ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5805/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2009, la data de 04 noiembrie 2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând anularea, în temeiul art. 9 alin. (1) raportat la art. 1 din Legea nr. 1/1967, a ordinului de trecere în rezervă nr. M.C. nr. 133 din 04 octombrie 1985, obligarea pârâtului la reintegrarea sa în cadrul M.Ap. N. pe funcția și gradul corespunzător pregătirii și vechimii pe care ar fi avut-o dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea în mod ilegal, ori în cazul în care schema de personal nu ar mai face posibilă reîncadrarea, efectuarea demersurilor în vederea pensionării cu recunoașterea integrală a vechimii, gradului și funcției pe care le-ar fi avut în prezent, precum și obligarea pârâtului la repararea pagubei în temeiul art. 9, alin. (2) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea 1/1967 reprezentând plata unor despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 271 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, a respins cererea reclamantului de repunere în termenul de introducere a acțiunii și pe cale de consecință a respins a acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, ca fiind tardiv introdusă.

Împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

În dezvoltarea căii de atac promovate recurentul a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins cererea sa de repunere în termen și a admis excepția tardivității în condițiile în care nu s-a făcut dovada comunicării în scris a actului administrativ atacat, comunicare pe care trebuia să o facă pârâtul conform normelor legale în vigoare la acea dată, respectiv O.G. nr. 10/1972 și R.D.M.

Mai arată recurentul că întrucât în livretul său militar nu a fost menționat numărul ordinului de trecere în rezervă, motivarea și temeiurile legale ale trecerii sale în rezervă, în mod greșit a reținut instanța de fond că la data primirii acestuia ar fi conținutul actului administrativ și consecințele acestuia.

Prin decizia nr. 1397 din 09 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A., împotriva sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010, a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A reținut instanța de recurs că, în mod corect, prima instanță a apreciat că recurentul a luat cunoștință de conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în condițiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către Ministerul Apărării Naționale prin care a solicitat reîncadrarea sa și în conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidentul din data de 21.08.1985 care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. Mai mult chiar, față de conținutul adresei CN nr. x/19.07.1993 emisă de Ministerul Apărării Naționale, este fără dubiu că reclamantul a fost informat în mod efectiv de conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și implicit a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia.

Pe de altă parte, reclamantul a semnat și fișa de lichidare și de primirea livretului militar, fapt ce denotă că avea cunoștință cel puțin despre încetarea raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat.

Legea contenciosului administrativ nu face nicio distincție după cum comunicarea actului administrativ s-a realizat în scris sau verbal, așa încât simplu fapt al luării la cunoștință a conținutului și efectelor acestuia este suficient ca termenul de decădere de un an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 să poată începe să curgă.

În cauză, chiar dacă nu există dovada că ordinul de trecere în rezervă a fost comunicat sub formă de înscris reclamantului, acesta nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul și efectele acestuia.

Împotriva deciziei nr. 1397 din 09 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a formulat cerere de revizuire de către recurentul-revizuent A., întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În susținerea cererii s-a invocat faptul că, atât Ordinul nr. 133/04.10.1985, cât și raportul care a stat la baza emiterii acestuia, i-au fost comunicate abia la data de 10 octombrie 2019, dată la care se poate aprecia că a luat la cunoștință de aceste înscrisuri, drept pentru care, având în vedere că excepția de tardivitate este admisibilă dacă trece termenul de 6 luni de la comunicarea actului, în acest caz, termenul de 6 luni ar trebui calculat de la data de 10 octombrie 2019.

6.1. Intimatul Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea revizuirii, ca inadmisibilă.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că motivul invocat de către revizuent se regăsește în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865, sens în care, nu pot fi reținute apărările formulate în cauză cu privire la inadmisibilitatea cererii de revizuire dedusă judecății.

Înalta Curte reține pe de altă parte faptul că, pentru a se putea invoca motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 și a se admite revizuirea, trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiții, și anume: partea interesată să se bazeze pe un înscris probator, un înscris nou, care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; înscrisul invocat să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată; înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea și nu se poate pretinde instanței să-l administreze din oficiu.

În această reglementare câmpul de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitat și o eventuală lărgire a acestuia nu este posibilă, neîndeplinirea uneia dintre condițiile care au fost enunțate atrăgând respingerea cererii de revizuire.

În speță, înscrisurile depuse de revizuent nu îndeplinesc, cumulativ, condițiile de mai sus.

Astfel, revizuentul invocă, în susținerea cererii sale, fotocopiile ordinului nr. MC 133/04.10.1985 și a raportului privind trecerea în rezervă a acestuia din 12 septembrie 1985, comunicate la data de 10 octombrie 2019, după declasificarea acestora. Prin urmare, înscrisurile sunt, în fapt, chiar ordinul contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, a căror anulare, în temeiul prevederilor art. 9 alin. (1) raportat la art. 1 din Legea nr. 1/1967, le solicita revizuentul la fondul cauzei.

Înalta Curte reține că, examinarea caracterului determinant al unui înscris, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.

Or, din această perspectivă nu se poate reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de textul de lege în raport de cele reținute în decizia atacată cu cererea de revizuire.

Faptul că revizuentul nu a deținut actul administrativ în materialitatea sa, în forma fizică, datorită caracterului de document clasificat, nu l-a împiedicat să formuleze acțiune în justiție privind anularea acestuia, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, cunoscând numărul, emitentul și conținutul, motivarea în fapt și în drept a măsurii pretins vătămătoare.

Prin sentința civilă nr. 271/19.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2009 a fost admisă excepția tardivității formulării acțiunii și respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale, ca fiind tardivă introdusă. Hotărârea Curții de Apel Timișoara a rămas definitivă prin decizia nr. 1397/09.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 și a cărei hotărâre pronunțată în recurs se solicită a fi revizuită, a fost soluționat pe cale de excepție, nefiind analizat fondul cauzei.

Din considerentele hotărârii de fond, reiese că instanța a reținut că cererile reclamantului A. prin care solicită eliberarea unei copii de pe ordinul contestat, precum și a documentelor care au stat la baza emiterii acestuia au fost formulate abia în luna iulie 2009, deși reclamantul cunoștea măsura dispusă prin ordinul de trecere în rezervă, precum și motivele care au stat la baza emiterii acestuia încă din perioada 1988 - 1993.

Prin decizia nr. 1397 din 09 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în urma soluționării recursului, a reținut că, chiar dacă nu există dovada că ordinul de trecere în rezervă a fost comunicat sub formă de înscris reclamantului, acesta nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul și efectele acestuia.

Cu putere de lucru judecat, instanțele au reținut că revizuentul din prezenta cauză a luat cunoștință de conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în condițiile în care, începând cu anul 1998 a formulat alte memorii către Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat reîncadrarea sa și în conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidentul din data de 21 august 1985, care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă.

Mai mult chiar, față de conținutul adresei nr. x nr. x/19.07.1993, emisă de Ministerul Apărării Naționale, s-a considerat că revizuentul din prezenta cauză a fost informat în mod efectiv de conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și, implicit, a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, din punct de vedere faptic, ordinul de trecere în rezervă aflat în litigiu a fost comunicat cu respectarea art. 96 din Regulamentul disciplinei militare, care impunea imperativ comunicarea sancțiunii aplicate și nu a ordinului în materialitatea sa, individual sau în adunarea militarilor cu grade și funcții egale sau mai mari decât cel sancționat.

Prin urmare, comunicarea înscrisului a cărui anulare s-a solicitat la fondul cauzei, în materialitatea sa, nu este de natură să aducă elemente noi cauzei, care să contrazică raționamentul, considerentele sau soluția instanței de recurs, care a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită în speță.

De asemenea, deși revizuentul susține că abia la data de 10 octombrie 2019 i-a fost comunicat oficial acest înscris, relevant în soluționarea cererii de revizuire dedusă judecății în prezentul dosar este că, la momentul soluționării irevocabile a cauzei, se cunoștea că revizuentului nu îi fusese comunicat înscrisul, în materialitatea sa, iar instanța de recurs a reținut că simplul fapt al luării la cunoștință a conținutului și a efectelor acestuia este suficient ca termenul de decădere de un an prevăzut la art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, să poată începe să curgă.

Or, revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile poate interveni numai pentru un motiv fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, întrucât dacă acesta a fost sau devine cunoscut în cursul procesului, atunci părțile au obligația să se prevaleze de căile ordinare de atac, securitatea raporturilor juridice presupunând respectarea caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În consecință, având în vedere că în aplicarea prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin ele însele, adică să fie de natură a conduce la stabilirea nei situații, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege, ipoteză care nu se confirmă în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 cu referire la art. 326 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 1397 din data de 09 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2009, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.