ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013,

Tribunalului Sibiu a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, drept

consecință, a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă, reținând că situația

care a determinat producerea prejudiciului reclamanților, a culminat cu

perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările

necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referință

invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a

intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea

persoanei vinovate. De la această dată, reclamanții au rămas în pasivitate, mai

mult decât termenul legal de prescripție.

Prin Decizia civilă nr.

32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanților,

a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut, în

esență, că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanți

este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acțiunii

prescriptibilă în termen de 3 ani. Termenul de prescripție începe să curgă,

potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, având în

vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba

a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei. În schimb, în ce

privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l

cunoască pe făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu a fost realizată

în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, s-a

constatat că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanții

susțin că s-au săvârșit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală

pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte.

În cursul anchetei

penale, prin rezoluția din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007 de

către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor

Militare, menținută prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial

București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de libertate. Hotărârea a rămas irevocabilă ca

urmare a respingerii recursului pârâtului M.A.N., prin Decizia nr. 293/2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București.

Prin sentința civilă nr.

874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile netimbrării cererii,

inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, respectiv a

respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

În fapt, s-a reținut

că, în municipiul Sibiu, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, au avut loc

manifestații ale populației contra regimului de la acea vreme, astfel;

populația civilă a ieșit în stradă, pentru a protesta, ocazie cu care au fost

înregistrate primele victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din

diverse direcții, dar și din direcția sediului Miliției; s-a început astfel tragerea

cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; milițienii

și securiștii din clădire, cuprinși de panică, au sărit gardul în afara

sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat,

sărind gardul, în unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați

în condiții improprii la sala de sport și apoi la bazin.

În ceea ce privește

funcționarea statului și a instituțiilor sale, s-a constatat că în acea

perioadă s-au înregistrat situații fără precedent, fără reglementare juridică

ori cutumă, care au pus în încurcătură atât organele de conducere de la nivel

local, cât și populația.

Ordinea de drept este

starea care presupune asigurarea, prin intermediul normelor juridice, a

condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, și se

statornicește în relațiile sociale prin respectarea strictă a legilor de către

cetățeni și de către organele de stat; constituie o valoare socială

fundamentală și este apărată de lege; este o stare care permite menținerea

echilibrului în ce privește apărarea și respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori

sociale; orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de

drept între persoana care a manifestat în mod ilicit și cel ale cărui drepturi

și interese legitime au fost vătămate; legea îndrituiește pe cel din urmă să se

adreseze și să solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea

ordinii de drept încălcate.

M.A.N. este organul

de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului

României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale,

potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru

garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității

teritoriale a țării și democrației constituționale. M.A.N. răspunde în fața

Parlamentului, a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor

Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor

internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.

Apărarea Națională

„cuprinde ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul

roman în scopul de a garanta suveranitatea naționala, independenta și unitatea

statului, integritatea teritoriala a țării și democrația constituționala”.

Armata este

principala instituție care se caracterizează prin ordine și disciplină, iar în

desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente,

dispoziții și precizări emise verbal sau în scris.

În raport cu aceste

condiții și la situația de fapt reținută, s-a constatat că ordinele date de

intimat se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit

greșite.

Prima instanță a avut

în vedere și art. 86 din Protocolul I adițional la Convențiile de la Geneva din

12 august 1949, conform căruia „ o încălcare a convențiilor sau a prezentului

protocol comisă de către un subordonat nu îi exonerează pe superiorii săi de

răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia știau sau aveau

informațiile care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că

acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, și dacă nu a

luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această

călcare.” În raport de acest text legal, instanța a constatat că eroarea comună

a operat în privința intimatului 1 și în privința intimatului 2, așa cum a

operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor ordine

conștient sau intenționat abuzive.

S-a reținut totodată

că, în materie penală, există cauze justificative care exonerează de

răspundere. Astfel, în art. 21 din C. pen. se precizează ca “nu constituie infracțiune

fapta prevăzuta de legea penala, săvârșita în condițiile vreuneia din cauzele

justificative prevăzute de lege, adică art. 22-25 C. pen. și anume: legitima

apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime,

etc.

Cu referire la cele

reținute anterior, au fost analizate două chestiuni, și anume; dacă situația

din decembrie 1989 reprezentă norma socială pentru a valorifica în raport cu aceasta

principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru

atragerea răspunderii civile a intimatului persoană fizică și a celorlalți

intimați persoane juridice, față de acțiunea promovată.

În ce privește prima chestiune,

este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă

de la normele juridice aplicabile la acel moment, deviere care a avut un

procent maxim de noutate și imprevizibil, de natura a crea dificultăți oricărui

sistem organizat. În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care

milițienii, reprezentanții autorității publice, au fost prinși și bătuți de

populație, fiind suspectați că aceștia au tras cu arme sau că sunt efectiv

teroriști. Ca urmare, aceștia s-au refugiat, sărind peste gard, în unitatea militară,

unde au fost reținuți.

Acțiunea de reținere

a milițienilor și securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se

trăgea în continuare, aparent din direcția clădirii Miliției. Probabil că

raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea

posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea

de ce origine este și de unde provine atacul împotriva unității militare. Acest

pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar

cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea

s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un

număr mic de oameni.

În ceea ce privește

condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește

dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, acestea trebuie văzute

în contextul terorii la care era supusă populația, dar și cadrele militare din

unitate. Desigur că prima grijă a acestora din urmă era securitatea

militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu privire la

cei reținuți, măsurile întreprinse fiind de reținere și de împiedicare a

acestora de a constituie un pericol pentru populație.

În ce privește cea

de-a doua chestiune, cea a îndeplinirii condițiilor pentru atragerea

răspunderii intimaților, instanța a analizat prevederile legale incidente în

materie, respectiv art. 998 - 999 C. civ., art. 1003 C. civ.

În ce privește

existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit un

prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care

atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația civilă și

nu neapărat de către militari. Deși statul are obligația de asigura siguranța

angajaților din forța publică, această regulă nu operează în condițiile

tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcționează

regulile de nici un fel și când nu se știe precis care este dușmanul, cine e

rău sau bun. Reclamanții nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au

fost intimații, căci fizic, aceștia au fost agresați de populația civilă și

doar întâmplător de militari. Faptul că acestora le-a fost foarte frică, este

un lucru de înțeles, întrucât aceeași teamă incontrolabilă a simțit-o fiecare

cetățean care a trăit evenimentele respective.

În ce privește fapta

ilicită, Tribunalul a reținut că măsura cazării milițienilor în bazin a fost

exagerată, dar acest raționament e făcut în contextul existenței unei

stabilități sociale, care lipsea însă la momentul de referință, când hotărârile

s-au luat în concordanță cu norma internă militară în vigoare. Ca urmare, și

măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de

tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și siguranța unității

militare.

În privința

raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situația

deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta ilicită

(ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu moartea

și cazării improprii a reclamanților), tribunalul a constatat că acesta nu există,

căci în situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre

sediul Miliției și Securității, eroarea fiind comună, măsura de a-i reține pe

reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol, pare justificată.

În ce privește

condițiile în care au fost reținuți, pare probabil faptul că nu starea de bine

a celor reținuți era primordială în acea situație, ci siguranța unității

militare, astfel că măsura de cazare a reclamanților la sala de sport și apoi

la bazin se dovedesc măsuri economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost

blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989.

Referitor la culpă, s-a

reținut că nu rezultă din nicio probă intenția sau culpa cea mai ușoară în

raport cu rănirea (din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația

civilă, mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau

intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din

acțiunea directă de intimatului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia

de prepus al celuilalt intimat, ci din situația de stare specială existentă.

Starea de necesitate

este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în

existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o

persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de

la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau

un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.).

Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei,

și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi

putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de

față nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității

militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Prin Decizia civilă nr.

123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în

parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și D.A., a

obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune

morale, sumele stabilite în dispozitiv, a menținut dispozițiile cu privire la

modalitatea de soluționare a excepțiilor, precum și în ce privește soluția de

respingere a acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

a obligat pârâții M.A.N. și D.A. să plătească, în solidar, reclamanților,

cheltuieli de judecată.

Conform celor

reținute în Rezoluția din 1 martie 2010, întocmită de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, în contextul

evenimentelor din decembrie 1989, care au culminat cu pătrunderea

manifestanților în curtea I.J.M.I. Sibiu, o parte dintre cadrele de miliție și

securitate au părăsit sediul Inspectoratului, intrând în incinta U.M. X Sibiu, iar

altele au reușit să se deplaseze la domiciliu. Au existat însă și lucrători de

miliție și securitate care, încercând să se deplaseze la domiciliu au fost

imobilizați, agresați, conduși de manifestanți la U.M. X Sibiu sau la alte

unități militare din Sibiu, unde au fost reținuți diferite perioade de timp,

până când comisia de anchetă care a funcționat în cadrul U.M. X Sibiu a dispus

punerea lor în libertate, constatându-se că nu au efectuat uz de armă și nu au

acționat împotriva manifestanților.

Deși, reclamanții au

fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente

teroriste” și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a

fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de

către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor. În

perioada 22 - 24 decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a

unității, iar ulterior au fost mutați în bazinul de înot. În baza actelor de

urmărire penală, s-a concluzionat că începând din 22 decembrie 1989, au fost

reținute în U.M. X Sibiu peste 500 de persoane, din care au fost identificate

în cursul cercetărilor 391 de persoane.

Aceste condiții însă

nu pot justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții. Astfel,

inițial, persoanele reținute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate

la mâini și obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe

toată durata cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie 1989,

persoanele reținute nu au primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate

în bazinul de înot, persoanele reținute au primit pentru prima dată hrană și

apă, fiind folosite câteva gamele și linguri. Nu au fost asigurate condiții

minime de igienă, persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată

pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un

număr insuficient de saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor,

pentru a dormi pe ele. Pe toată durata reținerii, reclamanților nu li s-a

permis să ia legătura cu familia. Persoanele reținute au fost păzite în

permanență de elevii militari, înarmați cu puști și mitraliere, cei care

asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și pregătite pentru a trage.

Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt teroriști și au fost

amenințați cu moartea.

Curtea a constatat

astfel că, în cauză, au calitate de victimă a faptei de lipsire de libertate,

toți reclamanții. Perioada reținerii fiecărui reclamant rezultă atât din

Rezoluția întocmită în Dosarul penal nr. 200/P/2007, cât și din Ordonanțele

întocmite de comisia de anchetă care s-a constituit începând cu data de 26

decembrie 1989, ordonanțe prin care persoanele reținute au fost puse în

libertate, cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni

împotriva poporului în timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii

ceaușiste.

Toate aceste

circumstanțe ale reținerii reclamanților denotă cu evidență că nu au fost

reținute pentru a fi protejate, ci dimpotrivă, au fost lipsite de libertate în

mod nelegal. Protecția acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea

unui tratament inuman și degradant.

Jurisprudența Curții

Europene de Justiție a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană

este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea

umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie

asigurate persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult statul are o

asemenea obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura

reținerii, fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o

asemenea măsură. Curtea europeană a statuat că, și în cele mai dificile

împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate,

este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și

inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar

și în cazul unei stări de urgență care pune în pericol viața unei națiuni,

natura infracțiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza

Selmouni contra Franței, cauza Assenov și alții contra Bulgariei).

Curtea de apel a constatat

că, în cauză, a fost dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate.

Caracterul ilicit al faptei este dat și de încălcarea prevederilor art. 7 și art.

9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice,

ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit

principiilor de drept internațional public, făcea parte din dreptul intern.

Aceste dispoziții interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane

sau degradante și recunosc dreptul oricărui om la libertate și la securitatea

persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod

arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale și

numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Este adevărat că

aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură

a revoluționarilor față de cadrele de miliție. Tocmai de aceea, organele de

conducere din cadrul I.J.M. au solicitat sprijin și protecție unităților

militare, iar reclamanții s-au prezentat ori au fost duși la U.M. X. Însă,

având în vedere condițiile în care reclamanții au fost reținuți, tratamentul la

care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală

sau de instanță care să justifice măsura reținerii, dovedesc caracterul ilicit

al lipsirii de libertate.

În ceea ce privește

vinovăția pârâților, Curtea a reținut că, în perioada evenimentelor din

decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu. Acesta a fost

singura persoană care putea să decidă în ceea ce privește persoanele reținute,

tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au fost reținute. Aceste

aspecte sunt confirmate chiar de pârâtul D.A. care, în cursul anchetei penale,

fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile

superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit

să ia toate măsurile. Pârâtul a fost solicitat, încă din 21 decembrie 1989, de

cadre ale Miliției Sibiu să acorde sprijin și protecție lucrătorilor M.I.,

având în vedere că manifestanții au atacat și au pătruns în sediul I.J.M.

Așadar, pârâtul cunoștea că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul

M.I. și scopul pentru care se retrag în incinta unității. Cu toate acestea,

pârâtul a dat dispoziție să fie reținute cadrele M.I., așa cum a declarat în

cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza

persoanelor reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la

pârâtul D.A. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când

martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să țipe” să fie legați

din nou. Același martor a afirmat că a executat ordinele comandantului. De

asemenea, atât martorii audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați

în fața primei instanțe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde

se aflau reclamanții împreună cu alte persoane și i-a atenționat pe cei

reținuți că la orice mișcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somație.

În condițiile în care

pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta

unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut

libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața

organelor de urmărire penală, Curtea a constatat că pârâtul se face responsabil

de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost

supuși aceștia pe durata reținerii. Ca urmare, s-a reținut că, în cauză, s-a

făcut dovada vinovăției pârâtului D. în condițiile art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește

răspunderea pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, Curtea a reținut că, la

momentul săvârșirii faptei ilicite, pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta

a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M. X Sibiu,

astfel că sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N.,

în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.

civ.

Referitor la

prejudiciul produs reclamanților, Curtea a constatat că lipsirea de libertate,

imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane

și degradante pe durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace

victimelor unei asemenea fapte, suferințe morale, aducând o gravă atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc

personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan

profesional și social.

În ce privește

calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate, Curtea a

apreciat că poate recunoaște o asemenea calitate persoanei asupra căreia a fost

săvârșită fapta în mod nemijlocit. Așa cum s-a reținut anterior, acest

prejudiciu constă în lezarea unor valori morale, specifice personalității

umane, iar despăgubirile solicitate urmăresc repararea prejudiciului încercat

în mod nemijlocit.

Referitor la

cuantumul prejudiciului, s-a arătat că, prin acordarea de despăgubiri pentru

daunele morale suferite de reclamanții reținuți nelegal în timpul evenimentelor

din decembrie 1989, nu se urmărește repararea prejudiciului suferit, care ar

impune repunerea acestora într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea

ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a

produce o satisfacție de ordin moral.

Așadar, scopul

acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei

satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții

patrimoniale. De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi

reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu

pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura

nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța a statuat în echitate, respectând

principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate,

între interesul particular și cel general. Un mecanism similar de analiză este

adoptat și de C.E.D.O. care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor

datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în

echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor

despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada

restrângerii de libertate.

La cuantificarea

daunelor, instanța a avut în vedere importanța valorilor cărora li s-a adus

atingere și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției

consecințelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite,

imaginea reclamanților față de sine și în societate, consecințele produse

ulterior pe plan social și profesional.

Curtea a apreciat astfel

că o sumă de 300 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate reprezintă o

reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului

echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Împotriva Deciziei civile

nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au

declarat cereri de recurs,

pârâtul D.A., pârâtul M.A.N. și reclamanții C.N., E.P., G.V.,

T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. și N.M., prin care au criticat-o

pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

În recursul pârâtului

D.A., pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că

decizia atacată este profund injustă, ilegală și netemeinică. S-a arătat că acțiunea

reclamanților își are sorgintea într-un rechizitoriu nul absolut, respectiv că

sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2011 a Curții Militare de Apel,

definitivă prin Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Curții Supreme de

Justiție, este cât se poate de imperativă și relevantă.

Sub aspectul situației

de fapt, recurentul-pârât a arătat că prezentarea cadrelor M.I. la unitățile

militare a avut loc în urma comunicatelor F.S.N, a ordinelor și rugăminților șefului

din M.I., Departamentul Securității Statului și I.G.M., a dispozițiilor

Procurorului General al României și a Comisiei de Anchetă - organ de

procuratură - ce a funcționat la Sibiu timp de trei ani. Însăși Curtea de apel

a reținut acest fapt. Recurentul-pârât a susținut totodată cele reținute în rezoluția

din 1 martie 2010 întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. 200/P/2007.

A susținut că

instanța de apel nu a coroborat toate înscrisurile judiciare, reținând doar

parțial și părtinitor rezoluțiile finale ale procurorilor și hotărârile

judecătorești ale instanțelor. S-a omis astfel rezoluția nr. 319/11/2010 din

iulie 2014, ulterioară rezoluției nr. 200/P/2010, care explică pe larg, amplu

și temeinic, următoarele aspecte; încetarea urmăririi penale nu vizează

exclusiv împlinirea termenului de prescripție, pe fond, intervenind lipsa

vinovăției; lipsa vinovăției este argumentată temeinic și fără dubiu; foarte

explicit, rezoluția reține și că această răspundere ar incumba procurorilor

aflați la fața locului în acea perioadă; constatările reprezentanților Crucii

Roșii Internaționale care s-au deplasat la fața locului și au avut aprecieri și

concluzii favorabile privind condițiile și tratamentele persoanelor reținute de

procuratură și instanțele de judecată. A arătat că susține abordarea sintetică

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcută prin Decizia civilă nr. 2452 din

26 iunie 2014 din Dosarul nr. 11959/85/2012, privind persoana recurentului.

Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reținând

în mod eronat că pârâtul ar fi săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate

împotriva reclamanților. În împrejurările în care s-au petrecut faptele, se putea

aprecia că acesta le-a salvat viețile reclamanților, în împrejurări de natură

revoluționară neputându-se pretinde respectarea cu strictețe a dispoziților

legale pe care mișcarea revoluționară le dorea înlăturate.

Instanța de apel nu a

ținut cont nici de puterea de lucru judecat în ceea ce privește culpa pârâtului,

din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel, din

sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial

București, rezultând că acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările

respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, statuându-se totodată că

reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de

necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de

21 și 22 decembrie 1989, la Sibiu. Sentința penală nr. 1 din 15 martie 2000 a

fost confirmată de Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 2419/30 mai 2000.

Evidențele l-au

obligat să insiste pe starea de fapt, deoarece tocmai aceasta a fost grav

mistificată și viciată, prin acțiunea civilă. Decizia cuprinde fapte și acțiuni

imaginare, circumstanțe și împrejurări legendare și fabulate, aberații și

fantasmagorii.

Recurentul-pârât a

insistat pe circumstanțele și împrejurările, presiunea și atmosfera tensionată,

dezordinea și haosul, vidul de putere și legislativ, faptele și acțiunile din

decembrie 1989 și începutul anului 1990. Prin acțiunea intentată și prin decizie

nu se indică riguros care este fapta ilicită a recurentului. Reclamanții îl consideră

vinovat doar în mod generic, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de

comandant al garnizoanei Sibiu. Legislația militară precizează atribuțiile

comandantului garnizoanei - cele de reprezentare și protocol, nu operative,

deci fără competențe în interiorul unităților, fără drept de comandă în acest

sens. Anchetele Procuraturii și Parchetului, prin reconstituirile, cercetările

la fața locului, expertizele tehnico-științifice etc., nu au identificat nici cea

mai mică dovadă că acesta ar fi ordonat ca cei veniți în unitate să fie

arestați sau tratați inuman. Faptul că, în condițiile excepționale din acea

perioadă, reclamanții nu au fost cazați și hrăniți normal nu i se poate imputa,

decembrie 1989 fiind o situație atipică, fără practică în domeniu, fără

precedent și fără succedent, nereglementată nici măcar teoretic, doctrinar,

fără a mai vorbi de aspectele legale. A susținut și faptul că aceste condiții

de echipare, hrănire, cazare și asistență medicală ale efectivelor școlii erau

incomparabil mai proaste decât cele ale persoanelor ajunse la sala de sport sau

la bazin. Depozitele de alimente din unitate erau aproape goale, proviziile

fiind transportate cu mult timp înainte în tabăra din Crinț.

În recursul pârâtului

M.A.N. au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

Referitor la

circumstanțele în care reclamanții au ajuns să fie reținuți în incinta U.M. X

Sibiu, s-a susținut că edificatoare sunt chiar susținerile reclamanților formulate

prin cererea de chemare în judecată. Din susținerile reclamanților, din

declarațiile de martor, cât și din întreaga stare de fapt expusă la rezoluția

pronunțată în Dosarul nr. 200/P/2007, se pot identifica patru circumstanțe care

au condus la reținerea reclamanților în incinta unității militare: fie urmare a

faptului că aceștia au escaladat gardul, încercând să pătrundă în interiorul

unității militare și astfel au fost reținuți de militarii care asigurau paza

obiectivului militar, fie aceștia "s-au predat", urmare comunicatelor

radio/T.V. la sediul unității militare, fie au fost prinși de manifestanți și predați

unității militare și, în fine, fie au fost reținuți de patrulele militare sau

ale gărzilor patriotice și ulterior, predați unității militare.

Analizând condițiile

generale ale angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului D.A.,

prima instanță în mod legal a arătat faptul că imputarea condițiilor de

reținere în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă, deoarece

în zilele Revoluției situația generală era una de haos și incertitudine, astfel

că, condițiile de reținere, se făcea în condiții impuse de starea de fapt.

La momentul reținerii

reclamanților în incinta unității militare se poate reține o reală stare de

necesitate, ceea ce exonerează de vreo răspundere pe pârâtul D.A., deoarece

acesta nu a săvârșit vreo faptă interzisă de lege, iar eliberarea reclamanților

s-a făcut în urma cercetării acestora de către comisia de anchetă constituită

în acele zile, sub conducerea unor procurori.

Pârâtul D.A. a

încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau

în incinta unității militare, așadar neputându-se reține culpa acestuia în

neasigurarea condiții de viață normală pe fondul unei Revoluții, astfel încât,

reclamanții, neputând dovedi fapta ilicită a prepusului M.A.N. și cu atât mai

puțin culpa acestuia, nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale

în persoana prepusului M.A.N.

Pentru ca răspunderea

comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este

necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii

pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ.

Analizând într-un mod

netemeinic și părtinitor starea de fapt privind evenimentele din decembrie 1989,

instanța de apel a constatat că, în cauză, a fost dovedită existența faptei

ilicite de lipsire de libertate și că s-a făcut dovada vinovăției pârâtului D.A.

în condițiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul produs reclamanților constând

în „lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia,

supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii

nelegale".

Adoptarea acestei

soluții s-a făcut cu încălcarea principiului fundamental al răspunderii

juridice care statuează că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte. Or,

pentru a constata existența faptei ilicite de lipsire de libertate și a

vinovăției pârâtului D.A., Curtea a reținut în considerentele deciziei faptul

că, deși reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost

considerați elemente teroriste și au fost supuși unor tratamente degradante și

umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se

emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de către instanță cu

privire la reținerea lor.

Reținerea intimaților

- reclamanți în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele

concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989. Reținerea intimaților

în incinta unității militare s-a impus urmare a unor evenimente concrete, încercarea

pătrunderii lucrătorilor M.I. în incinta unei unității militare prin

escaladarea gardului, în situația în care toate structurile M.A.N. executau

activități specifice indicativului de alarmă parțială de luptă și în situația

în care, urmare a focului executat dinspre sediul Inspectoratului de Miliție

s-au înregistrat victime din rândul militarilor și al manifestanților.

Conform dispozițiilor

art. 1 din Regulamentul serviciului de gardă și în garnizoană, în vigoare la

acel moment, „serviciul de gardă constituie o misiune de luptă și include

totalitatea acțiunilor ce se desfășoară pentru paza și apărarea unui

obiectiv", acest serviciu înființând-se de comandantul unității care

răspunde de paza și apărarea obiectivului respectiv. În temeiul dispozițiilor art.

26 din regulament, comandantul gărzii, în situația în care în apropierea

perimetrului obiectivului au loc aglomerări de oameni care pun în pericol paza

și apărarea acestuia, după ce raportează ofițerului de serviciu, „scoate garda

din corpul de gardă cu armamentul și muniția", iar dacă primește ordin, întărește

paza și apărarea obiectivului pe latura afectată cu, o patrulă. Îndatoririle

santinelei sunt expuse în conținutul art. 43, printre altele acesteia fiindu-i

interzis a permite apropierea vreunei persoane de post la o distanță mai mică

decât cea fixată prin consemnul particular. În conținutul art. 49 este arătat

și modul de acțiune al santinelei, când la unul din posturi este reținută o

persoană necunoscută, situație în care persoana reținută este ''condusă în apropierea

corpului de gardă sau la locul stabilit de comandantul obiectivului (în speță,

avându-se în vedere numărul mare de persoane reținute, inițial, la „sala de

sport și ulterior la bazinul de înot), sub escortă. În conformitate cu

prevederile anexei 2, efectivul necesar pentru constituirea escortelor se

calculează, de regulă, funcție de numărul celor reținuți, escortele fiind

dotate cu mijloace de imobilizare, legătură, semnalizare și iluminare, pe

timpul îndeplinirii misiunii escorta purtând arma cu încărcătorul; cu cartușe

în locașul său, fără a se introduce cartuș pe țeava, având baioneta. Una dintre

atribuțiile comandantului escortei este și aceea de-a percheziționa pe cei ce

urmează să fie escortați.

Toate prevederile

regulamentului anterior arătat, în situația primirii unui indicativ de luptă, sunt

completate cu prevederile ordinelor militare în vigoare care reglementează

algoritmul activităților specifice indicativului primit privind întărirea pazei

și apărării obiectivului militar.

Motivul principal

pentru care pârâtul D.A. a optat pentru reținerea lucrătorilor M.I. în incinta

unității militare a fost impus de circumstanțele concrete momentului și anume

la faptul că în urma focului executat dinspre I.M. au rezultat victime atât din

rândul militarilor cât și din rândul manifestanților, opțiunea sa, sub

presiunea evenimentelor, fiind aceea de reținere și punere a intimaților -

reclamanți la dispoziția unei comisii de anchetă care să-i cerceteze cu,

privire la acțiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor

regimentelor militare, în vigoare la acel moment.

Nici măcar un singur

martor sau reclamant interogat nu a putut afirma că relele tratamente suferite de

reclamanți pe timpul reținerii în incinta unității militare s-au datorat direct

pârâtului D.A., înțelegând totuși să susțină faptul că acesta este răspunzător

de producerea lor în calitatea sa de comandant. Această susținere nu a fost

dovedită în vreun fel de reclamanți, aceștia nu au putut arăta ce norme legale

a încălcat prepusul M.A.N. în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât

mai mult cu cât, instanța penală a constatat nevinovăția acestuia cu privire la

săvârșirea infracțiunilor de distrugere calificată, neglijență în serviciu și

participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei.

Reținerea de către

instanța de apel a prevederilor art. 7 și 9 din Pactul Internațional cu privire

la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974,

precum și a jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu sunt

incidente în prezenta speță. Răspunzător de paza celor reținuți și escortați,

este comandantul escortei care se subordonează șefului de stat major al

unității, funcție pe care pârâtul D.A. nu a îndeplinit-o, acesta fiind

comandantul unității militare, astfel încât acestuia nu i se poate reține vreo

culpă raportat la presupusele tratamente degradante și umilitoare reținute de

instanța de apel.

Dacă intimații se

consideră prejudiciați prin reținerea lor, acțiunea de recuperare a pierderilor

suferite trebuie îndreptată, împotriva celui ale cărui valori au fost salvate,

respectiv poporul român.

În ce privește

tratamentul aplicat lucrătorilor M.I., reținuți în incinta unității militare și

implicit a reclamanților, prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare

penală nr. 200/P/2007 și menținută prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10

mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru

infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei

infracțiuni organele de cercetare penală și instanța penală constatând că,

pârâtul, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit

îndatoririle de serviciu. Conform prevederilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea

definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Instanța de apel, în mod nelegal,

în pronunțarea soluției, a eludat prevederile acestui text de lege.

Instanța de apel a

analizat în mod superficial condițiile speciale care atrag antrenarea

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, iar soluția adoptată este

una nelegală.

Instanța de apel nu a

ținut cont de puterea de lucru judecat în ce privește culpa recurentului-pârât D.A.,

din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel, cât

și din sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial

București, conform căreia acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările

respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând că reținerea

lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de necesitate,

rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de 21 și 22

decembrie 1989 la Sibiu.

În recursul

reclamanților, s-au susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, pe

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

În cauză, s-a susținut

că sunt incidente dispozițiile art. 312 C. proc. civ., întrucât instanța a

soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, sens în care s-ar

impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Unul dintre

motivele de apel a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței care a respins

petitul privind acordarea de despăgubiri pentru fapta ilicită de încălcare a

integrității și sănătății reclamanților. Instanța de apel nu s-a pronunțat în

nici un fel asupra acestui petit. În cuprinsul motivării deciziei atacate nu

s-a făcut nici o referire cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea

acordării de despăgubiri pentru cea de-a doua faptă ilicită de încălcare a

integrității și sănătății reclamanților.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în materia

răspunderii civile delictuale care consacră principiul reparației integrale a

prejudiciului, a normelor procedurale în materia administrării și aprecierii

probelor - s-au invocat astfel dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

raportat la art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel a acordat despăgubiri

de 300 de euro pentru fiecare zi de reținere abuzivă, în condițiile în care în

alte 4 dosare cu obiect identic, aceasta a stabilit despăgubiri de 500 euro

pentru fiecare zi de reținere abuzivă.

Atingerea adusă

libertății fizice a reclamanților, prin luarea măsurii arestării în lipsa unui

temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea

gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin

tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și

onoarei reclamanților au dus la producerea în sarcina acestora a unui

prejudiciu moral semnificativ. Aceștia au fost reținuți abuziv în condiții mai

grele decât cele ale unui arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare

cu cele ale unui lagăr de concentrare nazist; primele două zile, reclamanții nu

au primit nici apă și nici mâncare; au fost ținuți în sala de sport, legați la

mâini, răniți, bătuți, plini de sânge, fără nici un ajutor medical și fără a

putea dormi; erau în permanență insultați și jigniți, dar mai ales amenințați

că vor fi împușcați în scurt timp; erau păziți de militari ce aveau asupra lor

puști și mitraliere, fapt ce făcea să crească încărcătura nervoasă și

sentimentul de frica. În data de 24 decembrie au fost mutați în bazinul

unității militare. Acest bazin a devenit practic arestul Sibiului, deoarece pe

lângă cadrele militare ale M.I., erau aduși și civili care erau suspectați a fi

teroriști. În acest bazin, au fost ținuți 389 persoane. Erau nevoiți să doarmă

pe jos, pe ciment, mâncau din 3 sau 4 gamele toate persoanele, unul după altul,

fără ca acestea să fie spălate. Pentru nevoile personale se așezau la coadă și

sub escortă militară erau duși la toalete.

Reclamanții au fost

supuși la tratamente inumane și degradante, amenințați în permanență cu

moartea, fără a avea posibilitatea de a contacta familia sau de a le transmite

mesajul că sunt în viață. Atmosfera de teroare era întreținută în permanență.

Geamurile clădirii în care era bazinul erau ținute deschise, deși era în luna

decembrie. Asupra bazinului erau puse proiectoare puternice, astfel încât cei

din bazin să nu poată face diferența între noapte și zi. Martorii audiați în

cauză au descris aceste condiții. Pe lângă aceste depoziții mai sunt și alte

depoziții de martor care descriu condițiile reținerii abuzive în rechizitoriul

întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007.

Orice arestare pe

nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferințe pe

plan psihic și fizic, însă, în cauza de față, reclamanții au fost supuși și

altor suferințe sau umilințe - au fost deținuți sub amenințarea armei, sub

amenințarea că vor fi omorâți, întrucât erau considerați teroriști. Reclamanții

au trebuit sa suporte reținerea abuzivă și să fie bătuți de către militari,

fără a primi nici o îngrijire medicală.

În stabilirea

cuantumului daunelor morale solicitate, instanțele trebuiau să analizeze

situația reclamanților și prin comparație cu alte situații. Statutul

reclamanților pe perioada reținerii a fost acela de "prizonieri".

Reținerea lor a fost făcută sub motiv că sunt "teroriști".

Catalogarea reclamanților ca teroriști a avut consecința cea mai grea, deoarece

ani de zile, în comunitate, au fost stigmatizați pe acest motiv.

Dacă reclamanții ar

fi fost prizonieri de război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau

condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a IV-a de la Geneva la care

România este parte, din anul 1954. Prizonierii de război trebuie protejați

contra oricăror acte de violență, sau de intimidare și trebuie să beneficieze

de îngrijiri medicale. Toate aceste dispoziții legale au fost încălcate de

către pârâtul D.A., care în calitatea sa de ofițer, cunoștea aceste dispoziții

legale și trebuia să le respecte.

S-a susținut că cele

două fapte ilicite, respectiv lipsirea de libertate și încălcarea integrității

și sănătății reclamanților, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii. De

aceea, prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta

ilicită.

Analizând recursurile

declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul pârâtului D.A.

este nul.

Deși, din chiar

debutul expunerii de motive a cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat

drept cauză a recursului, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - ceea ce

înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau că ar fi fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - din cuprinsul acesteia nu

rezultă decât o descriere amplă a situației de fapt și a istoricului anchetelor

la care acesta a fost suspus, a conținutului înscrisurilor administrate in

cauză si a relevantei lor pentru proces, apreciate din perspectiva proprie a

recurentului-pârât, respectiv nemulțumirea acestuia față de soluția pronunțată.

Înalta

Curte a apreciat astfel ca se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor

legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de

recurs, motiv pentru care a pus in vedere părților ca dezbaterile

contradictorii pe fondul cererii să fie precedate de chestiunea încadrării

pretinselor critici de nelegalitate in ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Întrucât

memoriul de recurs al acestei părți nu a relevat aspecte concrete de pretinsă

nelegalitate în forma prescrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în contextul

existentei și a unei alte cereri de recurs regulat formulată din partea

celuilalt pârât, a cărei admitere conduce la consecințe similare celei pretinse

de recurentul-pârât D.A., Înalta Curte a avut în vedere strict exigențele

dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, drept consecință, a constatat

nulitatea recursului.

Recursul pârâtului M.A.N.

este însă întemeiat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune

în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului D.A.,

referitoare la circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție în

incinta U.M. X Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea

fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ.,

respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Reclamanții au

solicitat așadar să se constate

că, în persoana pârâtului D.A., sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie,

respectiv că în privința celuilalt pârât -

M.A.N., sunt îndeplinite condițiile

răspunderii comitentului

pentru fapta prepusului, de unde ar rezulta pe cale de consecință, obligația

acestor pârâți de reparare a prejudiciului cauzat

prin privarea de

libertate și afectarea sănătății, reclamanților.

Reclamanții au

precizat explicit că s-au constituit părți vătămate în Dosarul penal nr. 200/P/2007,

care s-a finalizat față de

pârâtului D.A., prin

rezoluția din 01 martie 2010 pronunțată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor

Militare, cu soluția de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru

infracțiunile de participaț