ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2015

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5254 din 3 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, completată și precizată, reclamanții B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.N., P.V. au cerut, în contradictoriu cu pârâții M.A.N., Statul Român, prin M.F.P. și D.A., despăgubiri pentru daune morale aduse prin privarea de libertate și afectarea sănătății în evenimentele din Decembrie 1989. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat au fost sau sunt angajați ai M.I., care, în perioada evenimentelor din Decembrie 1989 au fost reținuți în mod abuziv de către cadre ale M.A.N., fără nicio bază legală și fără mandat de arestare.

Comandanții M.I. și de Securitate au fost adăpostiți în unitatea militară, cu acordul comandantului, în timp ce reclamanții au cerut să fie apărați de către armată, văzând ura manifestată de populația civilă față de ei. Urmare a distrugerii sediului Miliției, reclamanții au sărit gardul, unii fiind prinși de populația civilă și loviți, alții s-au refugiat în unitatea militară unde au fost reținuți fără temei, abuziv, la sala de sport și apoi la bazin, o perioadă mai mare de timp. Condițiile deținerii au fost improprii, fără posibilitate de elementară igienă, fără loc de dormit, fără vase pentru luat masa, fără îngrijire medicală, fiind loviți de cadrele militare, percheziționați, fiindu-le confiscate bunurile personale, fiind umiliți și ținuți sub teroare și amenințarea cu moartea.

În drept s-au invocat art. 998 și urm. C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. Într-un prim ciclu procesual, acțiunea reclamanților a fost constatată prescrisă prin sentința civilă nr. 140/2013 a Tribunalului Sibiu, sentință ce a fost anulată prin Decizia civilă nr. 34/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru soluționarea pe fond a acțiunii. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 875 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-au respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual pasive de invocate de intimați. A fost respinsă acțiunea, completată și precizată, formulată de reclamanții B.M., R.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A.(fost Ț.), D.P., C.N.

și P.V. în contradictoriu cu intimații M.A.N., Statul Român, prin M.F.P. și D.A.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Sibiu a reținut, referitor la excepția netimbrării cererii, că este nefondată, în raport de art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997; referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că, prin demersul lor judiciar reclamanții urmăresc valorificarea unui drept, pretins a fi fost încălcat și un interes, pretins a fi legitim, neexistând vreun text de lege care să le interzică sau să le limiteze reclamanților accesul la justiție; referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, că asupra acesteia s-a pronunțat instanța prin decizia de casare și că nu mai poate fi pusă în discuție iar referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a M.F.P., că este nefondată având în vedere că, în acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P., reprezentarea statului fiind dată și de dispozițiile legii speciale care reglementează, în speță, cercetarea și judecarea proceselor penale, a C. proc.

pen. iar în termenii art. 52 din Constituție se reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică a obține repararea prejudiciului cauzat, Statul răspunzând patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în condițiile stabilite prin lege, reprezentarea în proces de către M.F.P. fiind dată prin lege nu numai de îndeplinirea condițiilor cerute de art. 504 și 506 alin. (3) C. proc. pen., ci și pentru orice alte pagube cauzate în procesul penal. În ceea ce privește situația de fapt a cauzei, Tribunalul a reținut că, urmare a nemulțumirii populației privind condițiile de viață, începând din data de 16-22 decembrie 1989 au avut loc manifestații ale populației contra regimului din acea vreme, manifestații soldate cu victime, fie din partea populației civile, fie din partea militarilor, milițienilor sau securiștilor, în funcție de localitate și de circumstanțe.

În Sibiu, populația civilă a ieșit în stradă protestând, au fost înregistrate primele victime, au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă. Milițienii și securiștii din clădire, urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați în condiții improprii la Sala de sport și apoi la Bazin. În ce privește funcționarea Statului și a instituțiilor sale s-au înregistrat situații fără precedent, fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în dificultate atât organele de conducere la nivel local, cât și populația, copleșită de exces de putere, fără pregătire în acest sens.

Practic, normele existente au fost scoase din uz, rămânând un vid legislativ, care a fost umplut de factorii de decizie sau chiar de către simplii cetățeni cu intuiții și inspirații de moment. Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, care se statornicește în relațiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetățeni și de către organele de stat, constituie o valoare socială fundamentală și este apărată de lege, este o stare care permite menținerea echilibrului cu consacrarea apărării si respectării drepturilor si libertarilor fundamentale ale cetățenilor, avutului public si privat, a celorlalte valori sociale.

Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile si interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbura grav ordinea si liniștea publica, pun in pericol valorile cele mai importante ale societății. Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită si cel ale cărui drepturi și interese legitime au fost vătămate. Legea îndrituiește pe cel din urma sa se adreseze si sa solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încalcate. Cum ordinea de drept dintr-un stat de drept nu poate fi încalcată în nicio împrejurare și de nicio persoana, ea trebuie apărată de Guvern prin organele de specialitate: M.A.I., M.A.N.

sau organele Procuraturii etc. Participarea altor forte la restabilirea si apărarea ordinii de drept, reprezentă o grava si inadmisibila încălcare a însăși ordinii de drept. Fiecare persoana are dreptul sa beneficieze pe plan social de existenta a unei ordini care sa permită ca drepturile si libertățile sale individuale fundamentale sa-si poată gasi o realizare deplina, statelor revenindu-le responsabilitatea de a apăra si proteja omul conform legilor. M.A.N. este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României , prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.

M.A.N. răspunde în fața Parlamentului , a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate. Apărarea Naționala „cuprinde ansamblul de măsuri si activități adoptate si desfășurate de statul roman in scopul de a garanta suveranitatea naționala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a țării si democrația constituționala”. Masurile adoptate privind apărarea naționala sunt obligatorii pentru toți cetățenii țării, pentru autoritățile si instituțiile publice si private si pentru toți agenții economici, indiferent de forma de proprietate.

Fiind un domeniu distinct și foarte important al securității naționale, acesta este foarte bine reglementat în programele de guvernare și în actele normative specifice. Armata este principala instituție care se caracterizează prin ordine și disciplina, iar în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări emise verbal sau în scris. Esența relațiilor între militari se află în nevoia de reacție promptă, indiscutabilă a unității, necondiționat și în orice situație, iar forma lor concretă de manifestare se regăsește în subordonarea ierarhică și desfășurarea tuturor acțiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin. Comandanții au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul la înțeles și să urmărească executarea lor.

Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind o „prevedere imperativă, dat în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare ”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară. Acesta este cel mai important element din compunerea funcțională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate. Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. În consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine.

Este de notorietate faptul că un ordin intern nu are supremație în fața legii, iar necunoașterea legii nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Astfel cu referire la acest domeniu sunt de reținut prevederile din Statutul cadrelor militare: „să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în care îți îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte. Astfel, neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage răspunderea penală sau civilă a subordonaților”, care vin în contradicție cu prevederile regulamentelor mai sus menționate, dar care au valoare juridică superioară regulamentelor militare.

Prevederile art. 33 al Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situația în care se afla persoana îndeplinește cumulativ trei condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză;nu a știut că ordinul este illegal;ordinul nu a fost vădit ilegal. Tribunalul, în raport cu aceste condiții și față de situația de fapt reținută, a constatat că ordinele date de pârât, vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia se încadrează în aceste limite, nefiind ordine abuzive sau vădit greșite.

De asemenea, la art. 86 din Protocolul I Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 se prevede că: „o încălcare a convențiilor sau a prezentului protocol comisă de către un subordonat nu îi exonerează de pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia știau sau aveau informațiile care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această călcare.” În raport de acest text legal, tribunalul a constatat că eroarea comună a operat în privința pârâților, așa cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor ordine conștient sau intenționat abuzive.

În domeniul penalului există cauze justificative care exonerează de răspundere astfel, în art. 21 din C. pen. se precizează ca “nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea penala, săvârșita in condițiile vreuneia din cauzele justificative prevăzute de lege, adică art. 22-25 C. pen. si anume: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autorității legitime, etc. Cauzele justificative, care înlătura ilicitul faptei, exclud răspunderea penala, săvârșirea în anumite condiții a unei fapte care întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni nu este imputabila făptuitorului deoarece acesta avea o justificare legala. Dintre cauzele justificative prevăzute de art. 21 un interes deosebit îl prezintă “ordinul legii si comanda autorității legitime”.

Ordinul legii stipulează ca “nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea penala daca săvârșirea ei a fost impusa sau autorizata de lege.“ Aceasta cauza a fost prevăzuta in dreptul roman (juris executia non habet injuriam), preluata apoi de dreptul barbar si dreptul canonic, pentru ca legiuirile moderne inspirate din dreptul revoluționar francez (1789-1791) si C. pen. napoleonian (1810) sa o dezvolte si sa o adapteze situațiilor multiple ivite in practica judiciara. În doctrina si practica judiciara este admis principiul potrivit căruia o fapta dispusa sau permisa de lege nu poate fi imputabila din punct de vedere penal. Sunt de notorietate (și asemănătoare situației invocate), in acest sens, cazurile in care polițiștii trag cu arme de foc pentru imobilizarea infractorilor, pentru a împiedica fuga de sub escorta sau evadarea celor aflați in stare de deținere.

În situații identice se afla persoanele care fac uz de arma împotriva celor care ataca militarii aflați in serviciul de garda, paza, menținerea si restabilirea ordinii de drept, împotriva celor care pun in pericol obiectivul păzit, precum si contra celor care ataca sau împiedica militarii sa execute misiuni de lupta. Intrarea reclamanților prin escaladarea gardului unității militare și fără a cere permisiune, în condițiile în care se trăgea cu foc de armă susținut(deși nu se știe din ce direcție) are caracteristicile situațiilor de justificare a reacției autorității. Referindu-se la cele reținute, tribunalul a constatat că e necesar a fi clarificate două aspecte: dacă situația din decembrie 1989 reprezenta „normal social” pentru a valorifica în raport cu această noțiune principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu a în cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului D.A.

și a celorlalți pârâți. În ce privește primul aspect, este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la norma aplicabilă în acel timp, deviere care avea un procent maxim de noutate și imprevizibil, de natura a crea dificultăți oricărui sistem organizat și de a atribui putere fiecărui cetățean în parte(gărzile patriotice, de ex.). În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care milițieni-reprezentanții autorității publice, au fost prinși și bătuți de populație, fiind suspectați că ei au tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști (din declarațiile martorilor și răspunsurile la interogatoriu ale reclamanților). Ca urmare, dar și urmând un ordin a cărui origine nu se cunoaște, transmis prin T.V., aceștia s-au refugiat,sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reținuți.

Acțiunea de reținere a milițienilor și securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea de ce origine este și de unde provine atacul împotriva unității militare. Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni.

În ce privește condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, trebuie văzute acestea în contextual terorii la care era supusă populația și desigur cadrele militare din unitate, acestea din urmă fiind “atacate” nu se știe de către cine și neștiind în ce direcție să se apere. Desigur că prima grijă era securitatea militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu privire la cei reținuți fiind cele de reținere și a fi împiedicați să constituie un pericol. În acest sens, este sugestiv răspunsul la întrebarea 11 din interogatoriul adresat intimatului (fila 125). În ce privește cel de-al doilea aspect, acela al îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii intimaților sunt de observat prevederile legale în materie.

Art. 998 -Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe aceia din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara. Art. 999-Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa. Art. 1000- Stapinii si comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepușii lor in funcțiile ce li s-au încredințat. Răspunderea civilă delictuală - art. 998 - 1003 C. civ. este răspunderea juridică prin intermediul căreia o persoană care a cauzat alteia un prejudiciu este obligată să-l repare. Ea se naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale, condițiile generale ale antrenării sale fiind: existența unui prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și culpa.

În ce privește existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația civilă și nu neapărat de către militari. Deși Statul are obligația de asigura siguranța angajaților din forța publică, această regulă nu operează în condițiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcționează regulile de nici un fel și când nu se știe precis care este dușmanul, cine e rău sau bun.

Reclamanții nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost intimații, căci fizic au fost agresați de populația civilă și doar întâmplător de militari (ei nu au dovedit care parte din traumă se datorează cert intimaților), faptul că le-a fost foarte frică nu este singular, căci aceeași teamă incontrolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit evenimentele respective, iar condiția lor de milițieni și securiști le-a atras și mai multă ură din partea populației, ei fiind printre cei mai detestați dintre reprezentanții autorității de atunci. În ce privește fapta ilicită, este adevărat că măsura cazării milițienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raționament e făcut în prezent sau ulterior timpului respectiv, în contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea în momentul de referință, hotărârile de luat erau probabil conjuncturale și trebuiau luate rapid, în concordanță cu norma internă militară, care nu fusese abrogată.

Ca urmare și măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și siguranța unității militare, acestea fiind acuzate a fi produs prejudiciu reclamanților. În privința raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea,situația deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu moartea și cazării improprii a reclamanților, răspunderea pentru acesta a Statului și intimatului M.A.N) se constată că acesta nu există, căci în situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliției și Securității (singurele care mai dețineau arme de foc în afară de militari și de presupușii teroriști), eroarea fiind comună, măsura de a-i reține pe reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol pare justificată.

În ce privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reținuți era primordială în acea situație(chiar reclamanții arată că s-a crezut că ei sunt „teroriștii”), ci siguranța unității militare, care aparent era atacată (notoriu, ulterior s-a aflat că nu au fost focuri de armă, ci simulatoare de foc), astfel că măsurile de cazare a reclamanților la Sala de sport și apoi la Bazin se dovedesc măsuri economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989. Referitor la culpă, nu rezultă din nicio probă intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea(din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă a pârâtului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt pârât, ci din situația de stare specială existentă, nevoia de a stăpâni situația, care pare stare de necesitate sau caz fortuit.

Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de față nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Cazul fortuit nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Printre evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite figurează împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care nu au caracter extraordinar și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligență și prudență maximă. Fac parte din această categorie: ploile torențiale, cutremurele, inundațiile, fenomenul social arătat fiind comparabil cu cele arătate că s-au petrecut în decembrie 1989. În raport de considerentele expuse, tribunalul a constatat că acțiunea reclamanților este nefondată, în cauză nefiind întrunite cerințele pentru a se putea constata existența răspunderii civile delictuale în ceea ce îi privește pe pârâți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și au solicitat schimbarea sentinței atacate și admiterea acțiunii, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 98 din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V. împotriva sentinței civile nr. 875/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. A schimbat sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V. în contradictoriu cu pârâții M.A.N.

și D.A.

și în consecință: A obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului B.M., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului R.I., suma de 4.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B.I., suma de 7.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului R.N., suma de 1.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului P.E., suma de 5.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B.P., suma de 18.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M.D., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantei N.E., suma de 3.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului K.A., suma de 12.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D.P., suma de 16.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății și reclamantului P.V., suma de 5.500 euro, sau contravaloarea în lei la data plății.

A respins acțiunea formulată de reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a obligat pârâții M.A.N. și D.A. să plătească în solidar reclamanților B.M., R.I., B.I., P.E., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V., suma de 5.400 lei, respectiv câte 600 lei pentru fiecare reclamant și reclamanților R.N. și B.P. suma de 300 lei, câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins apelul declarat de C.E. și M.C., moștenitoarele defunctului C.I. împotriva aceleiași sentințe. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel, evocând conținutul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., a reținut că Rezoluția din 1 martie 2010 emisă în Dosar nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, definitivă prin respingerea plângerii formulate de I.P.J.

Sibiu, prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul col. (r) D.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție, se impune cu autoritate de lucru judecat în ceea ce privește faptele săvârșite și persoana care le-a săvârșit. Instanța de apel a reținut din hotărârea judecătorească menționată aspectele referitoare la acțiunea dedusă judecății de către reclamanți, care au ajuns în U.M. X în următoarele condiții: reclamantul B.M., în data de 22 decembrie s-a hotărât să treacă peste drum la U.M.

X. Acolo l-a preluat un ofițer de la armată, l-a dus în sala de sport a unității iar din 24 decembrie a fost mutat în bazin, având 11 zile de reținere; reclamantul R.I., în data de 24 decembrie a sunat la unitate pentru a fi preluat. Un tab l-a dus la U.M. X și dus în bazin, având 8 zile de reținere; reclamantul B.I., în data de 22 decembrie 1989 se afla în sediul Poliției, fiind mutat sub escortă militară la U.M. X. A fost eliberat la data de 04 ianuarie 1990, având 14 zile de reținere; reclamantul R.D., în urma comunicatelor de presă, în data de 28 decembrie 1989 s-a predat la U.M. X și reținut în bazin până în data de 30 decembrie 1989, având 3 zile de reținere; reclamantul P.E. în data de 24 decembrie 1989 a fost ținut în arest, bătut, dus în sala de sport.

În data de 01 ianuarie 1990 a fost eliberat, având 10 zile de reținere; reclamantul B.P., în data de 22 decembrie, 2 ofițeri de armată l-au dus pe jos la U.M. X. A fost pus în libertate în data de 26 ianuarie 1990, având 36 zile de reținere; reclamantul M.D., se afla în sediul Miliției în data de 22 decembrie 1989. Când a încercat să iese a fost oprit de către civili și reprezentanți ai armatei și l-au dus la sala de sport. A fost pus în libertate în data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reținere; reclamanta N.E., în data de 24 decembrie s-a prezentat la U.M. X unde a fost reținută. În data de 30 decembrie a fost eliberată, având 7 zile de reținere; reclamantul K.I.A. (fost Ț.), în data de 24 decembrie 1989 s-a predat la C.M.J.

din Piața Armelor unde a predat arma dar nu a fost reținut. În data de 25 decembrie s-a predat la U.M. X, unde a fost dezbrăcat în curtea unității, bătut, deposedat de bunurile personale și reținut în bazin. A fost pus în libertate în data de 17 ianuarie 1990, având 24 de zile de reținere; reclamantul D.P., în data de 24 decembrie, în urma comunicatelor radio - tv, s-a dus să se predea la U.M. X, unde a fost reținut până la data de 24 ianuarie 1990, având 32 de zile de reținere; reclamantul C.I. a fost dus la U.M. X și dus în sala de sport a unității. Din data de 24 decembrie a fost transferat alături de ceilalți colegi în bazinul unității, unde a fost reținut până la data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reținere; reclamantul P.V., în 22 decembrie 1989 a fost escortat de 2 militari până la U.M.

X, fiind eliberat în data de 01 ianuarie 1990, având 11 zile de reținere. Cu privire la starea de fapt, în Rezoluția din 1 martie 2010 s-a mai reținut, necontestat, că dintre persoanele lipsite de libertate au fost identificate un număr de 391 persoane, reținute în sala de sport, ulterior în bazinul U.M. X Sibiu. După ce a reiterat, pe baza rezoluției amintite, în esență, aceeași situație de fapt descrisă și în hotărârea tribunalului, instanța de apel a reținut că retragerea, respectiv predarea lucrătorilor M.I. în U.M. X, a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea I.J.M. au luat legătura cu comandantul unității militare și au solicitat sprijin și protecție.

Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cât și din interogatoriul luat pârâtului D. Deși reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente teroriste” și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor. În perioada 22-24 decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar ulterior au fost mutați în bazinul de înot. Față de numărul mare de persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, resursele de hrană fiind limitate.

S-a apreciat însă că aceste condiții nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții, care, inițial au fost duși în sala de sport, unde au fost legați la mâini și obligați să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă pe durata căreia (22-24 decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au fost asigurate condiții minime de igienă, persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele, nepermițându-li-se luarea legăturii cu familia. Persoanele reținute au fost păzite în permanență de elevii militari înarmați cu puști și mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și pregătite pentru a trage.

Martorul Deac Nicolae a declarat în fața instanțelor de urmărire penală că în permanență se afla un pluton înarmat în poziție de trage. Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt teroriști și au fost amenințați cu moartea. Condițiile în care au fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 168-188, vol. I, fond), cât și din probele administrate în fața instanței de fond, respectiv declarațiile martorilor T.I. (fila 137), D.P. (fila 138), B.I. (fila 139). Începând din 26 decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanțe de punere în libertate a reclamanților, cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului în timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii ceaușiste.

Aceste circumstanțe ale reținerii reclamanților nu denotă un tratament de protecție a acestora, aplicabil refugiaților, ci dimpotrivă un tratament asimilat condițiilor de prizonierat. Protecția acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii, fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

C.E.D.O. a statuat că și în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar și în cazul unei stări de urgență care pune în pericol viața unei națiuni, natura infracțiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franței, cauza Assenov și alții contra Bulgariei). Față de cele ce preced, instanța de apel a acceptat ca dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate, apreciind că acesta decurge din încălcarea prevederilor art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internațional public, făcea parte din dreptul intern.

Aceste dispoziții interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante și recunosc dreptul oricărui om la libertate și la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale și numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Așa cum rezultă din rezoluția întocmită în Dosarul nr. 200/P/2007, această faptă are un conținut complex, întrucât persoanele reținute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane și degradante care le-au provocat suferințe fizice și psihice. Prima instanță a apreciat eronat că situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală.

Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor față de cadrele de miliție. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul Inspectoratului Județean de Miliție au solicitat sprijin și protecție unităților militare, iar reclamanții s-au prezentat ori au fost duși la U.M. X. Însă, având în vedere condițiile în care reclamanții au fost reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate. Solicitarea acestora pentru asigurarea protecției nu presupunea în nici un caz, îngrădirea dreptului la libera circulație, umilirea sau agresarea lor.

Reținerea lor fără drept este probată prin chiar actele necesare punerii lor în libertate, respectiv ordonanțele emise de procurori, mai ales că nu existau mandate care să justifice reținerea lor. Cu privire la vinovăția pârâților, instanța de apel a reținut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu și că, în această calitatea, a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce privește persoanele reținute, tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au fost reținute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile.

S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul Ministerului de Interne și scopul pentru care se retrag în incinta unității. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziție să fie reținute cadrele Ministerului de Interne, așa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza persoanelor reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la pârâtul D. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să țipe” să fie legați din nou. Același martor a afirmat că a executat ordinele comandantului. De asemenea, atât martorii audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați în fața primei instanțe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanții împreună cu alte persoane și i-a atenționat pe cei reținuți că la orice mișcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somație.

În condițiile în care pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața organelor de urmărire penală, instanța de apel a constatat că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Chiar dacă o parte dintre reclamanți s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu înseamnă că pârâtul D. trebuia să-i rețină în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanțe de punere în libertate. Acordarea protecției presupune libertatea celui protejat de a renunța în orice moment la această protecție, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară - reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reținuți.

Afirmația pârâtului că nu a fost de față la momentul la care s-au săvârșit agresiunile față de reclamanți nu are relevanță, în condițiile în care, la acel moment, era comandantul U.M. X Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare de toate acțiunile care au loc în unitate desfășurate de subordonații săi. Prin Ordinul nr. 303/1989 (fila 43 dosar apel) s-a stabilit o Comisie de ancheta care să efectueze cercetări față de persoanele reținute, din dispoziția procurorului General al României. Însă din acest act nu rezultă dispoziția Procurorului de a reține în unitate persoanele care au cerut protecție, astfel că a fost înlăturată afirmația pârâtului D. în sensul că a avut dispoziție în acest sens.

Pârâtul a raportat Consiliului Județean al F.S.N. faptul că sunt reținute un număr mare de persoane în unitate în condiții improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, și solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresă. Ori, la acea dată o parte din reclamanți erau deja eliberați, pe de o parte, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au început reținerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea deținerii și a condițiilor în care s-a făcut această reținere. Instanța de apel a reținut ca dovedită vinovăția pârâtului D. în condițiile art. 998-999 C. civ. vechi, iar răspunderea pârâtului M.A.N. a fost angajată în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la momentul săvârșirii faptei ilicite pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M. X Sibiu. Întrucât nu s-a făcut dovada că între Statul Român, prin M.F.P. și pârâtul D. există un raport de prepușenie, s-a apreciat de către instanța de apel că nu poate fi angajată o răspundere similară în sarcina acestui pârât. Prejudiciul produs reclamanților a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale, fapte de natură să provoace victimelor suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social.

Calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar persoanelor asupra cărora a fost săvârșită fapta în mod nemijlocit (reclamanții, cu excepția reclamantelor C.E. și M.C.), dat fiind că prejudiciul produs este unul personal nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri nu se poate transmite moștenitorilor victimei. Pentru aceste considerente, criticile reclamanților cu privire la soluția dată de prima instanță cererii de acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au fost găsite întemeiate, instanța de apel constatând că instanța de fond nu a dat o interpretare corectă probelor și a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 și respectiv 1000 alin. (3) C. civ.

vechi. Ca urmare, reținând că în cauză s-au dovedit condițiile atragerii răspunderii delictuale a pârâtului D. pentru fapta proprie și a răspunderii M.A.N. în calitate de comitent, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis apelul reclamanților și, în consecință, a admis cererea acestor reclamanți de obligare în solidar a pârâților D.A. și M.Ap.N. să le plătească daune morale. Ținând seama de durata reținerii nelegale și consecințele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanților, instanța de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate și suferință cauzată de umilința la care au fost supuși, suferințele îndurate, reprezintă o reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Pentru considerentele expuse a fost admis apelul reclamanților B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A., D.P. și P.V. și a fost schimbată sentința atacată în sensul obligării pârâților M.A.N. și D.A. la plata de despăgubiri către reclamanți, proporțional cu numărul de zile de reținere ilegală. Apelul declarat de reclamantele C.E. și M.C. a fost respins, sentința atacată fiind menținută, însă cu substituirea motivării în sensul celor menționate. În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către fiecare reclamant pentru instanța de fond și instanța de recurs de câte 600 lei iar pentru reclamanții R.N. și B.P. câte 150 lei, potrivit chitanțelor depuse la filele 27 - 38 în dosarul instanței de fond și filele 73-83 în dosarul instanței de recurs din primul ciclu procesual, instanța de apel reținând că în apel nu s-a făcut dovada cheltuielilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.E., M.C. și P.V., pârâtul M.A.N. și pârâtul D.A. Reclamanții B.M., R.I., B.I., R.N., P.E., B.P., M.D., N.E., K.A. (fost Ț.), D.P., C.E., M.C. și P.V. au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii lor. Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civilie delictuale, care consacră principiul reparației integrale a prejudiciului produs, a normelor procesual-civile în materia administrării și aprecierii probelor și au invocat în drept art. 304, pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru fapta ilicită constând în privarea abuzivă de libertate, recurenții-reclamanți au susținut că prin soluția pronunțată se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern și anume principiul reparației integrale a prejudiciului produs.

Sumele solicitate prin acțiune pentru fiecare zi de reținere abuzivă și pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății reclamanților au avut ca punct de reper daunele acordate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009, în care, pentru mai puțin de 24 de ore de arestare nelegală în noaptea de 21/22 decembrie, a unui manifestant din București la Penitenciarul Jilava, instanța a acordat 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate și suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea integrității și sănătății reclamantului.

Atingerea adusă libertății fizice a reclamanților prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și onoarei reclamanților au dus la producerea, în sarcina acestora a unui prejudiciu moral semnificativ. Recurenții-reclamanți au arătat că au fost reținuți abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unui lagăr concentrare nazist, atât martorii audiați în cauză cât și depozițiile de martor din rechizitoriul întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007 (filele 207-217) descriind condițiile reținerii abuzive, suferințele și umilințele la care au fost supuși, amenințarea că vor fi omorâți, întrucât sunt teroriști.

Reclamantul din dosarul soluționat prin Decizia civilă nr. 10211 din 17 decembrie 2009 a fost deținut în condiții normale de arest, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă și nu a fost păzit și amenințat cu arma în permanență. Și faptul că, această persoană a fost reținut pe o perioadă scurtă constituie un avantaj față de situația reclamanților, care au fost reținuți pe perioade chiar și de peste 30 de zile. Nu este de neglijat și faptul că, așa cum a precizat pârâtul D.A. în interogatoriu, ca răspuns la întrebarea nr. 15, statutul reclamanților pe perioada reținerii a fost acela de ''prizonieri”. Reținerea lor a fost făcută sub motiv că ei sunt "teroriști". Catalogarea reclamanților ca „teroriști” a avut, poate consecința cea mai grea, deoarece ani de zile în comunitatea au fost stigmatizați pe acest, motiv.

Și în situația în care reclamanții ar fi fost prizonieri de război, ceea ce nu este cazul, deoarece România nu a fost în decembrie 1989 în război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. De asemenea, prizonierii de război trebuie protejați în timpul contra oricăror acte de violență, sau de intimidare și trebuie sa beneficieze de îngrijiri medicale. Sumele de bani sau alte obiecte de valoare deținute de prizonieri trebuiesc ridicate doar pe baza unui ordin ai unui ofițer, caz în care aceste bunuri se inventariază și se emite chitanță, conform art. 13, 14, 15, 17, 18, 19 din Convenția menționată.

Toate aceste dispoziții legale au fost încălcate de către pârâtul D.A. care, în calitatea sa de ofițer, cunoștea aceste dispoziții legale și trebuia să le respecte. Recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins acordarea daunelor morale pentru fapta ilicită ce constă în încălcarea integrității și sănătății lor. Mai mult, recurenții-reclamanți B.M., R.I., B.I., R.D., P.E., M.D., K.A. (fost Ț.), D.P., C.I. și P.V. au fost bătuți de militari în incinta U.M. X, aceștia deținând certificate medico-legale care atestă acest lucru, înscrisuri care nu au fost contestate. În ceea ce privește respingerea acțiunii față de reclamantele C.E. și M.C., instanța de apel și-a motivat soluția de respingere prin faptul că aceste reclamante sunt succesoare ale persoanei care a fost supusă privării de libertate, iar prejudiciul moral este personal și nu poate fi transmis pe cale succesorală.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Situația reclamantelor M. și C. s-a confundat cu ce a altor reclamanți din dosare cu obiecte identice, în care cei care au promovat acțiune au fost direct moștenitorii persoanelor lipsite de libertate. Ori, în speță, acțiunea a fost promovată direct de către antecesorul lor, respectiv C.I. și doar după decesul acestuia, survenit pe parcursul procesului, cele două reclamante au fost introduse în cauză, ca moștenitoare ale antecesorului lor. Dar chiar și-n situația în care acțiunea era promovată - direct de către moștenitori acțiunea lor era admisibilă. Este adevărat că, dreptul la viață este un drept nepatrimonial, netransmisibil și cu caracter imprescriptibil.

Exercitarea unora din drepturile nepatrimoniale poate genera și efecte patrimoniale cum este și cazul de față. Astfel, s-a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune (instanța fiind investită cu un petit evaluabil în bani) și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește și este nepatrimonial dreptul subiectiv care nu poate fi exprimat în bani. În speță, moștenitoarele defunctului C., Ioan, au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești, astfel ca, acțiunea este una patrimonială, supusă prescripției de 3 ani, așa cum susține de altfel și pârâtul M.A.N. Instanța de apel a respins greșit acțiunea formulată de reclamantul C.I.

și continuată de moștenitoarele lui întrucât acesta a fost parte vătămată în Dosarul penal nr. 200/P/2007, poziția 94- pag.228. Așadar, pe timpul vieții lor acesta a făcut demersurile necesare obț