ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6074/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat să se constate că Ordinul MAN nr. M.C.133/04.10.1985 a fost emis cu nerespectarea cerințelor legale de fond și formă prevăzute de art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă la data de 2 iunie 2016, reclamantul a completat acțiunea, solicitând următoarele:

- obligarea Ministerului Apărării Naționale și structurilor subordonate acestuia să emită ordin de mutare a reclamantului la o unitate militară din Garnizoana Timișoara, cu trecerea reclamantului în rezervă în aceeași zi, prin pensionare;

- obligarea pârâtului la plata pensiei cuvenite începând cu data de 03.09.1985 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

- obligarea pârâtului la plata către Casa Județeană de Asigurări de Sănătate datorate de la 03.09.1985 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 03.09.1985 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.000.000 RON (RON), cu titlul de daune morale.

1.3. Prin sentința nr. 1296 din 10 iunie 2016, Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 318 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 318 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Totodată, recurentul-reclamant a depus în dosarul instanței de recurs o cerere de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

3.2. Prin decizia nr. 3632 din 17 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă; a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 318 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal; a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 73 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Împotriva sentinței civile nr. 73 din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut a fi greșită soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, întrucât prin acțiune s-a invocat existența unei cauze de nulitate absolută, care, potrivit art. 2 din același decret, poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

Susține recurentul că prescripția dreptului la acțiune a fost înlăturată de instanța de recurs prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, când s-a dispus trimiterea cauzei la rejudecare pe fond, iar în rejudecare, instanța de fond nu a soluționat cauza în raport de îndrumările instanței de recurs.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei anterior termenului de judecată, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea sentinței atacate în raport de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluționată, în rejudecare, de același judecător care era incompatibil pentru că a pronunțat și sentința din primul ciclu procesual.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost analizată de prima instanță din perspectiva nerespectării termenului de 6 luni, prevăzut de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/1967 pentru formularea cererii de chemare în judecată adresate instanței de contencios administrativ, în vigoare la data emiterii și comunicării către reclamant a Ordinului ministrului apărării naționale nr. M.C.133/04.10.1985, iar nu din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, contestate de reclamant, au fost coroborate de instanța de fond cu Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, doar în referire la obligația instanței de a invoca, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, după intrarea în vigoare a C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 reglementează modul de invocare a excepției prescripției de către instanța de judecată, având o natură strict procedurală, pe când dispozițiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/1967 stabilesc existența și durata termenului în care poate fi sesizată instanța de contencios administrativ, condiții în raport de care se analizează excepția prescripției dreptului material la acțiune. Așadar, soluția instanței de fond, de admitere a excepției prescripției, nu s-a întemeiat pe dispozițiile Decretului nr. 167/1958, ci pe prevederile Legii nr. 1/1967, a căror incidență și aplicare în speță nu au fost contestate în recurs.

Argumentul recurentului-reclamant referitor la cauza de nulitate absolută invocată cu privire la ordinul atacat, care ar conduce la o imprescriptibilitate a acțiunii în raport de prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primit, în raport de natura de contencios administrativ a cauzei. Distincția dintre nulitatea relativă și nulitatea absolută nu este relevantă în speță, întrucât, în contenciosul administrativ, dreptul la acțiune aparține persoanei care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ, aceasta putând solicita anularea actului și/sau emiterea unui alt act și/sau repararea pagubei ce i-a fost produsă. Cauzele de nelegalitate ale actului atacat pot fi de natură absolută sau relativă, relevantă fiind dovedirea de către reclamant a vătămarii personale produse prin emiterea actului administrativ.

Totodată, fiind pe tărâmul dreptului administrativ, prevederile legale incidente în materia prescripției dreptului material la acțiune, aplicabile în dreptul civil (Decretul nr. 167/1958 sau, în prezent, art. 2500 și urm. din C. civ.), sunt înlăturate de la aplicare de dispozițiile legii speciale, în speță de Legea nr. 1/1967. Astfel, dacă în dreptul civil termenul de prescripție se deosebește după cum cauza de nulitate invocată este relativă sau absolută, în acest din urmă caz acțiunea fiind imprescriptibilă, în contenciosul administrativ Legea nr. 1/1967 stipula un termen de 30 de zile pentru formularea cererii de anulare a actului administrativ, indiferent de motivele de nelegalitate invocate, termen care curgea de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ori, cel mai târziu, de la data comunicării actului administrativ a căruia anulare se cere, în acest din urmă caz termenul fiind de 6 luni (art. 5 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/1967).

În consecință, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului circumscrise naturii nulității invocate cu privire la ordinul atacat în cauză.

Nefondate sunt și argumentele referitoare la nerespectarea, de către instanța de rejudecare, a îndrumărilor date de instanța de recurs prin hotărârea de casare. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de recurs nu a dezlegat chestiunea acum disputată referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, tranșând doar lipsa de temeinicie a excepției autorității de lucru judecat. Trimiterea cauzei spre rejudecare nu echivalează cu obligația primei instanțe de a soluționa cauza pe fond, făcând abstracție de celelalte excepții invocate sau care pot fi invocate în cauză, a căror soluționare are prioritate, conform art. 248 C. proc. civ.. Singura limitare impusă de instanța de recurs este aceea a imposibilității repunerii în discuție a autorității de lucru judecat, în coordonatele pentru care excepția a fost inițial admisă.

Cât privește critica invocată de reclamant prin concluziile scrise depuse în cursul judecării recursului, referitoare la incompatibilitatea judecătorului fondului de a soluționa cauza în rejudecare, după casarea cu trimitere, Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă incompatibilitatea pretinsă, câtă vreme, după reformarea soluției pronunțate în primul ciclu procesual și casarea cu trimitere la rejudecare, judecata și-a urmat parcursul fără ca judecătorul să fie pus în postura de a reanaliza aspectele pe care le tranșase deja. Astfel, în primul ciclu procesual, judecătorul cauzei a pronunțat o soluție cu privire la excepția autorității de lucru judecat, iar în al doilea ciclu procesual, această excepție nu a mai fost pusă în discuție, cauza fiind soluționată prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii Înaltei Curți cu un motiv de nelegalitate invocat în termenul și condițiile prevăzute de lege, aceste critici nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 73 din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.