ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4828/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul Nemet Mihai a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, O.U.G. nr. 62/2010, solicitând deopotrivă și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri. La termenul de judecată din 25 septembrie 2012 reclamantul a precizat că înțelege să se judece cu Guvernul României, în vechea componență, pentru anularea unei ordonanțe de urgență. Prin cerere scrisă și depusă la dosar prin serviciul registratură, la data de 22 noiembrie 2012, reclamantul a arătat că pârât în cauză este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a O.U.G.

nr. 62/2010. Față de precizarea cadrului procesual sub aspectul pârâților și al obiectului, de care instanța a luat act conform dispozițiilor încheierii din data de 26 noiembrie 2012, pentru termenul din 14 ianuarie 2013 au fost citați în cauză, în calitate de pârâți, atât Guvernul României, cât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. La ultimul termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, formulată de reclamant, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, asupra excepției inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu, dar și asupra fondului.

Prin Sentința civilă nr. 105 din 14 ianuarie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu și a respins, în consecință, cererea reclamantului în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României ca fiind neîntemeiată; - a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și a respins, în consecință, cererea reclamantului N.M., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind inadmisibilă; - a respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, ca fiind neîntemeiat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 62/2010, instanța a apreciat, în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, că în speță trebuie analizată admisibilitatea cererii în anularea unei ordonanțe de urgență, astfel că aceasta nu are legătură cu excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi, motiv pentru care instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța a reținut că în speță se contestă dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și că emitent al ordonanței contestate este Guvernul României. În consecință, această instituție are calitate procesuală pasivă în cauză în calitate de emitent al actului și, pentru același raționament nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța de fond a apreciat că, în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, dar și față de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României, este inadmisibilă cererea în anularea dispozițiilor unei Ordonanțe de Urgență a Guvernului, întrucât în contencios administrativ poate fi atacat un act administrativ, iar nu un act normativ, astfel cum este O.U.G. nr. 62/2010. Reținând în esență că O.U.G. nr. 62/2010 nu este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că cererea în anularea unui astfel de act pe calea contenciosului administrativ este inadmisibilă.

A mai reținut instanța de fond că, atât timp cât din modul în care este formulată cererea de chemare în judecată și din motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia rezultă că obiectul principal al acțiunii este constatarea neconstituționalității dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, ori anularea prevederilor acesteia, reclamantul arătând expres între considerentele acțiunii că ordonanța este neconstituțională, acțiunea este inadmisibilă. Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și a respins în consecință cererea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind inadmisibilă.

Asupra capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, instanța, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, dar și soluția pronunțată pe fondul cauzei, respectiv asupra capătului principal de cerere, a respins aceste pretenții ale reclamantului ca fiind neîntemeiate, arătând că în speță nu s-a constatat ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că O.U.G. nr. 62/2010 este neconstituțională, întrucât nu poate fi superioară unei legi cum este Legea nr. 221/2009.

Recurentul solicită ca instanța supremă să soluționeze litigiul conform Legii nr. 221/2009, arată că "suprapunerea unei O.U.G. nr. 62/2010 peste o Lege nr. 221/2009 este un fapt ilicit cauzator de prejudicii din partea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice". Recurentul consideră că Guvernul României nu trebuie să mai fie parte în prezentul litigiu, ci numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Apreciază recurentul că instanța de fond nu a ținut cont de probele aflate la dosar, nu a analizat dosarul legal și juridic, democratic și conform Constituției, Convențiilor și Tratatelor internaționale. Recurentul critică sentința instanței de fond și faptul că instanța a judecat dosarul în lipsa sa, fără a-l cita, comițând astfel o eroare gravă judiciară.

În concluzie, recurentul învederează faptul că renunță a se judeca cu pârâtul Guvernul României și renunță la a susține neconstituționalitatea O.U.G. nr. 62/2010. Mai arată recurentul că nu i s-a respectat dreptul la un proces echitabil conform dispozițiilor și legilor interne și internaționale, precum și accesul liber la justiție. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul acțiunii judiciare din prezenta cauză l-a constituit anularea O.U.G. nr. 62/2010. Totodată s-a invocat excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale. Potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond (...).

(5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative". Analiza legislației aplicabile în materia dedusă judecății în prezenta cauză relevă că obiectul acțiunii judiciare îl poate constitui, în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, cererea privind anularea unui act administrativ și/sau despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe declarate neconstituționale. În cauza de față, obiectul acțiunii îl constituie anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului și nu anularea unui act administrativ sau obligarea la despăgubiri, acțiune în cadrul căreia s-a invocat și excepția de neconstituționalitate a aceleiași ordonanțe de urgență.

Înalta Curte precizează că din dispozițiile art. 115 din Constituția României rezultă că ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, ci sunt acte normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative. Conform alin. (5) din art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul litigiilor întemeiate pe dispozițiile acestui articol îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțele Guvernului sau anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Cu alte cuvinte, instanța de contencios administrativ se pronunță doar în privința efectelor vătămătoare ale unei ordonanțe sau dispoziții a acesteia, declarate ca neconstituționale de către Curtea Constituțională, în procedura constituțională. Legile și ordonanțele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanței de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv. Judecătorul nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanțe guvernamentale care are caracter de lege în perioada cât este în vigoare, competența acestuia fiind aceea de a aplica și interpreta legea. Legile și ordonanțele sunt supuse numai controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, care este garantul supremației Constituției.

În conformitate cu art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională are atribuția de a se pronunța asupra constituționalității legilor, atât înainte de promulgarea acestora, cât și de a se pronunța, pe calea excepției de neconstituționalitate, asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. În concluzie, instanța de fond a respins în mod legal ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect anularea unei ordonanțe de urgență de către instanța de contencios administrativ. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a aceleiași ordonanțe, se constată că și această cerere este inadmisibilă, iar criticile din recurs sunt nefondate. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanței de judecată sau arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, care are legătură cu soluționarea litigiului.

În raport de prevederea legală enunțată, se constată că instanța de judecată sesizează Curtea Constituțională numai cu acele excepții care au legătură cu soluționarea litigiului, iar dacă excepția nu îndeplinește această condiție, cererea se respinge ca inadmisibilă. Inadmisibilitatea este o soluție care se pronunță de instanța în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate atunci când constată neîndeplinirea unor anumite condiții impuse de lege sau existența unor cauze ce fac imposibilă continuarea procedurii judiciare. În cauză, în raport de obiectul acțiunii, acela de anulare a unei ordonanțe, cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă pentru că nu are relevanță în soluționarea litigiului.

Dacă obiectul acțiunii l-ar fi constituit anularea unui act administrativ emis ca urmare a adoptării ordonanței de urgență sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin ordonanța de urgență, atunci se putea invoca excepția de neconstituționalitate a ordonanței de urgență, iar instanța trebuia să sesizeze Curtea Constituțională. Cum obiectul acțiunii nu se circumscrie reglementării cuprinse în art. 9 din Legea nr. 554/2004 și cum excepția are același obiect ca și acțiunea, în mod legal instanța a reținut și inadmisibilitatea excepției, întrucât nu are relevanța în soluționarea litigiului. Acțiunea, cu obiectul precizat de reclamant era inadmisibilă, astfel că și excepția urmează același regim juridic.

Prima instanță a aplicat corect sancțiunea inadmisibilității excepției de neconstituționalitate, întrucât sesizarea Curții Constituționale nu era oportună, excepția neîndeplinind condițiile legii. Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive este la adăpostul criticilor, instanța reținând în mod corect că în speță se contestă dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, că emitent al ordonanței contestate este Guvernul României și, în consecință, această instituție are calitate procesuală pasivă în cauză și, pentru același raționament, nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, în mod corect a apreciat instanța de fond asupra capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, reținând că, pe de o parte, având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, dar și soluția pronunțată asupra capătului principal de cerere, pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate, iar, pe de altă parte, faptul că în speță nu s-au constatat a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.M. împotriva Sentinței civile nr. 105 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - CL