ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față constată

următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2012

pe rolul Tribunalului Sibiu, sub Dosar nr. 5259/85/2012, reclamanții C.N., E.P.,

G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S., N.M. au cerut, în

contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și D.A., despăgubiri pentru daunele morale aduse prin

privarea de libertate și afectarea sănătății.

Intimații au invocat excepțiile

netimbrării acțiunii, a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesual

pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă

nr. 141/2013, prima instanță a respins excepțiile netimbrării cererii, inadmisibilității

acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Finanțelor Publice,

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția netimbrării este nefondată, raportat

la prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că este de asemenea, neîntemeiată deoarece,

în prezenta cauză, reclamanții urmăresc să valorifice un drept pretins a fi fost

încălcat și un interes, pretins a fi legitim.

În ce privește excepția

legitimării procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a reținut

că Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații,

în fața organelor de justiție.

Analizând lucrările dosarului,

instanța a constatat că izvorul pretențiilor reclamanților îl constituie cercetările

penale ce au avut finalitate prejudiciabilă pentru aceștia. În acțiunea având ca

scop repararea pagubei produse din cauze penale, persoana îndreptățită poate chema

în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând excepția prescripției

dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat-o fondată, reținând că situația care

a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților a culminat

cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare

aflării persoanelor responsabile de acesta. Data de referință invocată în susținerea

excepției este 02.09.1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică,

dată de la care nu se mai putea invoca necunoașterea persoanei vinovate. De la această

dată reclamanții au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripție.

Prin Decretul nr. 31/1954,

prin art. 54-art. 56 (abrogat la 1 octombrie 2011), dispoziții preluate și de noul

C. civ. în art. 2500-art. 2544, se dispune că repararea nepatrimonială a unei daune

morale este imprescriptibilă extinctiv și este prescriptibilă în termenul general

de prescripție acțiunea în repararea patrimonială a unei daune morale, aceasta fiind

o acțiune prin care se valorifică un drept de creanță, o acțiune patrimonială și

personală și care este prescriptibilă extinctiv (în termenul de 3 ani prescris de

art. 2515 din noul C. civ.).

În termenii art. 54 din

actul normativ arătat (art. 2502 pct. 1 din noul C. civ. ), persoana care a suferit

o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație,

în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice

ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea

cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor

mai sus arătate și va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul

faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite

de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească

dreptul atins.

În termenii art. 56 din

același act normativ, drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după

moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de conviețuire (...), semnificând

imprescriptibil.

Concluzionând, instanța

de fond a reținut că acțiunea de față este personală și patrimonială, fiind supusă

prescripției de 3 ani, termen care a fost cu mult depășit, raportat la data de 2

septembrie 1998.

Prin decizia civilă

nr. 32 din 4 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă, a admis apelul

declarat de reclamanții C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C.,

M.S., N.M. împotriva sentinței civile 141/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu.

A anulat sentința atacată

și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea fondului cauzei.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat

următoarele:

Acțiunea în răspundere

delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că potrivit

art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data

producerii faptei ilicite, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție

începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data

când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde

de ea.

În

cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată

că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei.

În

schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat

să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu este realizată

în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel,

se constată că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanții

susțin că s-au săvârșit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru

identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte. În cursul anchetei

penale, prin rezoluția din 1 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută

prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București,

definitivă, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat

cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

Față

de cele ce preced, Curtea a constatat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru

a interveni prescripția dreptului material la acțiune, astfel că în mod greșit prima

instanță a admis această excepție.

Ca

urmare, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamanților și,

având în vedere că prima instanță s-a pronunțat pe excepție, iar apelanții reclamanți

au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, a anulat hotărârea primei instanțe

și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul să analizeze fondul cererii

reclamanților.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

Ministerul

Apărării Naționale.

Prin motivele de recurs

se invocă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se susține că instanța

de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă.

Pentru antrenarea răspunderii

civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite

prin sentință definitivă, care să influențeze momentul de la care curge termenul

de prescripție al acțiunii civile în pretenții, iar acceptarea tezei contrare ar

însemna că răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată doar pentru fapte ilicite

ce constituie totodată și infracțiuni, limitându-se astfel nejustificat sfera delictuală.

Având în vedere aceste considerente, pentru angajarea răspunderii civile delictuale

nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului,

fiind suficient ca persoana prejudiciată să-l cunoască.

În altă ordine de idei,

este adevărat faptul că art. 22 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia; acest aspect nu semnifică, însă, faptul că persoana prejudiciată trebuie

să urmeze în primul rând calea răspunderii penale și nici nu influențează data de

la care curge termenul de prescripție al răspunderii civile delictuale.

De altfel, art. 19

alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. prevede că judecarea în fața instanței civile

a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite

prin infracțiune se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, dar,

aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că procesul penal suspendă cauza

civilă, nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă demarată

în cadrul acestui termen.

Față de aceste aspecte,

se consideră că nimic nu i-a oprit pe reclamanți să înregistreze pe rolul instanței

civile o acțiune pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, suspendabilă,

potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea laturii penale

a cauzei.

Nu în ultimul rând, astfel

cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată, intimații-reclamanți au

cunoscut încă din momentul în care au fost reținuți în sediul unității militare

din Sibiu că persoana responsabilă de acțiunile prejudiciabile a fost pârâtul D.A.,

în calitate de comandant al unității, astfel încât, sub acest aspect, reiese faptul

că termenul de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, a început

să curgă, pentru fiecare intimat-reclamant, în parte, odată cu încetarea cauzelor

reținerii, respectiv cel mai târziu, luna ianuarie 1990.

În concluzie, se solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului

formulat de intimații-reclamanți și menținerea sentinței civile nr. 141/2013 pronunțată

de Tribunalul Sibiu, ca fiind temeinică și legală.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să

îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Singura critică de nelegalitate

formulată de recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale vizează interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la determinarea momentului

începerii cursului prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere civilă

delictuală, din perspectiva incidenței dispozițiilor speciale înscrise în art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

În apel, Curtea a constatat,

în mod corect, că

acțiunea

în răspundere delictuală promovată de intimații-reclamanți este una personală, patrimonială,

astfel încât, intrând sub incidența prevederilor art. 1 și art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de trei

ani.

Instanța de apel a reținut,

totodată, că raportat la prevederile art. 8 din același decret, prima cerință conținută

în această normă legală a fost realizată, având în vedere valorile nepatrimoniale

lezate prin fapta ilicită, paguba fiind cunoscută de intimații-reclamanți de la

producerea faptei, dar nu a fost realizată cea de-a doua condiție pentru a începe

să curgă termenul de prescripție, respectiv aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe

cel care răspunde de producerea pagubei.

În stabilirea situației

de fapt s-a reținut că după evenimentele din decembrie 1989 s-a demarat cercetarea

penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de faptele prejudiciabile

pentru intimații reclamanți.

Prin rezoluția din 1

martie 2010, dată în Dosarul penal nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin

sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalului Militar Teritorial

București, definitivă, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale pentru fapta de lipsire de libertate și s-a dispus încetarea procesului penal

față de inculpatul D.A., astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea

persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

În dosarul penal intimații-reclamanți

au fost părți vătămate, iar înainte de trimiterea în judecată, urmare încetării

procesului penal, latura civilă nu a mai fost examinată.

Potrivit dispozițiilor

legii procesual penale, părțile vătămate se puteau constitui părți civile până la

citirea actului de sesizare, în fața instanței de judecată.

Or în cazul dedus judecății

intimații reclamanți au susținut că s-ar fi constituit părți civile în procesul

penal, înțelegând să uziteze astfel de calea procedurală pusă la dispoziția lor

de legea procesual penală în faza de urmărire penală.

Acest aspect este esențial

pentru lămurirea problemei litigioase ce se impune a fi soluționată, reprezentată

de stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii

civile, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a pesoanei vinovate.

Prima instanță nu s-a

preocupat în niciun fel de lămurirea acestei chestiuni, reținând, sumar, că situația

care a determinat producerea prejudiciului moral și fizic al reclamanților a culminat

cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare

aflării persoanelor responsabile de acesta. În examinarea excepției prescripției

dreptului la acțiune data de referință invocată este 2 septembrie 1998, trimiterea

în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca

necunoașterea persoanei vinovate. De la această dată reclamanții au rămas în pasivitate,

mai mult decât termenul legal de prescripție.

Curtea

de apel a constatat că prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului

Militar Teritorial București, definitivă, s-a împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală

nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

Deci, nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția dreptului

material la acțiune, astfel că în mod greșit prima instanță a admis această excepție.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a avut în vedere situația în care acțiunea civilă ar fi fost

pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, caz în care prescripția

începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, întrucât, potrivit

art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal

poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin

hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Recurentul pârât susține,

însă, aplicabilitatea la speță a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și alin. (2) C.

proc. pen. potrivit căruia, judecarea în fața instanței civile a acțiunii pentru

repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune se

suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, interpretând aceste dispoziții

în sensul că procesul penal suspendă cauza civilă, nu și termenul de prescripție

al acesteia, ci numai acțiunea civilă demarată în cadrul acestui termen.

Înalta Curte observă că

aceasta din urmă este situația vizată de principiul potrivit căruia „penalul ține

loc civilul”, aplicabil doar în situația în care partea vătămată care nu s-a constituit

parte civilă în procesul penal, a intentat proces în fața instanței civile, în termenul

general de prescripție, judecata în fața instanței civile urmând a fi suspendată

până la soluționarea laturii penale.

În cauza de față, intimații

reclamanți au fost părți vătămate și, potrivit dispozițiilor legii procesual penale,

se puteau constitui părți civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței

de judecată.

În speță, însă, înainte

de trimiterea în judecată, urmare încetării procesului penal în faza de urmărire

penală, deoarece intervenise prescripția răspunderii penale, latura civilă nu a

mai putut fi examinată.

Intimații reclamanți aveau

posibilitatea de a alege să introducă și o acțiune civilă separată împotriva pârâților,

sau să se constituie și parte civilă în contextul procedurii pe plângerea lor penală.

Instanța penală urma să dea o soluție la această cerere numai atunci când se pronunța

pe fondul cauzei penale (chiar dacă atunci constata lipsa de răspundere penală a

inculpaților). Dacă procedura penală încetează însă, atunci examinarea cererii pe

civil poate fi introdusă separat într-o instanță civilă.

În aceste condiții se

poate spune că intimații reclamanți au folosit posibilitățile oferite de sistemul

de drept intern de a introduce o plângere penală în care urmau a formula și o cerere

alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței

de judecată și de aceea, se puteau aștepta în mod legitim ca cererea lor să fie

examinată de instanțe. Ei avuseseră, așadar, speranța legitimă ca instanțele să

statueze, favorabil sau nu, asupra cererii lor în despăgubiri. Faptul că nu s-a

întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanțe de care erau răspunzătoare

autoritățile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal,

care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale

și, drept consecință, imposibilitatea pentru reclamanți de a-și vedea analizată

acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

În acest sens, C.E.D.O.

a considerat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei, că în situația în care sistemul

intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure

că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 parag.

1 din Convenție.

În cauze similare (vezi

Atanasova, Dinchev și Tonchev c. Bulgariei) Curtea, constatând că pretențiile civile

ale reclamanților, constituiți parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră

examinate din cauza închiderii acelor dosare penale ca rezultat al intervenției

termenului de prescriere, a statuat că reclamanții nu se bucuraseră de acces efectiv

la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea

de a introduce o acțiune civilă separată.

În aceste circumstanțe,

în cauza de față, respingerea ca prescrisă a acțiunii civile în pretenții formulată

de intimații reclamanți pe cale separată, la data de 3 iulie 2012, ridică o problemă

din punctul de vedere al accesului la instanță, putând fi calificată ca o încălcare

în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluționând litigiul pe

excepție, prima instanță s-a mărginit să facă doar verificări limitate la acest

aspect, astfel încât, schimbând motivarea, se constată că în mod corect,

Curtea

de apel a statuat că nu sunt întrunite cerințele legale pentru a interveni prescripția

dreptului material la acțiune al reclamanților, a anulat hotărârea primei instanțe

și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca Tribunalul să analizeze fondul cererii

de chemare în judecată.

Față

de cele ce preced,

constatându-se că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate,

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat, recursul declarat de pârât.

Reținând culpa procesuală

a recurentului pârât, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., urmând să îl oblige la plata sumei de 4.450 RON cheltuieli

de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr.

32 din 4 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția I civilă.

Obligă recurentul pârât

la plata sumei de 4.450 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți C.N.,

E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. și N.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2014.