ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013, Tribunalului Sibiu a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, drept consecință, a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă, reținând că situația care a determinat producerea prejudiciului reclamanților, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referință invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată, reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție.

Prin Decizia civilă nr. 32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanților, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. S-a reținut, în esență, că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acțiunii prescriptibilă în termen de 3 ani. Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei.

În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu a fost realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, s-a constatat că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanții susțin că s-au săvârșit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte. În cursul anchetei penale, prin rezoluția din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, menținută prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate.

Hotărârea a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului pârâtului M.A.N., prin Decizia nr. 293/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București. Prin sentința civilă nr. 874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, respectiv a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

În fapt, s-a reținut că, în municipiul Sibiu, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, au avut loc manifestații ale populației contra regimului de la acea vreme, astfel; populația civilă a ieșit în stradă, pentru a protesta, ocazie cu care au fost înregistrate primele victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții, dar și din direcția sediului Miliției; s-a început astfel tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; milițienii și securiștii din clădire, cuprinși de panică, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară, unde au fost reținuți fără drept și cazați în condiții improprii la sala de sport și apoi la bazin.

În ceea ce privește funcționarea statului și a instituțiilor sale, s-a constatat că în acea perioadă s-au înregistrat situații fără precedent, fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în încurcătură atât organele de conducere de la nivel local, cât și populația.

Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea, prin intermediul normelor juridice, a condițiilor pentru desfășurarea normală a tuturor activităților sociale, și se statornicește în relațiile sociale prin respectarea strictă a legilor de către cetățeni și de către organele de stat; constituie o valoare socială fundamentală și este apărată de lege; este o stare care permite menținerea echilibrului în ce privește apărarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori sociale; orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat în mod ilicit și cel ale cărui drepturi și interese legitime au fost vătămate; legea îndrituiește pe cel din urmă să se adreseze și să solicite intervenția organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

M.A.N. este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale. M.A.N. răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate. Apărarea Națională „cuprinde ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul roman în scopul de a garanta suveranitatea naționala, independenta și unitatea statului, integritatea teritoriala a țării și democrația constituționala”.

Armata este principala instituție care se caracterizează prin ordine și disciplină, iar în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări emise verbal sau în scris. În raport cu aceste condiții și la situația de fapt reținută, s-a constatat că ordinele date de intimat se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite.

Prima instanță a avut în vedere și art. 86 din Protocolul I adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, conform căruia „ o încălcare a convențiilor sau a prezentului protocol comisă de către un subordonat nu îi exonerează pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia știau sau aveau informațiile care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, și dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această călcare.” În raport de acest text legal, instanța a constatat că eroarea comună a operat în privința intimatului 1 și în privința intimatului 2, așa cum a operat față de întreaga populație, nefiind vorba de emiterea unor ordine conștient sau intenționat abuzive.

S-a reținut totodată că, în materie penală, există cauze justificative care exonerează de răspundere. Astfel, în art. 21 din C. pen. se precizează ca “nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea penala, săvârșita în condițiile vreuneia din cauzele justificative prevăzute de lege, adică art. 22-25 C. pen. și anume: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime, etc. Cu referire la cele reținute anterior, au fost analizate două chestiuni, și anume; dacă situația din decembrie 1989 reprezentă norma socială pentru a valorifica în raport cu aceasta principiile ordinii de drept și îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile a intimatului persoană fizică și a celorlalți intimați persoane juridice, față de acțiunea promovată.

În ce privește prima chestiune, este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la normele juridice aplicabile la acel moment, deviere care a avut un procent maxim de noutate și imprevizibil, de natura a crea dificultăți oricărui sistem organizat. În acest context, s-au încadrat și acțiunile prin care milițienii, reprezentanții autorității publice, au fost prinși și bătuți de populație, fiind suspectați că aceștia au tras cu arme sau că sunt efectiv teroriști. Ca urmare, aceștia s-au refugiat, sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reținuți. Acțiunea de reținere a milițienilor și securiștilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcția clădirii Miliției.

Probabil că raționamentul a fost acela de a-i opri pe milițieni și securiști de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condițiile în care nu se cunoștea de ce origine este și de unde provine atacul împotriva unității militare. Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă milițienii și securiștii ar fi fost doar cazați în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni. În ceea ce privește condițiile proaste oferite la sala de sport și la bazin, în ce privește dormitul, mâncarea, spălatul și amenințările cu moartea, acestea trebuie văzute în contextul terorii la care era supusă populația, dar și cadrele militare din unitate.

Desigur că prima grijă a acestora din urmă era securitatea militarilor, apărarea unității militare și apoi alte obiective, cu privire la cei reținuți, măsurile întreprinse fiind de reținere și de împiedicare a acestora de a constituie un pericol pentru populație. În ce privește cea de-a doua chestiune, cea a îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii intimaților, instanța a analizat prevederile legale incidente în materie, respectiv art. 998 - 999 C. civ., art. 1003 C. civ. În ce privește existența unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că milițienii și securiștii au fost bătuți de către populația civilă și nu neapărat de către militari.

Deși statul are obligația de asigura siguranța angajaților din forța publică, această regulă nu operează în condițiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcționează regulile de nici un fel și când nu se știe precis care este dușmanul, cine e rău sau bun. Reclamanții nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost intimații, căci fizic, aceștia au fost agresați de populația civilă și doar întâmplător de militari. Faptul că acestora le-a fost foarte frică, este un lucru de înțeles, întrucât aceeași teamă incontrolabilă a simțit-o fiecare cetățean care a trăit evenimentele respective. În ce privește fapta ilicită, Tribunalul a reținut că măsura cazării milițienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raționament e făcut în contextul existenței unei stabilități sociale, care lipsea însă la momentul de referință, când hotărârile s-au luat în concordanță cu norma internă militară în vigoare.

Ca urmare, și măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea și siguranța unității militare. În privința raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situația deținerii improprii a reclamanților timp de mai multe zile) și fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reținerii, lovirii, amenințării cu moartea și cazării improprii a reclamanților), tribunalul a constatat că acesta nu există, căci în situația de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliției și Securității, eroarea fiind comună, măsura de a-i reține pe reclamanți pentru a-i împiedica să devină un pericol, pare justificată.

În ce privește condițiile în care au fost reținuți, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reținuți era primordială în acea situație, ci siguranța unității militare, astfel că măsura de cazare a reclamanților la sala de sport și apoi la bazin se dovedesc măsuri economice în condițiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989. Referitor la culpă, s-a reținut că nu rezultă din nicio probă intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultă că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă de intimatului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situația de stare specială existentă.

Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanțele de față nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unității militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.

Prin Decizia civilă nr. 123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și D.A., a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, sumele stabilite în dispozitiv, a menținut dispozițiile cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor, precum și în ce privește soluția de respingere a acțiunii reclamanților împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a obligat pârâții M.A.N. și D.A. să plătească, în solidar, reclamanților, cheltuieli de judecată. Conform celor reținute în Rezoluția din 1 martie 2010, întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, care au culminat cu pătrunderea manifestanților în curtea I.J.M.I.

Sibiu, o parte dintre cadrele de miliție și securitate au părăsit sediul Inspectoratului, intrând în incinta U.M. X Sibiu, iar altele au reușit să se deplaseze la domiciliu. Au existat însă și lucrători de miliție și securitate care, încercând să se deplaseze la domiciliu au fost imobilizați, agresați, conduși de manifestanți la U.M. X Sibiu sau la alte unități militare din Sibiu, unde au fost reținuți diferite perioade de timp, până când comisia de anchetă care a funcționat în cadrul U.M. X Sibiu a dispus punerea lor în libertate, constatându-se că nu au efectuat uz de armă și nu au acționat împotriva manifestanților. Deși, reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente teroriste” și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor.

În perioada 22 - 24 decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar ulterior au fost mutați în bazinul de înot. În baza actelor de urmărire penală, s-a concluzionat că începând din 22 decembrie 1989, au fost reținute în U.M. X Sibiu peste 500 de persoane, din care au fost identificate în cursul cercetărilor 391 de persoane. Aceste condiții însă nu pot justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții. Astfel, inițial, persoanele reținute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini și obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie 1989, persoanele reținute nu au primit nici hrană, nici apă.

După ce au fost mutate în bazinul de înot, persoanele reținute au primit pentru prima dată hrană și apă, fiind folosite câteva gamele și linguri. Nu au fost asigurate condiții minime de igienă, persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele. Pe toată durata reținerii, reclamanților nu li s-a permis să ia legătura cu familia. Persoanele reținute au fost păzite în permanență de elevii militari, înarmați cu puști și mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și pregătite pentru a trage.

Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt teroriști și au fost amenințați cu moartea. Curtea a constatat astfel că, în cauză, au calitate de victimă a faptei de lipsire de libertate, toți reclamanții. Perioada reținerii fiecărui reclamant rezultă atât din Rezoluția întocmită în Dosarul penal nr. 200/P/2007, cât și din Ordonanțele întocmite de comisia de anchetă care s-a constituit începând cu data de 26 decembrie 1989, ordonanțe prin care persoanele reținute au fost puse în libertate, cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului în timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii ceaușiste. Toate aceste circumstanțe ale reținerii reclamanților denotă cu evidență că nu au fost reținute pentru a fi protejate, ci dimpotrivă, au fost lipsite de libertate în mod nelegal.

Protecția acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. Jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii, fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură. Curtea europeană a statuat că, și în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și inumane (cauza Labita contra Italiei).

Asemenea tratamente sunt interzise chiar și în cazul unei stări de urgență care pune în pericol viața unei națiuni, natura infracțiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franței, cauza Assenov și alții contra Bulgariei). Curtea de apel a constatat că, în cauză, a fost dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate. Caracterul ilicit al faptei este dat și de încălcarea prevederilor art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internațional public, făcea parte din dreptul intern.

Aceste dispoziții interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante și recunosc dreptul oricărui om la libertate și la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale și numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor față de cadrele de miliție. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul I.J.M. au solicitat sprijin și protecție unităților militare, iar reclamanții s-au prezentat ori au fost duși la U.M. X. Însă, având în vedere condițiile în care reclamanții au fost reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate.

În ceea ce privește vinovăția pârâților, Curtea a reținut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu. Acesta a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce privește persoanele reținute, tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au fost reținute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârâtul D.A. care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile. Pârâtul a fost solicitat, încă din 21 decembrie 1989, de cadre ale Miliției Sibiu să acorde sprijin și protecție lucrătorilor M.I., având în vedere că manifestanții au atacat și au pătruns în sediul I.J.M.

Așadar, pârâtul cunoștea că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul M.I. și scopul pentru care se retrag în incinta unității. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziție să fie reținute cadrele M.I., așa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza persoanelor reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la pârâtul D.A. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să țipe” să fie legați din nou. Același martor a afirmat că a executat ordinele comandantului. De asemenea, atât martorii audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați în fața primei instanțe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanții împreună cu alte persoane și i-a atenționat pe cei reținuți că la orice mișcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somație.

În condițiile în care pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața organelor de urmărire penală, Curtea a constatat că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Ca urmare, s-a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada vinovăției pârâtului D. în condițiile art. 998-999 C. civ. În ceea ce privește răspunderea pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, Curtea a reținut că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M.

X Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Referitor la prejudiciul produs reclamanților, Curtea a constatat că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte, suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social. În ce privește calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate, Curtea a apreciat că poate recunoaște o asemenea calitate persoanei asupra căreia a fost săvârșită fapta în mod nemijlocit.

Așa cum s-a reținut anterior, acest prejudiciu constă în lezarea unor valori morale, specifice personalității umane, iar despăgubirile solicitate urmăresc repararea prejudiciului încercat în mod nemijlocit. Referitor la cuantumul prejudiciului, s-a arătat că, prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamanții reținuți nelegal în timpul evenimentelor din decembrie 1989, nu se urmărește repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea acestora într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o satisfacție de ordin moral. Așadar, scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a statuat în echitate, respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de C.E.D.O. care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.

La cuantificarea daunelor, instanța a avut în vedere importanța valorilor cărora li s-a adus atingere și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanților față de sine și în societate, consecințele produse ulterior pe plan social și profesional. Curtea a apreciat astfel că o sumă de 300 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate reprezintă o reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Împotriva Deciziei civile nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat cereri de recurs, pârâtul D.A., pârâtul M.A.N.

și reclamanții C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. și N.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: În recursul pârâtului D.A., pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată este profund injustă, ilegală și netemeinică. S-a arătat că acțiunea reclamanților își are sorgintea într-un rechizitoriu nul absolut, respectiv că sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2011 a Curții Militare de Apel, definitivă prin Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Curții Supreme de Justiție, este cât se poate de imperativă și relevantă. Sub aspectul situației de fapt, recurentul-pârât a arătat că prezentarea cadrelor M.I.

la unitățile militare a avut loc în urma comunicatelor F.S.N, a ordinelor și rugăminților șefului din M.I., Departamentul Securității Statului și I.G.M., a dispozițiilor Procurorului General al României și a Comisiei de Anchetă - organ de procuratură - ce a funcționat la Sibiu timp de trei ani. Însăși Curtea de apel a reținut acest fapt. Recurentul-pârât a susținut totodată cele reținute în rezoluția din 1 martie 2010 întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. 200/P/2007. A susținut că instanța de apel nu a coroborat toate înscrisurile judiciare, reținând doar parțial și părtinitor rezoluțiile finale ale procurorilor și hotărârile judecătorești ale instanțelor.

S-a omis astfel rezoluția nr. 319/11/2010 din iulie 2014, ulterioară rezoluției nr. 200/P/2010, care explică pe larg, amplu și temeinic, următoarele aspecte; încetarea urmăririi penale nu vizează exclusiv împlinirea termenului de prescripție, pe fond, intervenind lipsa vinovăției; lipsa vinovăției este argumentată temeinic și fără dubiu; foarte explicit, rezoluția reține și că această răspundere ar incumba procurorilor aflați la fața locului în acea perioadă; constatările reprezentanților Crucii Roșii Internaționale care s-au deplasat la fața locului și au avut aprecieri și concluzii favorabile privind condițiile și tratamentele persoanelor reținute de procuratură și instanțele de judecată. A arătat că susține abordarea sintetică a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcută prin Decizia civilă nr. 2452 din 26 iunie 2014 din Dosarul nr. 11959/85/2012, privind persoana recurentului.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reținând în mod eronat că pârâtul ar fi săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate împotriva reclamanților. În împrejurările în care s-au petrecut faptele, se putea aprecia că acesta le-a salvat viețile reclamanților, în împrejurări de natură revoluționară neputându-se pretinde respectarea cu strictețe a dispoziților legale pe care mișcarea revoluționară le dorea înlăturate.

Instanța de apel nu a ținut cont nici de puterea de lucru judecat în ceea ce privește culpa pârâtului, din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel, din sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, rezultând că acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, statuându-se totodată că reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de 21 și 22 decembrie 1989, la Sibiu. Sentința penală nr. 1 din 15 martie 2000 a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 2419/30 mai 2000. Evidențele l-au obligat să insiste pe starea de fapt, deoarece tocmai aceasta a fost grav mistificată și viciată, prin acțiunea civilă.

Decizia cuprinde fapte și acțiuni imaginare, circumstanțe și împrejurări legendare și fabulate, aberații și fantasmagorii. Recurentul-pârât a insistat pe circumstanțele și împrejurările, presiunea și atmosfera tensionată, dezordinea și haosul, vidul de putere și legislativ, faptele și acțiunile din decembrie 1989 și începutul anului 1990. Prin acțiunea intentată și prin decizie nu se indică riguros care este fapta ilicită a recurentului. Reclamanții îl consideră vinovat doar în mod generic, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de comandant al garnizoanei Sibiu. Legislația militară precizează atribuțiile comandantului garnizoanei - cele de reprezentare și protocol, nu operative, deci fără competențe în interiorul unităților, fără drept de comandă în acest sens.

Anchetele Procuraturii și Parchetului, prin reconstituirile, cercetările la fața locului, expertizele tehnico-științifice etc., nu au identificat nici cea mai mică dovadă că acesta ar fi ordonat ca cei veniți în unitate să fie arestați sau tratați inuman. Faptul că, în condițiile excepționale din acea perioadă, reclamanții nu au fost cazați și hrăniți normal nu i se poate imputa, decembrie 1989 fiind o situație atipică, fără practică în domeniu, fără precedent și fără succedent, nereglementată nici măcar teoretic, doctrinar, fără a mai vorbi de aspectele legale. A susținut și faptul că aceste condiții de echipare, hrănire, cazare și asistență medicală ale efectivelor școlii erau incomparabil mai proaste decât cele ale persoanelor ajunse la sala de sport sau la bazin.

Depozitele de alimente din unitate erau aproape goale, proviziile fiind transportate cu mult timp înainte în tabăra din Crinț. În recursul pârâtului M.A.N. au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel: Referitor la circumstanțele în care reclamanții au ajuns să fie reținuți în incinta U.M. X Sibiu, s-a susținut că edificatoare sunt chiar susținerile reclamanților formulate prin cererea de chemare în judecată.

Din susținerile reclamanților, din declarațiile de martor, cât și din întreaga stare de fapt expusă la rezoluția pronunțată în Dosarul nr. 200/P/2007, se pot identifica patru circumstanțe care au condus la reținerea reclamanților în incinta unității militare: fie urmare a faptului că aceștia au escaladat gardul, încercând să pătrundă în interiorul unității militare și astfel au fost reținuți de militarii care asigurau paza obiectivului militar, fie aceștia "s-au predat", urmare comunicatelor radio/T.V. la sediul unității militare, fie au fost prinși de manifestanți și predați unității militare și, în fine, fie au fost reținuți de patrulele militare sau ale gărzilor patriotice și ulterior, predați unității militare.

Analizând condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului D.A., prima instanță în mod legal a arătat faptul că imputarea condițiilor de reținere în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă, deoarece în zilele Revoluției situația generală era una de haos și incertitudine, astfel că, condițiile de reținere, se făcea în condiții impuse de starea de fapt. La momentul reținerii reclamanților în incinta unității militare se poate reține o reală stare de necesitate, ceea ce exonerează de vreo răspundere pe pârâtul D.A., deoarece acesta nu a săvârșit vreo faptă interzisă de lege, iar eliberarea reclamanților s-a făcut în urma cercetării acestora de către comisia de anchetă constituită în acele zile, sub conducerea unor procurori.

Pârâtul D.A. a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau în incinta unității militare, așadar neputându-se reține culpa acestuia în neasigurarea condiții de viață normală pe fondul unei Revoluții, astfel încât, reclamanții, neputând dovedi fapta ilicită a prepusului M.A.N. și cu atât mai puțin culpa acestuia, nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale în persoana prepusului M.A.N. Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. Analizând într-un mod netemeinic și părtinitor starea de fapt privind evenimentele din decembrie 1989, instanța de apel a constatat că, în cauză, a fost dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate și că s-a făcut dovada vinovăției pârâtului D.A.

în condițiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul produs reclamanților constând în „lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale". Adoptarea acestei soluții s-a făcut cu încălcarea principiului fundamental al răspunderii juridice care statuează că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte. Or, pentru a constata existența faptei ilicite de lipsire de libertate și a vinovăției pârâtului D.A., Curtea a reținut în considerentele deciziei faptul că, deși reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați elemente teroriste și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de către instanță cu privire la reținerea lor.

Reținerea intimaților - reclamanți în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989. Reținerea intimaților în incinta unității militare s-a impus urmare a unor evenimente concrete, încercarea pătrunderii lucrătorilor M.I. în incinta unei unității militare prin escaladarea gardului, în situația în care toate structurile M.A.N. executau activități specifice indicativului de alarmă parțială de luptă și în situația în care, urmare a focului executat dinspre sediul Inspectoratului de Miliție s-au înregistrat victime din rândul militarilor și al manifestanților.

Conform dispozițiilor art. 1 din Regulamentul serviciului de gardă și în garnizoană, în vigoare la acel moment, „serviciul de gardă constituie o misiune de luptă și include totalitatea acțiunilor ce se desfășoară pentru paza și apărarea unui obiectiv", acest serviciu înființând-se de comandantul unității care răspunde de paza și apărarea obiectivului respectiv. În temeiul dispozițiilor art. 26 din regulament, comandantul gărzii, în situația în care în apropierea perimetrului obiectivului au loc aglomerări de oameni care pun în pericol paza și apărarea acestuia, după ce raportează ofițerului de serviciu, „scoate garda din corpul de gardă cu armamentul și muniția", iar dacă primește ordin, întărește paza și apărarea obiectivului pe latura afectată cu, o patrulă.

Îndatoririle santinelei sunt expuse în conținutul art. 43, printre altele acesteia fiindu-i interzis a permite apropierea vreunei persoane de post la o distanță mai mică decât cea fixată prin consemnul particular. În conținutul art. 49 este arătat și modul de acțiune al santinelei, când la unul din posturi este reținută o persoană necunoscută, situație în care persoana reținută este ''condusă în apropierea corpului de gardă sau la locul stabilit de comandantul obiectivului (în speță, avându-se în vedere numărul mare de persoane reținute, inițial, la „sala de sport și ulterior la bazinul de înot), sub escortă.

În conformitate cu prevederile anexei 2, efectivul necesar pentru constituirea escortelor se calculează, de regulă, funcție de numărul celor reținuți, escortele fiind dotate cu mijloace de imobilizare, legătură, semnalizare și iluminare, pe timpul îndeplinirii misiunii escorta purtând arma cu încărcătorul; cu cartușe în locașul său, fără a se introduce cartuș pe țeava, având baioneta. Una dintre atribuțiile comandantului escortei este și aceea de-a percheziționa pe cei ce urmează să fie escortați. Toate prevederile regulamentului anterior arătat, în situația primirii unui indicativ de luptă, sunt completate cu prevederile ordinelor militare în vigoare care reglementează algoritmul activităților specifice indicativului primit privind întărirea pazei și apărării obiectivului militar.

Motivul principal pentru care pârâtul D.A. a optat pentru reținerea lucrătorilor M.I. în incinta unității militare a fost impus de circumstanțele concrete momentului și anume la faptul că în urma focului executat dinspre I.M. au rezultat victime atât din rândul militarilor cât și din rândul manifestanților, opțiunea sa, sub presiunea evenimentelor, fiind aceea de reținere și punere a intimaților - reclamanți la dispoziția unei comisii de anchetă care să-i cerceteze cu, privire la acțiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment. Nici măcar un singur martor sau reclamant interogat nu a putut afirma că relele tratamente suferite de reclamanți pe timpul reținerii în incinta unității militare s-au datorat direct pârâtului D.A., înțelegând totuși să susțină faptul că acesta este răspunzător de producerea lor în calitatea sa de comandant.

Această susținere nu a fost dovedită în vreun fel de reclamanți, aceștia nu au putut arăta ce norme legale a încălcat prepusul M.A.N. în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, instanța penală a constatat nevinovăția acestuia cu privire la săvârșirea infracțiunilor de distrugere calificată, neglijență în serviciu și participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei. Reținerea de către instanța de apel a prevederilor art. 7 și 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, precum și a jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu sunt incidente în prezenta speță.

Răspunzător de paza celor reținuți și escortați, este comandantul escortei care se subordonează șefului de stat major al unității, funcție pe care pârâtul D.A. nu a îndeplinit-o, acesta fiind comandantul unității militare, astfel încât acestuia nu i se poate reține vreo culpă raportat la presupusele tratamente degradante și umilitoare reținute de instanța de apel. Dacă intimații se consideră prejudiciați prin reținerea lor, acțiunea de recuperare a pierderilor suferite trebuie îndreptată, împotriva celui ale cărui valori au fost salvate, respectiv poporul român.

În ce privește tratamentul aplicat lucrătorilor M.I., reținuți în incinta unității militare și implicit a reclamanților, prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007 și menținută prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei infracțiuni organele de cercetare penală și instanța penală constatând că, pârâtul, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu. Conform prevederilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Instanța de apel, în mod nelegal, în pronunțarea soluției, a eludat prevederile acestui text de lege. Instanța de apel a analizat în mod superficial condițiile speciale care atrag antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, iar soluția adoptată este una nelegală. Instanța de apel nu a ținut cont de puterea de lucru judecat în ce privește culpa recurentului-pârât D.A., din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel, cât și din sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, conform căreia acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând că reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de 21 și 22 decembrie 1989 la Sibiu.

În recursul reclamanților, s-au susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; În cauză, s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 312 C. proc. civ., întrucât instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, sens în care s-ar impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Unul dintre motivele de apel a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței care a respins petitul privind acordarea de despăgubiri pentru fapta ilicită de încălcare a integrității și sănătății reclamanților. Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel asupra acestui petit. În cuprinsul motivării deciziei atacate nu s-a făcut nici o referire cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acordării de despăgubiri pentru cea de-a doua faptă ilicită de încălcare a integrității și sănătății reclamanților.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civile delictuale care consacră principiul reparației integrale a prejudiciului, a normelor procedurale în materia administrării și aprecierii probelor - s-au invocat astfel dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel a acordat despăgubiri de 300 de euro pentru fiecare zi de reținere abuzivă, în condițiile în care în alte 4 dosare cu obiect identic, aceasta a stabilit despăgubiri de 500 euro pentru fiecare zi de reținere abuzivă.

Atingerea adusă libertății fizice a reclamanților, prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și onoarei reclamanților au dus la producerea în sarcina acestora a unui prejudiciu moral semnificativ.

Aceștia au fost reținuți abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unui lagăr de concentrare nazist; primele două zile, reclamanții nu au primit nici apă și nici mâncare; au fost ținuți în sala de sport, legați la mâini, răniți, bătuți, plini de sânge, fără nici un ajutor medical și fără a putea dormi; erau în permanență insultați și jigniți, dar mai ales amenințați că vor fi împușcați în scurt timp; erau păziți de militari ce aveau asupra lor puști și mitraliere, fapt ce făcea să crească încărcătura nervoasă și sentimentul de frica. În data de 24 decembrie au fost mutați în bazinul unității militare. Acest bazin a devenit practic arestul Sibiului, deoarece pe lângă cadrele militare ale M.I., erau aduși și civili care erau suspectați a fi teroriști.

În acest bazin, au fost ținuți 389 persoane. Erau nevoiți să doarmă pe jos, pe ciment, mâncau din 3 sau 4 gamele toate persoanele, unul după altul, fără ca acestea să fie spălate. Pentru nevoile personale se așezau la coadă și sub escortă militară erau duși la toalete. Reclamanții au fost supuși la tratamente inumane și degradante, amenințați în permanență cu moartea, fără a avea posibilitatea de a contacta familia sau de a le transmite mesajul că sunt în viață. Atmosfera de teroare era întreținută în permanență. Geamurile clădirii în care era bazinul erau ținute deschise, deși era în luna decembrie. Asupra bazinului erau puse proiectoare puternice, astfel încât cei din bazin să nu poată face diferența între noapte și zi.

Martorii audiați în cauză au descris aceste condiții. Pe lângă aceste depoziții mai sunt și alte depoziții de martor care descriu condițiile reținerii abuzive în rechizitoriul întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007. Orice arestare pe nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferințe pe plan psihic și fizic, însă, în cauza de față, reclamanții au fost supuși și altor suferințe sau umilințe - au fost deținuți sub amenințarea armei, sub amenințarea că vor fi omorâți, întrucât erau considerați teroriști. Reclamanții au trebuit sa suporte reținerea abuzivă și să fie bătuți de către militari, fără a primi nici o îngrijire medicală. În stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, instanțele trebuiau să analizeze situația reclamanților și prin comparație cu alte situații.

Statutul reclamanților pe perioada reținerii a fost acela de "prizonieri". Reținerea lor a fost făcută sub motiv că sunt "teroriști". Catalogarea reclamanților ca teroriști a avut consecința cea mai grea, deoarece ani de zile, în comunitate, au fost stigmatizați pe acest motiv. Dacă reclamanții ar fi fost prizonieri de război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a IV-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Prizonierii de război trebuie protejați contra oricăror acte de violență, sau de intimidare și trebuie să beneficieze de îngrijiri medicale. Toate aceste dispoziții legale au fost încălcate de către pârâtul D.A., care în calitatea sa de ofițer, cunoștea aceste dispoziții legale și trebuia să le respecte.

S-a susținut că cele două fapte ilicite, respectiv lipsirea de libertate și încălcarea integrității și sănătății reclamanților, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii. De aceea, prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită. Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Recursul pârâtului D.A. este nul. Deși, din chiar debutul expunerii de motive a cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat drept cauză a recursului, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau că ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - din cuprinsul acesteia nu rezultă decât o descriere amplă a situației de fapt și a istoricului anchetelor la care acesta a fost suspus, a conținutului înscrisurilor administrate in cauză si a relevantei lor pentru proces, apreciate din perspectiva proprie a recurentului-pârât, respectiv nemulțumirea acestuia față de soluția pronunțată. Înalta Curte a apreciat astfel ca se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs, motiv pentru care a pus in vedere părților ca dezbaterile contradictorii pe fondul cererii să fie precedate de chestiunea încadrării pretinselor critici de nelegalitate in ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Întrucât memoriul de recurs al acestei părți nu a relevat aspecte concrete de pretinsă nelegalitate în forma prescrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în contextul existentei și a unei alte cereri de recurs regulat formulată din partea celuilalt pârât, a cărei admitere conduce la consecințe similare celei pretinse de recurentul-pârât D.A., Înalta Curte a avut în vedere strict exigențele dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, drept consecință, a constatat nulitatea recursului. Recursul pârâtului M.A.N. este însă întemeiat și va fi admis, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului D.A., referitoare la circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție în incinta U.M.

X Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ. Reclamanții au solicitat așadar să se constate că, în persoana pârâtului D.A., sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv că în privința celuilalt pârât - M.A.N., sunt îndeplinite condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de unde ar rezulta pe cale de consecință, obligația acestor pârâți de reparare a prejudiciului cauzat prin privarea de libertate și afectarea sănătății, reclamanților.

Reclamanții au precizat explicit că s-au constituit părți vătămate în Dosarul penal nr. 200/P/2007, care s-a finalizat față de pârâtului D.A., prin rezoluția din 01 martie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, cu soluția de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru infracțiunile de participaț