ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 97/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 97/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta

S.C. prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

contravalorii folosinței apartamentului nr. 3, pe care a estimat-o la 143.000

euro, pe perioada cuprinsă între 02 iulie 1965, când imobilul a fost preluat

abuziv de stat prin vacanță succesorală, și 18 aprilie 2004, când a introdus

acțiunea în revendicare.

Printr-o

precizare de acțiune a arătat că temeiul juridic al acțiunii sale îl reprezintă

prevederile art. 483-487 C. civ.

De

asemenea, în raport cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat

că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 08 noiembrie 2006,

când s-a finalizat irevocabil, prin decizia civilă nr. 2152 din 08 noiembrie 2006

a Curții de Apel Timișoara, acțiunea sa în revendicare.

Judecătoria

Arad prin sentința civilă nr. 9303 din 9 decembrie 2008, a declinat în favoarea

Tribunalului Arad competența de soluționare a acțiunii civile formulate de

reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reținând, prin raportare la valoarea pretențiilor reclamantei,

aplicabilitatea art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 109 din 4 martie 2009, Tribunalul Arad a respins ca

prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtului

Statul, Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin acțiune, reclamanta S.C. a

solicitat obligarea Statului Român la plata folosinței apartamentului nr. 3

situat în Arad, din data de 2 iulie 1965 și până în data de 18 aprilie 2004,

folosință cuantificată la 143.000 euro.

La

termenul din 4 februarie 2009 din oficiu instanța a pus în discuție excepția

prescripției dreptului la acțiune potrivit cu dispozițiile art. 3 și 8 din

Decretul nr. 167/1958, excepție pe care a reținut-o.

Prin

decizia civilă nr. 180 din 17 iunie 2009, Curtea de apel Timișoara a admis

apelul reclamantei S.C., a desființat sentința civilă nr. 109 din 4 martie 2009

a Tribunalului Arad și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță

pentru pretențiile aferente perioadei 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004.

Instanța

de apel a reținut că prescripția la acțiune a reclamantei S.C. începe să curgă

de la data la care s-a finalizat irevocabil acțiunea sa în revendicare.

Instanța

de apel a apreciat că pentru acțiunea în pretenții a reclamantei, termenul de

prescripție este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

și că în mod corect a reținut prima instanță că pentru perioada cuprinsă între

02 iulie 1965 și 08 noiembrie 2003 acțiunea reclamantei este prescrisă.

S-a

constatat însă că prima instanță a reținut în mod greșit excepția prescripției

și pentru perioada cuprinsă între 08 noiembrie 2003 și 18 aprilie 2004, cu

motivarea că proprietari erau numiții M.I. și M.D., considerați a fi de

bună-credință, întrucât la acea dată nu le erau cunoscute viciile contractului

de vânzare-cumpărare încheiat cu statul.

Instanța

de apel a apreciat că în dosarul de față, pretențiile reclamantei sunt

îndreptate împotriva pârâtului Statul Român, ori în această situație nu are

relevantă buna sau reaua credință a terților dobânditori ai imobilului.

Recursul

declarat de reclamanta S.C. împotriva deciziei civile nr. 180 din 17 iunie 2009

a Curții de Apel Timișoara, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1142

din 23 februarie 2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în

dosarul.

În

rejudecare, prin sentința civilă nr. 451 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Arad a

admis în parte acțiunea civilă restrânsă formulată de reclamanta S.C. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 2915 euro sau echivalentul în lei la

data plății, reprezentând contravaloarea lipsirii de folosința imobilului în

perioada 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

A

obligat pârâtul să-i plătească reclamantei și suma de 1900 lei, cheltuieli de

judecată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că decizia civilă nr. 2422 din 8

octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 4874/C/2002 al Curții de Apel

Timișoara, s-a constatat nulitatea certificatului de vacanță succesorală din 2

iulie 1965, eliberat de Notariatul de Stat Arad pe numele Statului Român, prin

care s-a constatat vacanța succesorală cu privire la cota parte de Vz din

apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 înscrise în CF Arad, cu toate că era în viață

reclamanta S.C., fiica defunctei M.A., de pe urma căreia a fost eliberat

certificatul și care era coproprietară pe cealaltă cotă de 1/2.

Prin

sentința civilă nr. 5321 din 15 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2148/2004

al Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a actului de partaj

voluntar autentificat la 19 august 1967 sub nr. 8834/1967 de către Notariatul

de Stat Arad și a actului de apartamentare efectuat în baza dispoziției nr. 664/1997

a Primăriei Arad (privind apartamentul nr. 3), prin care apartamentele 3-5 au

trecut în proprietatea exclusivă a Statului Român, iar apartamentele nr. 1-2 au

devenit proprietatea exclusivă a reclamantei S.C., respectiv prin care

apartamentul nr. 3 a fost subapartamentat în apartamentul nr. 3A și

apartamentul nr. 3B.

Această sentință a fost modificată cu privire la

apartamentele nr. 5-6 prin decizia civilă nr. 232/A din 8 iunie 2006,

pronunțată în dosarul nr. 2564/A/2006 al Tribunalului Arad, iar prin decizia

civilă nr. 2151 din 8 noiembrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 6148/59/2006 ai

Curții de Apel Timișoara, cele două hotărâri judecătorești au fost modificate,

în sensul admiterii integrale a acțiunii reclamantei, astfel că s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr.

3A, vândut numiților M.I. și D., a contractului de vânzare-cumpărare privind

apartamentul nr. 3B, vândut numitei N.M., a contractului de vânzare-cumpărare

privind apartamentul nr. 4, vândut numitei P.A., și nulitatea absolută a

promisiunii de vânzare-cumpărare dintre P.M. și P.T., respectiv G.C., cu

anularea dreptului de uzufruct pentru aceasta din urmă.

S-a

dispus restabilirea situației anterioare atât în privința restituirii

contraprestațiilor, cât și cu privire la mențiunile ce trebuie efectuate în CF

Arad, prin înscrierea reclamantei ca unic proprietar atât asupra

construcțiilor, cât și a terenului, cu o cotă de Vi cu titlul de dotă, iar

pentru cealaltă cotă de 1/2, cu titlul de moștenire.

Tribunalul

a constatat că prin hotărâri judecătorești anterioare s-a statuat că Statul

Român se face vinovat de faptul că reclamanta nu a putut beneficia de dreptul

său de proprietate, iar pretențiile vizând lipsa de folosință asupra

apartamentului nr. 3 trebuie analizate în fond pentru perioada 8 noiembrie 2003

- 18 aprilie 2004.

Tribunalul

a mai reținut, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea

Statului Român, este nefondată

:

atât pentru că instanțele anterioare

l-au identificat pe acest pârât ca fiind entitatea culpabilă pentru că

reclamanta nu și-a putut exercita prerogativele dreptului său de proprietate,

cât și pentru faptul că instanțele de control judiciar ce au dispus rejudecarea

nu au înțeles să dea eficiență acestei excepții procesuale în locul celei privind

prescripția dreptului la acțiune, care a fost parțial înlăturată.

Pentru

perioada care a mai rămas în discuție (8 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004),

pretențiile reclamantei sunt fondate, deoarece nu s-a găsit în posesia

imobilului în litigiu, fiind vorba de perioada anterioară introducerii acțiunii

finalizate prin decizia nr. 5125/R din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel

Timișoara și ulterioară hotărârii judecătorești prin care s-a constatat

nulitatea certificatului de vacanță succesorală de care s-a prevalat Statul

Român.

Lipsa

de folosință asupra apartamentului nr. 3 în discuție a fost evaluată de

expertul tehnic judiciar la valoarea de 2915 euro.

Apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva acestei

sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara - secția I

civilă prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2012.

În

argumentarea acestei decizii, instanța de apel analizând cu prioritate excepțiile

invocate de pârât, a reținut, în esență, că acțiunea reclamantei nu este supusă

timbrajului în raport cu dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997;

excepția inadmisibilității a fost greșit invocată întrucât reclamanta, printr-o

precizare de acțiune, a arătat că temeiul juridic al acțiunii sale îl

reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ., iar excepția lipsei calității

procesuale pasive este neîntemeiată întrucât pârât în această cauză este Statul

Român, iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al

pârâtului, în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Pe

fondul cauzei, instanța de apel a reținut că în speță nu se mai poate pune în

discuție dovada preluării abuzive a imobilului de către stat.

Instanța

de apel a constatat că așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin

hotărâri judecătorești irevocabile, date în alte două litigii inițiate de

reclamantă, s-a stabilit nevalabilitatea certificatului de vacanță succesorală

cu privire la cota de V2 din apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 din imobilul

înscris în CF Arad, precum și nulitatea absolută a partajului voluntar și a

actului de apartamentare privind apartamentul nr. 3 și a contractelor de

vânzare - cumpărare asupra apartamentelor nr. 3A, 3B și 4.

S-a apreciat că, culpa pentru lipsa de folosință a

reclamantei asupra imobilului din litigiul de față îi revine pârâtului Statul

Român, care, în urmă constatării nulității certificatului de vacantă

succesorală este considerat că nu a fost niciodată titularul dreptului de

proprietate și nu putea face acte de dispoziție cu privire la imobil.

Totodată,

s-a constatat că pe de altă parte, cauza se află în al doilea ciclu procesual,

iar în primul ciclu procesual s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta S.C.

are dreptul la contravaloarea folosinței apartamentului nr. 3 pentru perioada

08 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004, iar suma la care are dreptul reclamanta a

fost stabilită printr-o expertiză de specialitate, care în mod corect a fost

omologat de prima instanță.

Împotriva

acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta reiterând în principal

excepțiile: lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, a netimbrării cererii și a inadmisibilității acțiunii a arătat, în

esență, că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în

cauză întrucât bunul în litigiu nu face parte din domeniul public, acest aspect

rezultând din faptul că a fost înstrăinat în mod succesiv, calitatea de pârât o

poate avea doar unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Arad,

care conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 are un patrimoniu din care face

parte bunul respectiv.

Referitor

la excepția netimbrării acțiunii, recurenta a arătat că prin acțiunea

introductivă reclamanta a solicitat 143.000 euro, taxa judiciară de timbru

datorată de reclamantă este de 8.435,19 lei și reclamanta prin neachitarea

acestei taxe a nesocotit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 14 din

Legea nr. 146/1997.

Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta

redând textual conținutul art. 57 C. proc. civ., a arătat că din modul cum este

formulat menționatul articol rezultă că cererea de chemare în judecată a altor

persoane poate fi făcută numai față de o persoană care ar putea pretinde

aceleași drepturi ca și reclamantul, condiție ce nu este întrunită de

Ministerul Finanțelor Publice întrucât acesta nu are posibilitatea și nu

pretinde nici plata unui drept de creanță și nici alte investiții la imobil.

Pe

fondul cauzei recurenta apreciază că instanța înainte de a se pronunța asupra

existenței dreptului era necesar ca reclamanta să depună actele necesare în

dovedirea pretențiilor sale, copie extras CF în extenso, dovada preluării

imobilului de către Statul Român.

Totodată,

recurenta redând paragrafe din raportul de expertiza efectuată în cauză,

apreciază că această expertiză nu poate fi luată în considerare atât timp cât

expertul nu a avut acces în apartament, nu a făcut dovada cum a ajuns la

valoarea 400 euro/mp/SU/lună și a preciza la ce dată a raportat valoarea de

piață a imobilului, valoarea de 80.850 Euro fiind exagerat de mare.

Recurenta

consideră că valoarea de 2915 euro calculată de expertul tehnic este nepotrivit

de mare pentru perioada 08 noiembrie 2003-18 aprilie 2004, când valoarea

chiriilor și valoarea de piață a imobilelor era infimă.

De

asemenea, recurenta consideră că în lipsa extrasului CF in extenso care să fie

ștampilată de B.C.P.I. la zi și a dovezii preluării imobilului de către Statul

Român, precum și a lipsei comunicării acestora cu pârâtul din cauză, au fost

încălcate dispozițiile legale în materie și mai ales aceleia de a da

posibilitatea pârâtului de a formula apărări în cauză (art. 112, 114 și

următoarele C. proc. civ.).

Pentru

aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, în principal

pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

netemeinică și nelegală.

Prin

notele scrise depuse la dosar intimata reclamantă S.C. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Înalta

Curte va proceda la analiza cu prioritate a excepțiilor astfel cum au fost ele

prezentate ca motive de recurs.

Excepția

netimbrării este neîntemeiată întrucât așa cum corect a reținut și instanța de

apel acțiunea reclamantei nu este supusă timbrajului în raport de dispozițiile art.

15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta este în eroare

privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 57 întrucât pe de o parte reclamanta

a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor

Publice, iar pe de altă parte așa cum corect a reținut și instanța de apel,

reclamanta printr-o precizare la acțiune a arătat că temeiul juridic al

acțiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice se apreciază că instanța de apel în mod corect a constatat că pârât în

cauză este Statul Român iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de

reprezentant al pârâtului în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr.

34/2009 care prevăd în mod clar că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă

statul, „ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în

orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în

raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei

legal a hotărârii atacate ori la pronunțarea acesteia cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare

în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se

argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care

să individualizeze dispozițiile legale care au fost interpretate sau aplicate

greșit de instanță.

În

speță, din redarea criticilor pe care recurentul și-a sprijinit motivul

prevăzut de pct. 9, se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare

chestiuni de fond legate de administrarea și interpretarea probelor care nu se

încadrează în motivul de nelegalitate invocat. În realitate recurentul prin trimitere

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se limitează la o simplă indicare „de

formă" a textului din moment ce din „dezvoltarea motivului" nu s-a

adus o minimă argumentare în drept a acestui motiv.

În

concret, trebuie observat că, recurentul nu a arătat care sunt dispozițiile

legale greșit aplicate sau interpretate, ci s-a limitat la a reconsidera din

punctul său de vedere probele care au stat la baza soluției sau care ar fi

trebuit administrate de către instanță, respectiv copia extrasului CF în

extenso, dovada preluării imobilului de către Statul Român, nemulțumirile

privind raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și alte chestiuni de

fapt care țin de judecata în fond și nu de nelegalitatea soluției rezultat al

aplicării greșite a legii.

Prin urmare, față de dispozițiile procedurale care limitează

posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul și apelul,

prevederi raționale față de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în

care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe

aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluției

care a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția I civilă.

În

concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurentul s-a

îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub

aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de

recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să

verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. invocate de recurent nu sunt incidente

speței de față, având în vedere, că decizia atacată este o hotărâre pronunțată

în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din

perspectiva acestui text legal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Arad împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții de

Apel Timișoara - secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013