ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față constată următoarele; Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub Dosar nr. 5259/85/2012, reclamanții C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S., N.M. au cerut, în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.A., despăgubiri pentru daunele morale aduse prin privarea de libertate și afectarea sănătății. Intimații au invocat excepțiile netimbrării acțiunii, a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 141/2013, prima instanță a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Finanțelor Publice, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamanților. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția netimbrării este nefondată, raportat la prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că este de asemenea, neîntemeiată deoarece, în prezenta cauză, reclamanții urmăresc să valorifice un drept pretins a fi fost încălcat și un interes, pretins a fi legitim. În ce privește excepția legitimării procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a reținut că Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața organelor de justiție.

Analizând lucrările dosarului, instanța a constatat că izvorul pretențiilor reclamanților îl constituie cercetările penale ce au avut finalitate prejudiciabilă pentru aceștia. În acțiunea având ca scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Examinând excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat-o fondată, reținând că situația care a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de acesta. Data de referință invocată în susținerea excepției este 02.09.1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate.

De la această dată reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție. Prin Decretul nr. 31/1954, prin art. 54-art. 56 (abrogat la 1 octombrie 2011), dispoziții preluate și de noul C. civ. în art. 2500-art. 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv și este prescriptibilă în termenul general de prescripție acțiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, o acțiune patrimonială și personală și care este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de art. 2515 din noul C. civ.). În termenii art. 54 din actul normativ arătat (art. 2502 pct. 1 din noul C. civ.

), persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate și va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins. În termenii art. 56 din același act normativ, drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de conviețuire (...), semnificând imprescriptibil.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că acțiunea de față este personală și patrimonială, fiind supusă prescripției de 3 ani, termen care a fost cu mult depășit, raportat la data de 2 septembrie 1998. Prin decizia civilă nr. 32 din 4 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S., N.M. împotriva sentinței civile 141/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu. A anulat sentința atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cauzei. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat următoarele: Acțiunea în răspundere delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei. În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu este realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanții susțin că s-au săvârșit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte.

În cursul anchetei penale, prin rezoluția din 1 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte. Față de cele ce preced, Curtea a constatat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în mod greșit prima instanță a admis această excepție.

Ca urmare, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamanților și, având în vedere că prima instanță s-a pronunțat pe excepție, iar apelanții reclamanți au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, a anulat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul să analizeze fondul cererii reclamanților. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Apărării Naționale. Prin motivele de recurs se invocă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite prin sentință definitivă, care să influențeze momentul de la care curge termenul de prescripție al acțiunii civile în pretenții, iar acceptarea tezei contrare ar însemna că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce constituie totodată și infracțiuni, limitându-se astfel nejustificat sfera delictuală. Având în vedere aceste considerente, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să-l cunoască. În altă ordine de idei, este adevărat faptul că art. 22 alin. (1) C. proc.

pen. stabilește că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia; acest aspect nu semnifică, însă, faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea răspunderii penale și nici nu influențează data de la care curge termenul de prescripție al răspunderii civile delictuale. De altfel, art. 19 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. prevede că judecarea în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, dar, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că procesul penal suspendă cauza civilă, nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă demarată în cadrul acestui termen.

Față de aceste aspecte, se consideră că nimic nu i-a oprit pe reclamanți să înregistreze pe rolul instanței civile o acțiune pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, suspendabilă, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea laturii penale a cauzei.

Nu în ultimul rând, astfel cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată, intimații-reclamanți au cunoscut încă din momentul în care au fost reținuți în sediul unității militare din Sibiu că persoana responsabilă de acțiunile prejudiciabile a fost pârâtul D.A., în calitate de comandant al unității, astfel încât, sub acest aspect, reiese faptul că termenul de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, a început să curgă, pentru fiecare intimat-reclamant, în parte, odată cu încetarea cauzelor reținerii, respectiv cel mai târziu, luna ianuarie 1990. În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de intimații-reclamanți și menținerea sentinței civile nr. 141/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, ca fiind temeinică și legală.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Singura critică de nelegalitate formulată de recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, din perspectiva incidenței dispozițiilor speciale înscrise în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

În apel, Curtea a constatat, în mod corect, că acțiunea în răspundere delictuală promovată de intimații-reclamanți este una personală, patrimonială, astfel încât, intrând sub incidența prevederilor art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de trei ani. Instanța de apel a reținut, totodată, că raportat la prevederile art. 8 din același decret, prima cerință conținută în această normă legală a fost realizată, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, paguba fiind cunoscută de intimații-reclamanți de la producerea faptei, dar nu a fost realizată cea de-a doua condiție pentru a începe să curgă termenul de prescripție, respectiv aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe cel care răspunde de producerea pagubei.

În stabilirea situației de fapt s-a reținut că după evenimentele din decembrie 1989 s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de faptele prejudiciabile pentru intimații reclamanți. Prin rezoluția din 1 martie 2010, dată în Dosarul penal nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate și s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul D.A., astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

În dosarul penal intimații-reclamanți au fost părți vătămate, iar înainte de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal, latura civilă nu a mai fost examinată. Potrivit dispozițiilor legii procesual penale, părțile vătămate se puteau constitui părți civile până la citirea actului de sesizare, în fața instanței de judecată. Or în cazul dedus judecății intimații reclamanți au susținut că s-ar fi constituit părți civile în procesul penal, înțelegând să uziteze astfel de calea procedurală pusă la dispoziția lor de legea procesual penală în faza de urmărire penală. Acest aspect este esențial pentru lămurirea problemei litigioase ce se impune a fi soluționată, reprezentată de stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii civile, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a pesoanei vinovate.

Prima instanță nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea acestei chestiuni, reținând, sumar, că situația care a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de acesta. În examinarea excepției prescripției dreptului la acțiune data de referință invocată este 2 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție.

Curtea de apel a constatat că prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte. Deci, nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în mod greșit prima instanță a admis această excepție. Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, caz în care prescripția începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, întrucât, potrivit art. 20 C. proc.

pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Recurentul pârât susține, însă, aplicabilitatea la speță a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. potrivit căruia, judecarea în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, interpretând aceste dispoziții în sensul că procesul penal suspendă cauza civilă, nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă demarată în cadrul acestui termen.

Înalta Curte observă că aceasta din urmă este situația vizată de principiul potrivit căruia „penalul ține loc civilul”, aplicabil doar în situația în care partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, a intentat proces în fața instanței civile, în termenul general de prescripție, judecata în fața instanței civile urmând a fi suspendată până la soluționarea laturii penale. În cauza de față, intimații reclamanți au fost părți vătămate și, potrivit dispozițiilor legii procesual penale, se puteau constitui părți civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată. În speță, însă, înainte de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal în faza de urmărire penală, deoarece intervenise prescripția răspunderii penale, latura civilă nu a mai putut fi examinată.

Intimații reclamanți aveau posibilitatea de a alege să introducă și o acțiune civilă separată împotriva pârâților, sau să se constituie și parte civilă în contextul procedurii pe plângerea lor penală. Instanța penală urma să dea o soluție la această cerere numai atunci când se pronunța pe fondul cauzei penale (chiar dacă atunci constata lipsa de răspundere penală a inculpaților). Dacă procedura penală încetează însă, atunci examinarea cererii pe civil poate fi introdusă separat într-o instanță civilă. În aceste condiții se poate spune că intimații reclamanți au folosit posibilitățile oferite de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urmau a formula și o cerere alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și de aceea, se puteau aștepta în mod legitim ca cererea lor să fie examinată de instanțe.

Ei avuseseră, așadar, speranța legitimă ca instanțele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii lor în despăgubiri. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanțe de care erau răspunzătoare autoritățile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale și, drept consecință, imposibilitatea pentru reclamanți de a-și vedea analizată acțiunea civilă în cadrul procesului penal. În acest sens, C.E.D.O. a considerat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei, că în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 parag.

1 din Convenție. În cauze similare (vezi Atanasova, Dinchev și Tonchev c. Bulgariei) Curtea, constatând că pretențiile civile ale reclamanților, constituiți parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii acelor dosare penale ca rezultat al intervenției termenului de prescriere, a statuat că reclamanții nu se bucuraseră de acces efectiv la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acțiune civilă separată. În aceste circumstanțe, în cauza de față, respingerea ca prescrisă a acțiunii civile în pretenții formulată de intimații reclamanți pe cale separată, la data de 3 iulie 2012, ridică o problemă din punctul de vedere al accesului la instanță, putând fi calificată ca o încălcare în sensul art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Soluționând litigiul pe excepție, prima instanță s-a mărginit să facă doar verificări limitate la acest aspect, astfel încât, schimbând motivarea, se constată că în mod corect, Curtea de apel a statuat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților, a anulat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul să analizeze fondul cererii de chemare în judecată. Față de cele ce preced, constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

Reținând culpa procesuală a recurentului pârât, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să îl oblige la plata sumei de 4.450 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 32 din 4 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă. Obligă recurentul pârât la plata sumei de 4.450 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. și N.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.