ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3532/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 14 martie 2011, reclamantul L.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate că este unicul moștenitor al lui L.S. decedat la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafață de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; să fie obligat pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a acestei sume, la data plății, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că imobilul în suprafață de 4.949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost proprietatea lui L.S. și soția lui L.M., în cotă de 1/2 parte și a lui L.R. și soția L.A., în cotă de 1/2 parte. Chiar dacă în C.F. este menționat numele de L., în realitate este vorba de L.S. și soția lui L.M., respectiv L.R. și soția A., datorându-se unei greșeli intervenite odată cu înscrierea în CF. Toate actele de stare civilă, mai puțin certificatul de deces a lui L.S. poartă numele de LU., și nu L. L.S. a decedat la data de 5 februarie 1979, iar L.M. a decedat la data de 30 mai 1990. După L.M. este eliberat certificatul de moștenitor nr. 717 din data de 2 aprilie 1991, moștenitor fiind L.V., în calitate de nepot de fiu.

L.R. și A. sunt părinții reclamantului, ambii fiind în prezent decedați. L.R. a decedat la data de 19 iunie 1986, iar L.A. a decedat la data de 9 noiembrie 2008. După L.R. s-a dezbătut succesiunea, eliberându-se certificatul de moștenitor nr. M1. din 23 iulie 1987, moștenitor fiind L.A., soție supraviețuitoare și L.V., fiu. L.A., a decedat și ea în data de 9 noiembrie 2008, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. M2. din 28 noiembrie 2008 emis de Biroul Notarial B., reclamantul este unicul moștenitor, în calitate de fiu. Potrivit decretului de expropriere nr. E1., Statul a preluat imobilul în proprietatea sa, fără a acorda nici o despăgubire, ceea ce constituie o preluare abuzivă din partea Statului, care încălca chiar dispozițiile art. 12 din Constituția României din 1969, ce permiteau exproprierea pentru motive de interes obștesc, dar cu o justă despăgubire.

De asemenea, s-au încălcat și dispozițiile art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează respectarea dreptului de proprietate al persoanelor și care de asemenea interzice exproprierea fără acordarea unei despăgubiri. În concluzie, reclamantul arată că Statul Român a preluat abuziv terenul care face obiectul prezentului litigiu, fără a acorda despăgubiri proprietarilor la acea dată, iar în prezent terenul este ocupat de existența unor blocuri construite în perioada dinainte de anul 1989. În drept, a invocat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Finanțelor Publice Arad a solicitat citarea legală a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice la sediul acestuia din București, str. A., sector 5, având în vedere că citarea în prezenta cauză s-a făcut la sediul D.G.F.P.

Arad, însă această instituție nu poate reprezenta Ministerul Finanțelor Publice. A arătat că în această cauză doar Ministerul Finanțelor Publice poate reprezenta Statul Român, iar Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad nu poate reprezenta Ministerul Finanțelor Publice, fără mandat de reprezentare din partea acestuia, întrucât acesta este un organ ierarhic superior. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant față de Ministerul Finanțelor Publice ca netemeinică și nelegală. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă aparținând Consiliului local al Municipiului Arad.

De asemenea, pârâtul a invocat și excepția inadmisibilităti acțiunii în constatare, atâta vreme cât reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului, potrivit art. 111 C. proc. civ. Pârâtul a susținut că reclamantul nu dispune de un bun sau o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei de interes a reclamantului. Nu în ultimul rând a invocat prescripția dreptului de a solicita despăgubirile bănești, pentru al treilea capăt de cerere.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, aceasta fiind legată în mod direct de bunul a cărei proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricărei persoane s-ar afla (conferă un drept de urmărire). Acest caracter există atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului. În cazul în care bunul respectiv nu mai poate fi adus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării se transformă într-un drept la despăgubiri și astfel acțiunea devine personală bazată pe un drept de creanță. În aceste condiții dacă instanța apreciază că nu se poate dispune restituirea imobilului ne aflăm în prezența unei acțiuni personale prescriptibile.

Pârâtul a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 republicat, care prevede termenul general de prescripție de 3 ani. Pe fond, pârâtul a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantului la depunerea de copii după decretul de expropriere invocat, de pe dosarul de preluare a imobilului în litigiu de către Statul Român (documentul de preluare) și să precizeze dacă a primit echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 18/1991. Prin precizarea de acțiune, depusă la dosar, reclamantul a chemat în judecată alături de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și pe Municipiul Arad prin Consiliul local al Municipiului Arad solicitând: să se constate ca este unicul moștenitor al lui L.S.

- decedat la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafața de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; sa fie obligat pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a acestei sume, la data plații, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecata, reiterând motivele cuprinse în acțiune. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Arad prin primarul Municipiului Arad a solicitat respingerea acțiunii reclamantului. Totodată, a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 937 din 09 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1065/108/2008, irevocabilă prin neexercitarea căilor legale de atac,.

Prin această hotărâre s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din prezentul dosar în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad și Prefectura Județului Arad prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 4991 mp, situat în Arad, înscris în CF nr. F2. Arad, cu nr. T2. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Arad a reținut că cererea de restituire a suprafeței de 4.991 mp teren este tardivă față de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de lege. A invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Acțiunea reclamantului nu este formulată și susținută ca fiind una în revendicare, ci ca o acțiune în pretenții, pentru plata de despăgubiri, care este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 și art. 9, a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989 când au încetat actele de violență morală ce au împiedicat pe cei îndreptățiți să ceară restabilirea dreptului încălcat. Or, acțiunea a fost introdusă la data de 14 martie 2011, după împlinirea termenului de prescripție în care puteau fi cerute despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură era imposibilă. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Prin precizarea de acțiune depusă la 13 octombrie 2011 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata unor despăgubiri civile din care să fie scăzute despăgubirile actualizate, plătite de Stat. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 831 din 13 octombrie 2011 a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L.V. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București și Municipiul Arad prin Consiliul Local al Municipiului Arad pentru constatare calitate moștenitor, constatare preluare abuzivă teren și plata de despăgubiri bănești. Examinând cu precădere excepțiile de procedură și de fond invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Tribunalul a reținut următoarele: Reclamantul a solicitat despăgubiri civile în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. pentru terenul intravilan de 4949 mp reprezentând parcela cu nr. T3. rezultată în urma dezmembrării parcelei cu nr. T2. înscrisă în CF nr. F2. Arad, care a constituit coproprietatea tabulară a părinților și mătușii sale. În anul 1971 această parcelă a fost expropriată în baza Decretului nr. E1. în favoarea Statului Român și transnotată în CF nr. F3., în timp ce parcela cu nr. T2. intravilan cu casă în suprafață de 809 mp a făcut obiectul colectivizării pentru suprafața de 559 mp iar, apoi, al exproprierii în baza decretului nr. 410/1986, ocazie cu care s-a creat parcela cu nr. T2./1/1 în suprafață de 598 mp și parcela cu nr. T2./1/2 în suprafață de 211 mp.

Reclamantul, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, împreună cu numita L.A. a notificat în baza Legii nr. 10/2001 Primăria Municipiului Arad pentru restituirea în natură a suprafeței de 809 mp sus-menționată, fără a face referire la terenul intravilan de 4.949 mp pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri prin prezenta acțiune. Prin Dispoziția nr. 1303 din 7 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad celor două persoane îndreptățite li se restituie suprafața de 250 mp, condiționat de restituirea despăgubirilor primite, iar prin Ordinul Prefectului nr. 440 din 04 iulie 2007 dat în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamantului i se restituie suprafața de 348 mp, astfel încât, din suprafața solicitată de 809 mp, rămâne nerestituită doar suprafața de 211 mp, care potrivit mențiunilor operate pe foaia de proprietate semnată de reclamant ca fiind conformă cu originalul apare afectată de utilități.

Reclamantul și numita L.A. nu au contestat în justiție, conform procedurii Legii nr. 10/2001, modul de soluționare a notificării, însă la data de 22 aprilie 2004 au formulat o acțiune civilă împotriva pârâților Prefectura județului Arad și Municipiului Arad, solicitând pentru prima dată restituirea în natură a suprafeței de 4.991 mp, acțiune respinsă, ca tardivă, prin sentința civilă nr. 937 din 9 decembrie 2008 formulată în Dosar nr. 1065/108/2008 al Tribunalului Arad.

S-a reținut prin această hotărâre judecătorească faptul că reclamanții aveau la îndemână calea contestației împotriva dispoziției de restituire, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de care nu au înțeles să uzeze, iar cererea de restituire în natură a diferenței de teren ar fi trebuit să urmeze tot procedura Legii nr. 10/2001, prin formularea unei notificări în termenul definit de lege, în timp ce o cerere de restituire în afara acestui cadru legal este inadmisibilă după apariția legii speciale. Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamantul nu are un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici în accepțiunea instanței europene prin raportare la criteriile exprimate în Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, deoarece nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus restituirea; în plus, dreptul la despăgubire trebuia exercitat în condițiile legislației speciale în materie, ceea ce reclamantul nu a înțeles să facă. În lipsa recurgerii la legislația specială, reclamantului i se opune cu succes excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți. Astfel, este de necontestat că reclamantul a fost în măsură să uzeze de dispozițiile prevăzute în legile speciale de reparație, o dovadă contrară nefiind făcută, după cum nu a invocat și cu atât mai puțin nu a probat faptul că respectiva legislație nu i-ar fi permis valorificarea deplină a dreptului său la reparație.

În aceste condiții calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, guvernată fiind de regulile specifice printre care și cea privind stingerea dreptului la acțiune în cazul neexercitării în termenul, legal, îi este închisă reclamantului deoarece nu a justificat inacțiunea de care a dat dovadă după căderea regimului comunist ori, dacă a considerat că legislația specială este ineficientă, după apariția acesteia. Prima instanță a constatat, prin raportare la dispozițiile art. 3 și 7 din decretul nr. 167/1958 că acțiunea în despăgubiri formulată de către reclamant, fiind o acțiune personală, este prescrisă. În acest context, s-a reținut lipsa de interes a reclamantului în constatarea pe cale judecătorească a calității sale de unic moștenitor după L.S., tribunalul constatând că potrivit mențiunilor înscrise în CF nr. F2.

Arad sub B 18-19, după acest defunct au rămas moștenitori L.M. (bunica reclamantului) și L.R. (tatăl reclamantului), fiind eliberat certificatul de moștenitor nr. 950/1979. Lipsa de interes a reclamantului este evidentă și în ce privește cererea de constatare a preluării abuzive a terenului de către Statul Român. O atare calificare a preluării de către stat este realizată doar prin Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamantul nu înțelege să se prevaleze în speță și care de altfel la art. 2 caracterizează de drept o atare preluare ca fiind abuzivă; astfel încât tribunalul a apreciat că în fapt este vorba de o simplă chestiune prejudicială inutil a fi examinată în condițiile în care reclamantul nu poate obține examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Împotriva sentinței civile nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad a declarat apel reclamantul L.V., solicitând admiterea lui, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 13 februarie 2012, recalificată drept concluzii scrise urmare a nedepunerii în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata Direcția Generală Finanțelor Publice Arad a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la obiectul concret al cererii privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, pentru imobilul preluat de stat.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 31 din 16 februarie 2012 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul L.V. împotriva sentinței civile nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad. Argumentele Curții au fost următoarele: Reclamantul L.V., în calitate de moștenitor al foștilor proprietari tabulari LU. și soția M., a solicitat să se constate nelegalitatea titlului statului asupra terenului în suprafață de 4.949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1., și obligarea acestuia la plata sumei de 296.940 euro (sau echivalentul în RON la data plății), reprezentând despăgubiri civile pentru acest teren. Temeiul de drept indicat în susținerea acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune reală, legată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricui s-ar afla. Acest caracter există atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului. În motivarea prezentului demers judiciar reclamantul a arătat că întrucât în prezent nu mai este posibilă restituirea în natură a terenului revendicat, urmare a ocupării lui prin construirea unor blocuri de locuințe anterior anului 1989, dorește acordarea de despăgubiri bănești, ca și măsură reparatorie în beneficiul foștilor proprietari.

Sub acest aspect însă, cum corect a reținut prima instanță, în cazul în care bunul nu mai există fizic și deci, nu mai poate fi readus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării se transformă într-un drept la despăgubiri și astfel, acțiunea devine personală, bazată pe un drept de creanță. Prin urmare, în raport cu obiectul acțiunii civile introductive, astfel cum a fost precizat și susținut și prin precizarea ulterioară de acțiune din 26 mai 2011, cu respectarea limitelor învestirii instanței prin obiectul pricinii asupra căruia ea trebuie să se pronunțe întocmai [conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], în speța dedusă judecății este vorba de o acțiune personală prescriptibilă, așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în practica sa constantă în materie.

Astfel, pornind de la obiectul acțiunii în revendicare care nu poate fi decât un bun corporal, doctrina și jurisprudența au decis în mod unanim și constant că, una din condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, este ca bunul revendicat să aibă o individualitate distinctă și independentă. Această condiție este impusă de faptul că însuși dreptul de proprietate, pe care îl sancționează revendicarea, și, în general, orice drept real, constând în puteri anume exercitate asupra unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra unor lucruri determinate. Prin urmare, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată nu mai există în materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în așa măsură încât și-a pierdut individualitatea.

Prin dispariția fizică a bunului, revendicarea devine imposibil de exercitat, așa încât pretenția privind plata contravalorii lucrului reprezintă recunoașterea unui drept de creanță, prescriptibil extinctiv, iar acțiunea prin care se tinde la obținerea acestui drept este una personală, iar nu reală.

Pornind de la obiectul concret al acțiunii civile cu care reclamantul a înțeles să investească instanța de judecată, respectiv obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în cuantum de 296.940 euro, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 4.949 mp, preluat în mod abuziv în perioada comunistă, în mod corect tribunalul a stabilit că suntem în prezența unei acțiuni în despăgubiri (urmare a imposibilității efective de restituire în natură a terenului, ocupat fiind de blocuri de locuințe), caz în care, dintr-o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun (posibilă, doar în ipoteza în care bunul revendicat mai există în individualitatea sa), devine o acțiune personală, supusă termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 republicat.

Din această perspectivă, având în vedere și temeiul preluării imobilului - decretul nr. E1., situația faptică actuală a acestuia prin ocuparea lui de blocuri de locuințe edificate anterior anului 1989, este evident că acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamant la data de 14 martie 2011 (după ce, în prealabil, a inițiat și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, fără a o finaliza în sensul contestării în justiție a dispoziției din 07 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad), este prescrisă în ceea ce privește despăgubirile solicitate. Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că hotărârea apelată este rezultatul unei corecte interpretări a dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a respins apelul ca neîntemeiat conform art. 296 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.V. , în baza art. 304 pct. 8, 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța a calificat în mod greșit acțiunea ca fiind una personală, situație ce a determinat respingerea acesteia ca fiind prescrisă. În realitate, susține recurentul, cererea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fiind o acțiune în revendicare, și în consecință imprescriptibilă. Instanța a fost investită să judece o acțiune de revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și nu o putea recalifica ignorând voința reală a părții. În baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la motivarea în fapt sau în drept, judecătorul poate cere lămuriri, iar conform aceluiași articol alin. (6) judecătorii se pronunță numai asupra obiectului dedus judecății. Deși cererea introductivă este o acțiune în revendicare, instanța s-a pronunțat asupra unei acțiuni personale, iar o acțiune personală presupune existența unei raport obligațional în care debitorul datorează o sumă de bani creditorului. Printr-o acțiune personală se obține ocrotirea unui drept de creanță, contrar unei acțiuni reale cum este cea în revendicare, care protejează un drept real. Faptul că a solicitat o sumă de bani și nu restituirea terenului în natură nu poate determina instanța de judecată la a califica acțiunea ca fiind una personală, atât timp cât cererea nu are la baza un drept de creanță și nu intenționează protejarea unui drept de creanță, personal.

Acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune în care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existența dreptului de proprietate și în consecință redobândirea posesiei de la cel care posedă acel bun fără a fi proprietar. Prin al doilea capăt de cerere a solicitat să se constate că Statul a preluat abuziv imobilul - teren intravilan în suprafață de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. Deoarece, în prezent terenul este proprietatea unei alte persoane decât Statul Român, iar pe acest teren Statul a construit un alt imobil, bloc de locuințe, ce, în mod evident, nu poate fi restituit în natură, motiv pentru care a și solicitat obligarea Statului la plata unor despăgubiri bănești reprezentând valoarea terenului.

Deoarece tribunalul a respins cererea ca fiind prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea instanței de fond. Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Acțiunea în revendicare, astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept. Într-o astfel de acțiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de către reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condițiile legii speciale.

Cum natura juridică a imobilului - preluat de către stat în baza Decretului de expropriere nr. E1. - îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 procedura de recuperare a imobilului și, respectiv, natura măsurilor reparatorii sunt cele reglementate de actul normativ special, după regula de drept potrivit căreia norma specială derogă întotdeauna de la cea generală (specialia generalibus derogant). De altfel, conformându-se reglementării speciale, reclamanții L.V. și L.A. au notificat entitatea deținătoare numai pentru parcela de teren înscrisă în CF F1. Arad sub nr. T2./1/1, emițându-se o dispoziție - nr. 1303 din 7 noiembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 250 mp teren, condiționat de rambursarea sumei de 4.606.903 RON, reprezentând despăgubirile primite actualizate.

Reclamantul L.V. nu a contestat judiciar în termen această dispoziție, iar în ceea ce privește terenul intravilan de 4.949 mp nu a urmat procedura legii speciale, încercând, prin eludarea normei speciale, obținerea de dezdăunări pentru imobilul imposibil de restituit în natură. Pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit dacă în patrimoniul lui se mai regăsește un drept de proprietate actual asupra terenului și nici existența unui drept de creanță în despăgubiri față de Statul Român, pe care să-l valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale. Prioritar acestei analize este, însă, faptul că reclamantul reclamă echivalentul valoric al unui bun (pe care pretinde că l-a avut în proprietate, nedovedind un drept de proprietate actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană), aspect corect reținut de instanțele de fond.

Articolul 1 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 prevede că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, art. 3 că „termenul prescripției este de 3 ani”, iar art. 7 alin. (1) că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”. Actul normativ menționat reglementează instituția prescripției extinctive ce are caracterul unei excepții de fond. Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inaplicabilității termenului de prescripție în acest caz, întrucât cererea cu care a învestit instanța nu este o cerere reală, căci nu are ca obiect protecția vreunui drept real, ci este o cerere personală, prin care solicită despăgubiri pentru bunul preluat în anul 1970, susținându-se caracterul abuziv al acestei preluări, deci o cerere cu caracter patrimonial.

În speța dedusă judecății, reclamanții nu revendică bunul imobil indicat a fi preluat în mod abuziv de stat, lucru care ar fi atras alte discuții din perspectiva dispozițiilor legale incidente, ci echivalentul valoric al acestuia, cerere care nu mai are același caracter real ca acțiunea în revendicare. Cum cererea formulată este una personală, ce vizează un drept de creanță, este supusă astfel termenului general de prescripție, nefiindu-i aplicabile dispozițiile legale invocate în susținerea recursului , iar, din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., neexistând echivoc cu privire la pretenția dedusă judecății de către reclamant în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, față de limitele fixate prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul L.V. va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.V. împotriva deciziei civile nr. 31 din 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 septembrie 2013.