ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5344/2020

Circumstanțele cauzei 1.1 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2009, la data de 4.11.2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea, în temeiul art. 9 alin. (1) raportat la art. 1 din Legea nr. 1/1967, a ordinului de trecere în rezervă nr. M.C. nr. 133 din 04.10.1985, obligarea pârâtului la reintegrarea sa în cadrul M.Ap. N. pe funcția și gradul corespunzător pregătirii și vechimii pe care ar fi avut-o dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea în mod ilegal, ori în cazul în care schema de personal nu ar mai face posibilă reîncadrarea, efectuarea demersurilor în vederea pensionării cu recunoașterea integrală a vechimii, gradului și funcției pe care le-ar fi avut în prezent, obligarea pârâtului la repararea pagubei în temeiul art. 9, alin. (2) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea 1/1967 reprezentând plata unor despăgubiri. 1.

Prin sentința civilă nr. 271 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, a respins cererea reclamantului de repunere în termenul de introducere a acțiunii și pe cale de consecință a respins a acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, ca fiind tardiv introdusă. 1.3 Împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ. 1.4 Prin Decizia nr. 1397 din 9 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A., împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010, a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A reținut instanța de recurs că, în mod corect, prima instanță a apreciat că recurentul a luat cunoștință de conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în condițiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către Ministerul Apărării Naționale prin care a solicitat reîncadrarea sa și în conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidental din data de 21.08.1985 care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. Mai mult chiar, față de conținutul adresei CN nr. x/19.07.1993 emisă de Ministerul Apărării Naționale, este fără dubiu că reclamantul a fost informat în mod efectiv de conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și implicit a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia. Pe de altă parte, reclamantul a semnat și fișa de lichidare și de primirea livretului militar, fapt ce denotă că avea cunoștință cel puțin despre încetarea raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat. Legea contenciosului administrativ nu face nicio distincție după cum comunicarea actului administrativ s-a realizat în scris sau verbal, așa încât simplu fapt al luării la cunoștință a conținutului și efectelor acestuia este suficient ca termenul de decădere de un an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 să poată începe să curgă. În cauză, chiar dacă nu există dovada că ordinul de trecere în rezervă a fost comunicat sub formă de înscris reclamantului, acesta nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul și efectele acestuia. 1.5 Împotriva Deciziei nr. 1397 din 9 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a formulat cerere de revizuire de către recurentul-revizuent A., întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În susținerea cererii s-a invocat adresa nr. x/14.06.2019 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Unitatea militară 02405, iar ulterior, prin notele scrise depuse la dosar la data de 7 august 2019, adresa nr. x/17.07.2019 emisă de Ministerul Apărării Naționale - UM 01925, din care reiese că Ordinul nr. 133/04.10.1985 nu a fost identificat în arhivele instituției. 2. Hotărârea supusă contestației în anulare Prin decizia nr. 4682 din 11 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1397 din 09 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2009, ca inadmisibilă. A reținut instanța că legea procedurală prevede două categorii de hotărâri judecătorești care pot fi supuse acestei căi extraordinare de atac, care este revizuirea, după cum urmează: a) hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare și b) hotărârile pronunțate de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, în sensul art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, potrivit acestui text legal, coroborat cu dispozițiile art. 316 din C. proc. civ., o instanță de recurs evocă fondul cauzei când ea reapreciază probele administrate în cauză de instanța de fond, precum și temeiurile de drept existente, schimbând situația de fapt stabilită de instanța a cărei hotărâre a fost casată ori modificată, pronunțând o soluție proprie și diferită de cea dată anterior în cauză. Or, în cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar a respins, ca nefondat, recursul formulat de revizuent împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, constatând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, apreciindu-se că aceasta a realizat o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. Din această perspectivă, s-a reținut că în speță nu este realizată condiția avută în vedere de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., referitor la evocarea fondului de către decizia criticată pe calea extraordinară a revizuirii. Înalta Curte a mai constatat că pentru a se putea invoca motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ. și a se admite revizuirea, trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiții, și anume: partea interesată să se bazeze pe un înscris probator, un înscris nou, care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; înscrisul invocat să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată; înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea și nu se poate pretinde instanței să-l administreze din oficiu. În această reglementare câmpul de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitat și o eventuală lărgire a acestuia nu este posibilă, neîndeplinirea uneia dintre condițiile care au fost enunțate atrăgând respingerea cererii de revizuire. Cerința privitoare la împrejurarea că înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se solicită este esențială, întrucât un proces definitiv soluționat ar putea fi supus revizuirii pe baza unor acte și dovezi ulterior descoperite și autoritatea de lucru judecat ar deveni astfel iluzorie. În speță, înscrisurile depuse de revizuent nu îndeplinesc, cumulativ, condițiile de mai sus. Astfel, revizuentul invocă în susținerea cererii sale adresa nr. x/14.06.2019 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Unitatea militară 02405, precum și adresa nr. x/17.07.2019 emisă de Ministerul Apărării Naționale - UM 01925, acte care nu existau la data pronunțării hotărârii ce face obiectul revizuirii, și anume 9 martie 2011. Prin urmare, înscrisurile invocate de către revizuent nu au existat la data când a fost pronunțat hotărârea care se solicită a fi revizuită. Totodată, Curtea a constatat că adresele anterior menționate au fost emise ca urmare a unor solicitări din partea revizuentului, de transmitere a unor date referitoare la trecerea sa în rezervă, astfel că nu se poate reține că înscrisurile invocate ar fi fost reținute de partea adversă sau nu ar fi putut fi prezentate în procesul anterior din motive mai presus de voința reclamantului. De asemenea, Înalta Curte a reținut că examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată. Or nici din această perspectivă nu se poate reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de textul de lege în raport de cele reținute în decizia atacată cu cererea de revizuire. Înalta Curte a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în cauze precum Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, sau Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006). În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, după ce a fost soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; calea extraordinară de atac nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, ipoteză care nu se regăsește în prezenta speță.

Contestația în anulare Prin contestația în anulare formulată în temeiul dispozițiilor art. 317, 318 și 319 C. proc. civ. de la 1865, contestatorul A. a invocat excepția necompetenței funcționale a Curții de Apel Timișoara, având în vedere considerentele încheierii de ședință din data de 4 februarie 2020, prin care s-a constatat că prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru, constatându-se că obiectul litigiului se încadrează în prevederile art. 281 din Codul muncii, cauza fiind judecată în primă instanță de Curtea de Apel Timișoara, iar nu de secția de litigii de muncă a Tribunalului Timiș. În raport de aceste aspecte, contestatorul a solicitat anularea sentinței nr. 271/2010 a Curții de Apel Timișoara și a deciziei nr. 1397/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în dosarul nr. x/2009, invocând practică judiciară cu privire la același obiect al acțiunii, respectiv sentința civilă nr. 648/CA/2005 pronunțată în dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Timiș. Totodată, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 4682 din 11 octombrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că este netemeinică și nelegală, reiterând argumentele prezentate prin cererea de revizuire cu privire la Ordinul de trecere în rezervă nr. 133/04.10.1985, care a fost clasificat ca secret de serviciu în perioada 04.10.1985 - 10.01.2019.

Apărările formulate de intimat Intimatul Ministerul Apărării Naționale nu a formulat întâmpinare.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate de contestator și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată pentru considerentele în continuare expuse. Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele invocate de contestator, înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile. Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) punctul 1 din C. proc. civ., contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată împotriva oricăror hotărâri judecătorești irevocabile, atunci când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, la punctul 2 prevăzându-se cazul în care contestația a fost data de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Contestatorul nu invocă neîndeplinirea legală a procedurii de citare, Înalta Curte constatând că, față de părțile dosarului s-au îndeplinit toate actele de procedură în cadrul tuturor etapelor procesuale parcurse în judecarea prezentei cauze. În ceea ce privește incidența art. 317 alin. (2) din C. proc. civ., nici aceasta nu este justificată, deoarece se referă la ipoteza în care motivul prevăzut la art. 317 alin. (1), menționat mai sus, a fost invocat în motivele de recurs, iar instanța de recurs l-a respins. Or, contestatorul nu a invocat în cadrul motivelor de recurs existența vreunui viciu de procedură în judecarea fondului cauzei ori excepția necompetenței funcționale a Curții de Apel Timișoara, pentru a deveni aplicabile dispozițiile legale precitate. Referitor la motivele prevăzute de art. 318 alin. (1) din C. proc. civ. și care reglementează cele două cazuri ale contestației în anulare specială, textul legal prevede "in terminis", ca și condiție de admisibilitate, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs care sunt rezultatul unei greșeli materiale sau prin care s-a omis cercetarea vreunui motiv de recurs. Or, decizia atacată a fost pronunțată în soluționarea căii de atac extraordinare a revizuirii, și nu în soluționarea recursului, astfel încât nu este îndeplinită situația premisă reglementată de art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv aceea ca hotărârea contestată să fie pronunțată de o instanță de recurs. În concluzie, motivele invocate prin contestația în anulare nu se încadrează în prevederile art. 317 și ale art. 318 din C. proc. civ. Pentru considerentele expuse mai sus, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 317 și ale art. 318 raportate la cele ale art. 320 din C. proc. civ., va respinge contestație în anulare ca nefondată.