ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4343/2014

Decizia nr. 4343/2014 Circumstanțele cauzei Obiectul cererii Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș la data de 16 august 2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat anularea Ordinului de trecere în rezervă forțată a reclamantului, datat 17 noiembrie 1990; obligarea pârâtului M.Ap.N.

la reintegrarea reclamantului în cadrul personalului activ al M.Ap.N., pe funcția și gradul corespunzător pregătirii și vechimii pe care ar fi avut-o reclamantul dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea în mod abuziv și nelegal sau pensionarea sa legală, ținând cont de întreaga vechime în activitatea militară; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor de: 700.000 RON cu titlu de prejudiciu material reprezentând drepturile bănești cuvenite din 1990 până în 2004, 400.000 RON pentru pensia neacordată din 2004 până în prezent și 10.000.000 euro daune morale pentru discreditarea suferită, întreruperea brutală a carierei profesionale și pentru lezarea onoarei și demnității reclamantului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că Ordinul de trecere a sa forțată în rezervă este lovit de nulitate absolută, rămânând necomunicat până la data formulării cererii, iar lucrările pe care s-a întemeiat nerespectând Regulamentul disciplinei militare. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat necompetența Tribunalului Timiș în soluționarea pricinii, precum și inadmisibilitatea cererii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, prescripția dreptului la acțiune în raport de prev. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tardivitatea introducerii cererii în raport de prev. art. 11 alin. (2) și (5) din același act normativ. Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că între reclamant și M.F.P. nu a existat o relație de serviciu și că M.F.P. nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru salariați ai altor instituții bugetare. Prin sentința civilă nr. 3318 din 26 noiembrie 2012, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată sub același număr de dosar, la data de 22 ianuarie 2013. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 1775 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice; a admis excepția tardivității formulării cererii și a respins, ca tardivă, cererea formulată de reclamant.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinări, Curtea a constatat următoarele: Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant legal al Statului Român, iar nu în nume propriu, iar argumentele pe care se întemeiază excepția nu se raportează corect la calitatea în care M.F.P. participă la judecată, motiv pentru care a apreciat că excepția este neîntemeiată.

Cu privire la excepția tardivității formulării cererii, instanța de fond a reținut, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) și (5) din Legea nr. 554/2004, că Ordinul de trecere în rezervă, deși nu a fost comunicat, ca atare, reclamantului, fiind un înscris clasificat secret de serviciu, care nu putea fi comunicat, potrivit Legii nr. 23/1971, a fost adus la cunoștința reclamantului în modalitatea specifică prevăzută în Regulamentul serviciului interior RG-1 aprobat prin Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 58 din 08 decembrie 1988 (art. 289), prin citirea Ordinului cu ocazia ceremoniei de trecere în rezervă. A reținut astfel, că reclamantul a cunoscut încă din 1990 conținutul ordinului de trecere în rezervă, primind nota de lichidare și livretul militar în care este menționat ordinul de trecere în rezervă.

Și cererea pe care a formulat-o la data de 04 aprilie 1991, de rechemare în activitate, și pe care a înregistrat-o la Cabinetul ministrului apărării sub nr. M 1973/1991, confirmă, în opinia primei instanțe, că reclamantul a luat cunoștință asupra conținutului ordinului de trecere în rezervă anterior formulării acestei cereri. Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În cadrul motivelor de recurs, recurentul a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, apreciind că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței Tribunalului București, în raport de prevederile Legii nr. 1/1967, în vigoare la data declanșării litigiului - 16 noiembrie 1990. A susținut, de asemenea, că instanța de fond în mod greșit nu a pus în discuția părților excepția legalității ordinului atacat, recurentul expunând pe larg motivele de nelegalitate ale acestui act administrativ.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat, că instanța de fond în mod greșit a admis excepția tardivității acțiunii, fără a avea în vedere că ordinul nu i-a fost comunicat niciodată de către pârât. Procedura derulată în fața instanței de recurs La dosar au depus note scrise atât recurentul-reclamant A., cât și intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale.

Considerentele și soluția instanței de recurs Cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței de fond, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere că Ordinul de trecere în rezervă nr. MC 1915/1990 face parte din categoria actelor administrative astfel cum acestea sunt definite de art. 2 din Legea nr. 554/2004, iar ordinul este emis de Ministerul Apărării Naționale - autoritate publică centrală, aspecte pe care de altfel Tribunalul Timiș, secția I civilă, le-a reținut în considerentele sentinței nr. 3318 din 26 noiembrie 2012, acestea reprezentând motivele pentru care a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

Prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune [art. 11 alin. (1)] și (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2). Termenul de prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei.

Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii. Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1). Prin acest text, legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de un an, și anume de la data comunicării actului administrativ individual persoanei direct vizate. În raport de circumstanțele concrete ale prezentei cauze, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate, stabilind cu just temei, în baza împrejurărilor de fapt și de drept, că acțiunea este tardiv formulată.

În speță, prima instanță în mod temeinic și legal a reținut că reclamantul a avut cunoștință de existența ordinului atacat încă din anul 1990 când a primit nota de lichidare și livretul militar, acest aspect fiind confirmat și prin formularea cererii de către reclamant la data de 04 aprilie 1991, de rechemare în activitate, pe care a înregistrat-o la Cabinetul ministrului apărării sub nr. M 1973/1991. Astfel fiind, raportat la anul 1990, acțiunea introdusă în anul 2012 a fost formulată cu nerespectarea termenului de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1775 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2014.