ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 97/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta S.C. prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii folosinței apartamentului nr. 3, pe care a estimat-o la 143.000 euro, pe perioada cuprinsă între 02 iulie 1965, când imobilul a fost preluat abuziv de stat prin vacanță succesorală, și 18 aprilie 2004, când a introdus acțiunea în revendicare. Printr-o precizare de acțiune a arătat că temeiul juridic al acțiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ. De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 08 noiembrie 2006, când s-a finalizat irevocabil, prin decizia civilă nr. 2152 din 08 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, acțiunea sa în revendicare.

Judecătoria Arad prin sentința civilă nr. 9303 din 9 decembrie 2008, a declinat în favoarea Tribunalului Arad competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând, prin raportare la valoarea pretențiilor reclamantei, aplicabilitatea art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 109 din 4 martie 2009, Tribunalul Arad a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul, Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin acțiune, reclamanta S.C. a solicitat obligarea Statului Român la plata folosinței apartamentului nr. 3 situat în Arad, din data de 2 iulie 1965 și până în data de 18 aprilie 2004, folosință cuantificată la 143.000 euro.

La termenul din 4 februarie 2009 din oficiu instanța a pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune potrivit cu dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, excepție pe care a reținut-o. Prin decizia civilă nr. 180 din 17 iunie 2009, Curtea de apel Timișoara a admis apelul reclamantei S.C., a desființat sentința civilă nr. 109 din 4 martie 2009 a Tribunalului Arad și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru pretențiile aferente perioadei 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004. Instanța de apel a reținut că prescripția la acțiune a reclamantei S.C. începe să curgă de la data la care s-a finalizat irevocabil acțiunea sa în revendicare.

Instanța de apel a apreciat că pentru acțiunea în pretenții a reclamantei, termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și că în mod corect a reținut prima instanță că pentru perioada cuprinsă între 02 iulie 1965 și 08 noiembrie 2003 acțiunea reclamantei este prescrisă. S-a constatat însă că prima instanță a reținut în mod greșit excepția prescripției și pentru perioada cuprinsă între 08 noiembrie 2003 și 18 aprilie 2004, cu motivarea că proprietari erau numiții M.I. și M.D., considerați a fi de bună-credință, întrucât la acea dată nu le erau cunoscute viciile contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul. Instanța de apel a apreciat că în dosarul de față, pretențiile reclamantei sunt îndreptate împotriva pârâtului Statul Român, ori în această situație nu are relevantă buna sau reaua credință a terților dobânditori ai imobilului.

Recursul declarat de reclamanta S.C. împotriva deciziei civile nr. 180 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1142 din 23 februarie 2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 451 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă restrânsă formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2915 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsirii de folosința imobilului în perioada 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004. A respins restul pretențiilor reclamantei.

A obligat pârâtul să-i plătească reclamantei și suma de 1900 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că decizia civilă nr. 2422 din 8 octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 4874/C/2002 al Curții de Apel Timișoara, s-a constatat nulitatea certificatului de vacanță succesorală din 2 iulie 1965, eliberat de Notariatul de Stat Arad pe numele Statului Român, prin care s-a constatat vacanța succesorală cu privire la cota parte de Vz din apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 înscrise în CF Arad, cu toate că era în viață reclamanta S.C., fiica defunctei M.A., de pe urma căreia a fost eliberat certificatul și care era coproprietară pe cealaltă cotă de 1/2.

Prin sentința civilă nr. 5321 din 15 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2148/2004 al Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat la 19 august 1967 sub nr. 8834/1967 de către Notariatul de Stat Arad și a actului de apartamentare efectuat în baza dispoziției nr. 664/1997 a Primăriei Arad (privind apartamentul nr. 3), prin care apartamentele 3-5 au trecut în proprietatea exclusivă a Statului Român, iar apartamentele nr. 1-2 au devenit proprietatea exclusivă a reclamantei S.C., respectiv prin care apartamentul nr. 3 a fost subapartamentat în apartamentul nr. 3A și apartamentul nr. 3B.

Această sentință a fost modificată cu privire la apartamentele nr. 5-6 prin decizia civilă nr. 232/A din 8 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr. 2564/A/2006 al Tribunalului Arad, iar prin decizia civilă nr. 2151 din 8 noiembrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 6148/59/2006 ai Curții de Apel Timișoara, cele două hotărâri judecătorești au fost modificate, în sensul admiterii integrale a acțiunii reclamantei, astfel că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 3A, vândut numiților M.I. și D., a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 3B, vândut numitei N.M., a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4, vândut numitei P.A., și nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare dintre P.M.

și P.T., respectiv G.C., cu anularea dreptului de uzufruct pentru aceasta din urmă. S-a dispus restabilirea situației anterioare atât în privința restituirii contraprestațiilor, cât și cu privire la mențiunile ce trebuie efectuate în CF Arad, prin înscrierea reclamantei ca unic proprietar atât asupra construcțiilor, cât și a terenului, cu o cotă de Vi cu titlul de dotă, iar pentru cealaltă cotă de 1/2, cu titlul de moștenire. Tribunalul a constatat că prin hotărâri judecătorești anterioare s-a statuat că Statul Român se face vinovat de faptul că reclamanta nu a putut beneficia de dreptul său de proprietate, iar pretențiile vizând lipsa de folosință asupra apartamentului nr. 3 trebuie analizate în fond pentru perioada 8 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004. Tribunalul a mai reținut, conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este nefondată : atât pentru că instanțele anterioare l-au identificat pe acest pârât ca fiind entitatea culpabilă pentru că reclamanta nu și-a putut exercita prerogativele dreptului său de proprietate, cât și pentru faptul că instanțele de control judiciar ce au dispus rejudecarea nu au înțeles să dea eficiență acestei excepții procesuale în locul celei privind prescripția dreptului la acțiune, care a fost parțial înlăturată.

Pentru perioada care a mai rămas în discuție (8 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004), pretențiile reclamantei sunt fondate, deoarece nu s-a găsit în posesia imobilului în litigiu, fiind vorba de perioada anterioară introducerii acțiunii finalizate prin decizia nr. 5125/R din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara și ulterioară hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea certificatului de vacanță succesorală de care s-a prevalat Statul Român. Lipsa de folosință asupra apartamentului nr. 3 în discuție a fost evaluată de expertul tehnic judiciar la valoarea de 2915 euro.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara - secția I civilă prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2012. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârât, a reținut, în esență, că acțiunea reclamantei nu este supusă timbrajului în raport cu dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997; excepția inadmisibilității a fost greșit invocată întrucât reclamanta, printr-o precizare de acțiune, a arătat că temeiul juridic al acțiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ., iar excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată întrucât pârât în această cauză este Statul Român, iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al pârâtului, în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că în speță nu se mai poate pune în discuție dovada preluării abuzive a imobilului de către stat.

Instanța de apel a constatat că așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin hotărâri judecătorești irevocabile, date în alte două litigii inițiate de reclamantă, s-a stabilit nevalabilitatea certificatului de vacanță succesorală cu privire la cota de V2 din apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 din imobilul înscris în CF Arad, precum și nulitatea absolută a partajului voluntar și a actului de apartamentare privind apartamentul nr. 3 și a contractelor de vânzare - cumpărare asupra apartamentelor nr. 3A, 3B și 4. S-a apreciat că, culpa pentru lipsa de folosință a reclamantei asupra imobilului din litigiul de față îi revine pârâtului Statul Român, care, în urmă constatării nulității certificatului de vacantă succesorală este considerat că nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate și nu putea face acte de dispoziție cu privire la imobil.

Totodată, s-a constatat că pe de altă parte, cauza se află în al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu procesual s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta S.C. are dreptul la contravaloarea folosinței apartamentului nr. 3 pentru perioada 08 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004, iar suma la care are dreptul reclamanta a fost stabilită printr-o expertiză de specialitate, care în mod corect a fost omologat de prima instanță. Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta reiterând în principal excepțiile: lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, a netimbrării cererii și a inadmisibilității acțiunii a arătat, în esență, că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât bunul în litigiu nu face parte din domeniul public, acest aspect rezultând din faptul că a fost înstrăinat în mod succesiv, calitatea de pârât o poate avea doar unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Arad, care conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 are un patrimoniu din care face parte bunul respectiv. Referitor la excepția netimbrării acțiunii, recurenta a arătat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat 143.000 euro, taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă este de 8.435,19 lei și reclamanta prin neachitarea acestei taxe a nesocotit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 14 din Legea nr. 146/1997.

Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta redând textual conținutul art. 57 C. proc. civ., a arătat că din modul cum este formulat menționatul articol rezultă că cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi făcută numai față de o persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, condiție ce nu este întrunită de Ministerul Finanțelor Publice întrucât acesta nu are posibilitatea și nu pretinde nici plata unui drept de creanță și nici alte investiții la imobil. Pe fondul cauzei recurenta apreciază că instanța înainte de a se pronunța asupra existenței dreptului era necesar ca reclamanta să depună actele necesare în dovedirea pretențiilor sale, copie extras CF în extenso, dovada preluării imobilului de către Statul Român.

Totodată, recurenta redând paragrafe din raportul de expertiza efectuată în cauză, apreciază că această expertiză nu poate fi luată în considerare atât timp cât expertul nu a avut acces în apartament, nu a făcut dovada cum a ajuns la valoarea 400 euro/mp/SU/lună și a preciza la ce dată a raportat valoarea de piață a imobilului, valoarea de 80.850 Euro fiind exagerat de mare. Recurenta consideră că valoarea de 2915 euro calculată de expertul tehnic este nepotrivit de mare pentru perioada 08 noiembrie 2003-18 aprilie 2004, când valoarea chiriilor și valoarea de piață a imobilelor era infimă. De asemenea, recurenta consideră că în lipsa extrasului CF in extenso care să fie ștampilată de B.C.P.I.

la zi și a dovezii preluării imobilului de către Statul Român, precum și a lipsei comunicării acestora cu pârâtul din cauză, au fost încălcate dispozițiile legale în materie și mai ales aceleia de a da posibilitatea pârâtului de a formula apărări în cauză (art. 112, 114 și următoarele C. proc. civ.). Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, în principal pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, netemeinică și nelegală. Prin notele scrise depuse la dosar intimata reclamantă S.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a excepțiilor astfel cum au fost ele prezentate ca motive de recurs. Excepția netimbrării este neîntemeiată întrucât așa cum corect a reținut și instanța de apel acțiunea reclamantei nu este supusă timbrajului în raport de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta este în eroare privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 57 întrucât pe de o parte reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de altă parte așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamanta printr-o precizare la acțiune a arătat că temeiul juridic al acțiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice se apreciază că instanța de apel în mod corect a constatat că pârât în cauză este Statul Român iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al pârâtului în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 care prevăd în mod clar că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, „ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". Pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze dispozițiile legale care au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță. În speță, din redarea criticilor pe care recurentul și-a sprijinit motivul prevăzut de pct. 9, se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de administrarea și interpretarea probelor care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat.

În realitate recurentul prin trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se limitează la o simplă indicare „de formă" a textului din moment ce din „dezvoltarea motivului" nu s-a adus o minimă argumentare în drept a acestui motiv. În concret, trebuie observat că, recurentul nu a arătat care sunt dispozițiile legale greșit aplicate sau interpretate, ci s-a limitat la a reconsidera din punctul său de vedere probele care au stat la baza soluției sau care ar fi trebuit administrate de către instanță, respectiv copia extrasului CF în extenso, dovada preluării imobilului de către Statul Român, nemulțumirile privind raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și alte chestiuni de fapt care țin de judecata în fond și nu de nelegalitatea soluției rezultat al aplicării greșite a legii.

Prin urmare, față de dispozițiile procedurale care limitează posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul și apelul, prevederi raționale față de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluției care a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția I civilă. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurentul s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. invocate de recurent nu sunt incidente speței de față, având în vedere, că decizia atacată este o hotărâre pronunțată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara - secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013