faptul că sunt reținute un număr mare de

persoane în unitate în condiții improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, și

solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresă. Ori, la acea

dată o parte din reclamanți erau deja eliberați, pe de o parte, iar pe de altă

parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au

început reținerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate

responsabilitatea deținerii și a condițiilor în care s-a făcut această

reținere.

Instanța de apel a

reținut ca dovedită vinovăția pârâtului D. în condițiile art. 998-999 C. civ.

vechi, iar răspunderea pârâtului M.A.N. a fost angajată în temeiul dispozițiilor

art. 1000 alin. (3) C. civ. vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la

momentul săvârșirii faptei ilicite pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta

a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M. X Sibiu.

Întrucât nu s-a făcut

dovada că între Statul Român, prin M.F.P. și pârâtul D. există un raport de

prepușenie, s-a apreciat de către instanța de apel că nu poate fi angajată o

răspundere similară în sarcina acestui pârât.

Prejudiciul produs

reclamanților a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua

legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata

reținerii nelegale, fapte de natură să provoace victimelor suferințe morale,

aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și

valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității,

reputației în plan profesional și social.

Calitatea de victimă

a faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar

persoanelor asupra cărora a fost săvârșită fapta în mod nemijlocit

(reclamanții, cu excepția reclamantelor C.E. și M.C.), dat fiind că prejudiciul

produs este unul personal nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita

despăgubiri nu se poate transmite moștenitorilor victimei.

Pentru aceste

considerente, criticile reclamanților cu privire la soluția dată de prima

instanță cererii de acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au

fost găsite întemeiate, instanța de apel constatând că instanța de fond nu a

dat o interpretare corectă probelor și a apreciat în mod greșit că nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile

art. 998-999 și respectiv 1000 alin. (3) C. civ. vechi.

Ca urmare, reținând

că în cauză s-au dovedit condițiile atragerii răspunderii delictuale a

pârâtului D. pentru fapta proprie și a răspunderii M.A.N. în calitate de

comitent, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis apelul reclamanților și, în

consecință, a admis cererea acestor reclamanți de obligare în solidar a

pârâților D.A. și M.Ap.N. să le plătească daune morale.

Ținând seama de

durata reținerii nelegale și consecințele pe care aceasta le-a avut asupra

reclamanților, instanța de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare

zi de lipsire de libertate și suferință cauzată de umilința la care au fost

supuși, suferințele îndurate, reprezintă o reparație echitabilă și respectă

principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor

lezate și sumele acordate.

Pentru considerentele

expuse a fost admis apelul reclamanților B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D.,

N.E., K.A., D.P. și P.V. și a fost schimbată sentința atacată în sensul

obligării pârâților M.A.N. și D.A. la plata de despăgubiri către reclamanți,

proporțional cu numărul de zile de reținere ilegală.

Apelul declarat de

reclamantele C.E.

și M.C.

a fost respins, sentința

atacată fiind menținută, însă cu substituirea motivării în sensul celor menționate.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor

judiciare către fiecare reclamant pentru instanța de fond și instanța de recurs

de câte 600 lei iar pentru reclamanții R.N. și B.P.

câte 150 lei,

potrivit chitanțelor depuse la filele 27 - 38 în dosarul instanței de fond și

filele 73-83 în dosarul instanței de recurs din primul ciclu procesual,

instanța de apel reținând că în apel nu s-a făcut dovada cheltuielilor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D.,

N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.E., M.C. și P.V., pârâtul M.A.N. și pârâtul D.A.

Reclamanții B.M., R.I.,

B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.E., M.C. și P.V. au

solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în

sensul admiterii în tot a acțiunii lor.

Recurenții-reclamanți

au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civilie delictuale, care

consacră principiul reparației integrale a prejudiciului produs, a normelor

procesual-civile în materia administrării și aprecierii probelor și au invocat

în drept art. 304, pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 21 alin. (3) din

Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate pentru fapta ilicită constând în privarea abuzivă

de libertate, recurenții-reclamanți au susținut că prin soluția pronunțată se

încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile

delictuale în dreptul intern și anume principiul reparației integrale a

prejudiciului produs.

Sumele solicitate

prin acțiune pentru fiecare zi de reținere abuzivă și pentru fapta ilicită

constând în încălcarea integrității și sănătății reclamanților au avut ca punct

de reper daunele acordate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă

nr. 10211 din 17 decembrie 2009, în care, pentru mai puțin de 24 de ore de

arestare nelegală în noaptea de 21/22 decembrie, a unui manifestant din București

la Penitenciarul Jilava, instanța a acordat 5.000 euro cu titlu de daune

morale, pentru privare de libertate și suma de 5.000 euro, cu titlu de daune

morale pentru încălcarea integrității și sănătății reclamantului.

Atingerea adusă

libertății fizice a reclamanților prin luarea măsurii arestării în lipsa unui

temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea

gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin

tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și

onoarei reclamanților au dus la producerea, în sarcina acestora a unui

prejudiciu moral semnificativ.

Recurenții-reclamanți

au arătat că au fost reținuți abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui

arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unui lagăr concentrare

nazist, atât martorii audiați în cauză cât și depozițiile de martor din

rechizitoriul întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 207-217) descriind

condițiile reținerii abuzive, suferințele și umilințele la care au fost supuși,

amenințarea că vor fi omorâți, întrucât sunt teroriști.

Reclamantul din

dosarul soluționat prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a fost

deținut în condiții normale de arest, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu

toaletă și nu a fost păzit și amenințat cu arma în permanență. Și faptul că,

această persoană a fost reținut pe o perioadă scurtă constituie un avantaj față

de situația reclamanților, care au fost reținuți pe perioade chiar și de peste

30 de zile.

Nu este de neglijat

și faptul că, așa cum a precizat pârâtul D.A. în interogatoriu, ca răspuns la

întrebarea nr. 15, statutul reclamanților pe perioada reținerii a fost acela de

''prizonieri”. Reținerea lor a fost făcută sub motiv că ei sunt

"teroriști".

Catalogarea

reclamanților ca „teroriști” a avut, poate consecința cea mai grea, deoarece

ani de zile în comunitatea au fost stigmatizați pe acest, motiv.

Și în situația în

care reclamanții ar fi fost prizonieri de război, ceea ce nu este cazul,

deoarece România nu a fost în decembrie 1989 în război, trebuiau să beneficieze

de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a

III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. De asemenea,

prizonierii de război trebuie protejați în timpul contra oricăror acte de

violență, sau de intimidare și trebuie sa beneficieze de îngrijiri medicale.

Sumele de bani sau alte obiecte de valoare deținute de prizonieri trebuiesc

ridicate doar pe baza unui ordin ai unui ofițer, caz în care aceste bunuri se

inventariază și se emite chitanță, conform art. 13, 14, 15, 17, 18, 19 din

Convenția menționată.

Toate aceste

dispoziții legale au fost încălcate de către pârâtul D.A. care, în calitatea sa

de ofițer, cunoștea aceste dispoziții legale și trebuia să le respecte.

Recurenții-reclamanți

au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins acordarea daunelor

morale pentru fapta ilicită ce constă în încălcarea integrității și sănătății

lor.

Mai mult,

recurenții-reclamanți B.M., R.I., B.I., R.D., P.E., M.D., K.A. (fost Ț.), D.P.,

C.I. și P.V. au fost bătuți de militari în incinta U.M. X, aceștia deținând

certificate medico-legale care atestă acest lucru, înscrisuri care nu au fost

contestate.

În ceea ce privește respingerea

acțiunii față de reclamantele C.E. și M.C., instanța de apel și-a motivat

soluția de respingere prin faptul că aceste reclamante sunt succesoare ale

persoanei care a fost supusă privării de libertate, iar prejudiciul moral este

personal și nu poate fi transmis pe cale succesorală.

În cauză sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Situația

reclamantelor M. și C. s-a confundat cu ce a altor reclamanți din dosare cu

obiecte identice, în care cei care au promovat acțiune au fost direct

moștenitorii persoanelor lipsite de libertate.

Ori, în speță, acțiunea

a fost promovată direct de către antecesorul lor, respectiv C.I. și doar după

decesul acestuia, survenit pe parcursul procesului, cele două reclamante au

fost introduse în cauză, ca moștenitoare ale antecesorului lor.

Dar chiar și-n

situația în care acțiunea era promovată - direct de către moștenitori acțiunea

lor era admisibilă.

Este adevărat că,

dreptul la viață este un drept nepatrimonial, netransmisibil și cu caracter

imprescriptibil. Exercitarea unora din drepturile nepatrimoniale poate genera

și efecte patrimoniale cum este și cazul de față. Astfel, s-a făcut o confuzie

între dreptul valorificat prin acțiune (instanța fiind investită cu un petit

evaluabil în bani) și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Este

patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește și

este nepatrimonial dreptul subiectiv care nu poate fi exprimat în bani.

În speță,

moștenitoarele defunctului C., Ioan, au solicitat obligarea pârâților la plata

de despăgubiri bănești, astfel ca, acțiunea este una patrimonială, supusă

prescripției de 3 ani, așa cum susține de altfel și pârâtul M.A.N.

Instanța de apel a

respins greșit acțiunea formulată de reclamantul C.I. și continuată de moștenitoarele

lui întrucât acesta a fost parte vătămată în Dosarul penal nr. 200/P/2007,

poziția 94- pag.228.

Așadar, pe timpul

vieții lor acesta a făcut demersurile necesare obț