ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3532/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3532/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de

14

martie

2011, reclamantul L.V. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Arad, solicitând să se constate că este unicul moștenitor al lui L.S. decedat

la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot

de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafață de 4949 mp înscris în

CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; să fie

obligat pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a

acestei sume, la data plății, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul

mai sus identificat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat

că imobilul în suprafață de 4.949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. a fost proprietatea

lui L.S. și soția lui L.M., în cotă de 1/2 parte și a lui L.R. și soția L.A., în

cotă de 1/2 parte. Chiar dacă în C.F. este menționat numele de L., în realitate

este vorba de L.S. și soția lui L.M., respectiv L.R. și soția A., datorându-se unei

greșeli intervenite odată cu înscrierea în CF. Toate actele de stare civilă, mai

puțin certificatul de deces a lui L.S. poartă numele de LU., și nu L.

L.S. a decedat la data

de 5 februarie 1979, iar L.M. a decedat la data de 30 mai 1990. După L.M. este eliberat

certificatul de moștenitor nr. 717 din data de 2 aprilie 1991, moștenitor fiind

L.V., în calitate de nepot de fiu.

L.R. și A. sunt părinții

reclamantului, ambii fiind în prezent decedați. L.R. a decedat la data de 19

iunie 1986, iar L.A. a decedat la data de 9 noiembrie 2008. După L.R. s-a dezbătut

succesiunea, eliberându-se certificatul de moștenitor nr. M1. din 23 iulie 1987,

moștenitor fiind L.A., soție supraviețuitoare și L.V., fiu. L.A., a decedat și ea

în data de 9 noiembrie 2008, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. M2. din

28 noiembrie 2008 emis de Biroul Notarial B., reclamantul este unicul moștenitor,

în calitate de fiu.

Potrivit decretului de

expropriere nr. E1., Statul a preluat imobilul în proprietatea sa, fără a acorda

nici o despăgubire, ceea ce constituie o preluare abuzivă din partea Statului, care

încălca chiar dispozițiile art. 12 din Constituția României din 1969, ce permiteau

exproprierea pentru motive de interes obștesc, dar cu o justă despăgubire.

De asemenea, s-au încălcat

și dispozițiile art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care garantează respectarea dreptului de proprietate al persoanelor și care

de asemenea interzice exproprierea fără acordarea unei despăgubiri.

În concluzie, reclamantul

arată că Statul Român a preluat abuziv terenul care face obiectul prezentului litigiu,

fără a acorda despăgubiri proprietarilor la acea dată, iar în prezent terenul este

ocupat de existența unor blocuri construite în perioada dinainte de anul 1989.

În drept, a invocat dispozițiile

art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Finanțelor Publice Arad a solicitat

citarea legală a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice la sediul acestuia

din București, str. A., sector 5, având în vedere că citarea în prezenta cauză s-a

făcut la sediul D.G.F.P. Arad, însă această instituție nu poate reprezenta Ministerul

Finanțelor Publice.

A arătat că în această

cauză doar Ministerul Finanțelor Publice poate reprezenta Statul Român, iar Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Arad nu poate reprezenta Ministerul Finanțelor

Publice, fără mandat de reprezentare din partea acestuia, întrucât acesta este un

organ ierarhic superior.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii formulată de reclamant față de Ministerul Finanțelor Publice

ca netemeinică și nelegală.

Pârâtul a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, calitatea

procesuală pasivă aparținând Consiliului local al Municipiului Arad.

De asemenea, pârâtul a

invocat și excepția inadmisibilităti acțiunii în constatare, atâta vreme cât reclamantul

are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului, potrivit art. 111 C. proc.

civ.

Pârâtul a susținut că

reclamantul nu dispune de un bun sau o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție. Speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate, a cărui

exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată

ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pârâtul a mai invocat

și excepția lipsei de interes a reclamantului.

Nu în ultimul rând a invocat

prescripția dreptului de a solicita despăgubirile bănești, pentru al treilea capăt

de cerere.

Acțiunea în revendicare

este o acțiune reală, aceasta fiind legată în mod direct de bunul a cărei proprietate

se reclamă și îl urmărește în mâinile oricărei persoane s-ar afla (conferă un drept

de urmărire).

Acest caracter există

atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul revendicat să fie readus în patrimoniul

revendicantului.

În cazul în care bunul

respectiv nu mai poate fi adus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării

se transformă într-un drept la despăgubiri și astfel acțiunea devine personală bazată

pe un drept de creanță.

În aceste condiții dacă

instanța apreciază că nu se poate dispune restituirea imobilului ne aflăm în prezența

unei acțiuni personale prescriptibile.

Pârâtul a apreciat că

în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958

republicat, care prevede termenul general de prescripție de 3 ani.

Pe fond, pârâtul a solicitat

instanței să dispună obligarea reclamantului la depunerea de copii după decretul

de expropriere invocat, de pe dosarul de preluare a imobilului în litigiu de către

Statul Român (documentul de preluare) și să precizeze dacă a primit echivalent în

temeiul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 18/1991.

Prin precizarea de acțiune,

depusă la dosar, reclamantul a chemat în judecată alături de Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice și pe Municipiul Arad prin Consiliul local al Municipiului

Arad solicitând: să se constate ca este unicul moștenitor al lui L.S. - decedat

la data de 5 februarie 1979, cu ultimul domiciliu în Arad, în calitate de nepot

de fiu; să se constate că terenul intravilan în suprafața de 4949 mp înscris în

CF F1. Arad nr. T1. a fost preluat de Statul Român în mod abuziv; sa fie obligat

pârâtul la plata de 296.940 euro, respectiv a echivalentul în RON, a acestei sume,

la data plații, reprezentând despăgubiri civile pentru terenul mai sus identificat,

cu cheltuieli de judecata, reiterând motivele cuprinse în acțiune.

Prin întâmpinare, pârâtul

Municipiul Arad prin primarul Municipiului Arad a solicitat respingerea acțiunii

reclamantului.

Totodată, a invocat excepția

autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 937 din 09 decembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul Arad în dosar nr. 1065/108/2008, irevocabilă prin neexercitarea căilor

legale de atac,.

Prin această hotărâre

s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din prezentul

dosar în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad și Prefectura Județului Arad

prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 4991 mp,

situat în Arad, înscris în CF nr. F2. Arad, cu nr. T2.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul Arad a reținut că cererea de restituire a suprafeței de 4.991

mp teren este tardivă față de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

aceasta nefiind formulată în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

A invocat și excepția

prescripției dreptului la acțiune.

Acțiunea reclamantului

nu este formulată și susținută ca fiind una în revendicare, ci ca o acțiune în pretenții,

pentru plata de despăgubiri, care este supusă termenului general de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit

art. 7 și art. 9, a început să curgă de la data de 22 decembrie 1989 când au încetat

actele de violență morală ce au împiedicat pe cei îndreptățiți să ceară restabilirea

dreptului încălcat.

Or, acțiunea a fost introdusă

la data de 14 martie 2011, după împlinirea termenului de prescripție în care puteau

fi cerute despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire

în natură era imposibilă.

Pe fondul cauzei, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Prin precizarea de acțiune

depusă la 13 octombrie 2011 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român

la plata unor despăgubiri civile din care să fie scăzute despăgubirile actualizate,

plătite de Stat.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 831 din 13 octombrie 2011 a respins

acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L.V. împotriva pârâtului Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București și Municipiul Arad

prin Consiliul Local al Municipiului Arad pentru constatare calitate moștenitor,

constatare preluare abuzivă teren și plata de despăgubiri bănești.

Examinând cu precădere

excepțiile de procedură și de fond invocate conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a solicitat

despăgubiri civile în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la C.E.D.O. pentru terenul intravilan de 4949 mp reprezentând parcela cu nr. T3.

rezultată în urma dezmembrării parcelei cu nr. T2. înscrisă în CF nr. F2. Arad,

care a constituit coproprietatea tabulară a părinților și mătușii sale.

În anul 1971 această parcelă

a fost expropriată în baza Decretului nr. E1. în favoarea Statului Român și transnotată

în CF nr. F3., în timp ce parcela cu nr. T2. intravilan cu casă în suprafață de

809 mp a făcut obiectul colectivizării pentru suprafața de 559 mp iar, apoi, al

exproprierii în baza decretului nr. 410/1986, ocazie cu care s-a creat parcela cu

nr. T2./1/1 în suprafață de 598 mp și parcela cu nr. T2./1/2 în suprafață de 211

mp.

Reclamantul, în calitate

de moștenitor al foștilor proprietari tabulari, împreună cu numita L.A. a notificat

în baza Legii nr. 10/2001 Primăria Municipiului Arad pentru restituirea în natură

a suprafeței de 809 mp sus-menționată, fără a face referire la terenul intravilan

de 4.949 mp pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri prin prezenta acțiune.

Prin Dispoziția nr.

1303 din 7 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad celor două persoane

îndreptățite li se restituie suprafața de 250 mp, condiționat de restituirea despăgubirilor

primite, iar prin Ordinul Prefectului nr. 440 din 04 iulie 2007 dat în temeiul

art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamantului i se restituie suprafața de

348 mp, astfel încât, din suprafața solicitată de 809 mp, rămâne nerestituită doar

suprafața de 211 mp, care potrivit mențiunilor operate pe foaia de proprietate semnată

de reclamant ca fiind conformă cu originalul apare afectată de utilități.

Reclamantul și numita

L.A. nu au contestat în justiție, conform procedurii Legii nr. 10/2001, modul de

soluționare a notificării, însă la data de 22 aprilie 2004 au formulat o acțiune

civilă împotriva pârâților Prefectura județului Arad și Municipiului Arad, solicitând

pentru prima dată restituirea în natură a suprafeței de 4.991 mp, acțiune respinsă,

ca tardivă, prin sentința civilă nr. 937 din 9 decembrie 2008 formulată în Dosar

nr. 1065/108/2008 al Tribunalului Arad.

S-a reținut prin această

hotărâre judecătorească faptul că reclamanții aveau la îndemână calea contestației

împotriva dispoziției de restituire, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, de care nu au înțeles să uzeze, iar cererea de restituire în natură

a diferenței de teren ar fi trebuit să urmeze tot procedura Legii nr. 10/2001, prin

formularea unei notificări în termenul definit de lege, în timp ce o cerere de restituire

în afara acestui cadru legal este inadmisibilă după apariția legii speciale.

Așa fiind, tribunalul

a constatat că reclamantul nu are un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici în accepțiunea

instanței europene prin raportare la criteriile exprimate în Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, deoarece nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin

care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus restituirea;

în plus, dreptul la despăgubire trebuia exercitat în condițiile legislației speciale

în materie, ceea ce reclamantul nu a înțeles să facă.

În lipsa recurgerii la

legislația specială, reclamantului i se opune cu succes excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de pârâți.

Astfel, este de necontestat

că reclamantul a fost în măsură să uzeze de dispozițiile prevăzute în legile speciale

de reparație, o dovadă contrară nefiind făcută, după cum nu a invocat și cu atât

mai puțin nu a probat faptul că respectiva legislație nu i-ar fi permis valorificarea

deplină a dreptului său la reparație.

În aceste condiții calea

unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, guvernată fiind de regulile

specifice printre care și cea privind stingerea dreptului la acțiune în cazul neexercitării

în termenul, legal, îi este închisă reclamantului deoarece nu a justificat inacțiunea

de care a dat dovadă după căderea regimului comunist ori, dacă a considerat că legislația

specială este ineficientă, după apariția acesteia.

Prima instanță a constatat,

prin raportare la dispozițiile art. 3 și 7 din decretul nr. 167/1958 că acțiunea

în despăgubiri formulată de către reclamant, fiind o acțiune personală, este prescrisă.

În acest context, s-a

reținut lipsa de interes a reclamantului în constatarea pe cale judecătorească a

calității sale de unic moștenitor după L.S., tribunalul constatând că potrivit mențiunilor

înscrise în CF nr. F2. Arad sub B 18-19, după acest defunct au rămas moștenitori

L.M. (bunica reclamantului) și L.R. (tatăl reclamantului), fiind eliberat certificatul

de moștenitor nr. 950/1979.

Lipsa de interes a reclamantului

este evidentă și în ce privește cererea de constatare a preluării abuzive a terenului

de către Statul Român.

O atare calificare a preluării

de către stat este realizată doar prin Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamantul

nu înțelege să se prevaleze în speță și care de altfel la art. 2 caracterizează

de drept o atare preluare ca fiind abuzivă; astfel încât tribunalul a apreciat că

în fapt este vorba de o simplă chestiune prejudicială inutil a fi examinată în condițiile

în care reclamantul nu poate obține examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Împotriva sentinței civile

nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad a declarat apel reclamantul

L.V., solicitând admiterea lui, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond, întrucât nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Prin întâmpinarea depusă

în cauză la data de 13 februarie 2012, recalificată drept concluzii scrise urmare

a nedepunerii în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata

Direcția Generală Finanțelor Publice Arad a solicitat respingerea apelului și menținerea

ca legală a hotărârii instanței de fond, pe excepția prescripției dreptului material

la acțiune, raportat la obiectul concret al cererii privind obligarea pârâtului

la plata de despăgubiri, pentru imobilul preluat de stat.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia civilă nr.

31

din 16 februarie 2012

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul L.V. împotriva sentinței civile

nr. 831 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad.

Argumentele Curții au

fost următoarele:

Reclamantul L.V., în calitate

de moștenitor al foștilor proprietari tabulari LU. și soția M., a solicitat să se

constate nelegalitatea titlului statului asupra terenului în suprafață de 4.949

mp înscris în CF F1. Arad nr. T1., și obligarea acestuia la plata sumei de 296.940

euro (sau echivalentul în RON la data plății), reprezentând despăgubiri civile pentru

acest teren.

Temeiul de drept indicat

în susținerea acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Curtea

a reținut că acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune reală, legată în

mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă și îl urmărește în mâinile oricui

s-ar afla. Acest caracter există atâta timp cât există și posibilitatea ca bunul

revendicat să fie readus în patrimoniul revendicantului.

În motivarea prezentului

demers judiciar reclamantul a arătat că întrucât în prezent nu mai este posibilă

restituirea în natură a terenului revendicat, urmare a ocupării lui prin construirea

unor blocuri de locuințe anterior anului 1989, dorește acordarea de despăgubiri

bănești, ca și măsură reparatorie în beneficiul foștilor proprietari.

Sub acest aspect însă,

cum corect a reținut prima instanță, în cazul în care bunul nu mai există fizic

și deci, nu mai poate fi readus în patrimoniul revendicantului, obiectul revendicării

se transformă într-un drept la despăgubiri și astfel, acțiunea devine personală,

bazată pe un drept de creanță.

Prin urmare, în raport

cu obiectul acțiunii civile introductive, astfel cum a fost precizat și susținut

și prin precizarea ulterioară de acțiune din 26 mai 2011, cu respectarea limitelor

învestirii instanței prin obiectul pricinii asupra căruia ea trebuie să se pronunțe

întocmai [conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], în speța dedusă judecății este

vorba de o acțiune personală prescriptibilă, așa cum a statuat și Înalta Curte de

Casație și Justiție în practica sa constantă în materie.

Astfel, pornind de la

obiectul acțiunii în revendicare care nu poate fi decât un bun corporal, doctrina

și jurisprudența au decis în mod unanim și constant că, una din condițiile de admisibilitate

a acțiunii în revendicare, este ca bunul revendicat să aibă o individualitate distinctă

și independentă. Această condiție este impusă de faptul că însuși dreptul de proprietate,

pe care îl sancționează revendicarea, și, în general, orice drept real, constând

în puteri anume exercitate asupra unui bun, nu pot purta în mod normal decât asupra

unor lucruri determinate.

Prin urmare, revendicarea

nu mai poate fi exercitată când lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată nu mai

există în materialitatea sa, ori a fost transformat, încorporat sau asimilat în

așa măsură încât și-a pierdut individualitatea.

Prin dispariția fizică

a bunului, revendicarea devine imposibil de exercitat, așa încât pretenția privind

plata contravalorii lucrului reprezintă recunoașterea unui drept de creanță, prescriptibil

extinctiv, iar acțiunea prin care se tinde la obținerea acestui drept este una personală,

iar nu reală.

Pornind de la obiectul

concret al acțiunii civile cu care reclamantul a înțeles să investească instanța

de judecată, respectiv obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata despăgubirilor în cuantum de 296.940 euro, reprezentând contravaloarea

terenului în suprafață de 4.949 mp, preluat în mod abuziv în perioada comunistă,

în mod corect tribunalul a stabilit că suntem în prezența unei acțiuni în despăgubiri

(urmare a imposibilității efective de restituire în natură a terenului, ocupat fiind

de blocuri de locuințe), caz în care, dintr-o acțiune în revendicare imobiliară

de drept comun (posibilă, doar în ipoteza în care bunul revendicat mai există în

individualitatea sa), devine o acțiune personală, supusă termenului general de prescripție

de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 republicat.

Din această perspectivă,

având în vedere și temeiul preluării imobilului - decretul nr. E1., situația faptică

actuală a acestuia prin ocuparea lui de blocuri de locuințe edificate anterior anului

1989, este evident că acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamant la data

de 14 martie 2011 (după ce, în prealabil, a inițiat și procedura specială reglementată

de Legea nr. 10/2001, fără a o finaliza în sensul contestării în justiție a dispoziției

din 07 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Arad), este prescrisă în ceea

ce privește despăgubirile solicitate.

Pentru aceste considerente,

Curtea a reținut că hotărârea apelată este rezultatul unei corecte interpretări

a dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a respins apelul ca neîntemeiat

conform art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamantul L.V.

,

în baza art. 304 pct. 8, 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs a arătat că instanța a calificat în mod greșit acțiunea ca fiind una personală,

situație ce a determinat respingerea acesteia ca fiind prescrisă.

În realitate, susține

recurentul, cererea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fiind o

acțiune în revendicare, și în consecință imprescriptibilă.

Instanța a fost investită

să judece o acțiune de revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ. și nu o putea recalifica ignorând voința reală a părții.

În baza art. 129

alin. (4) C. proc. civ., cu privire la motivarea în fapt sau în drept, judecătorul

poate cere lămuriri, iar conform aceluiași articol alin. (6) judecătorii se pronunță

numai asupra obiectului dedus judecății.

Deși cererea introductivă

este o acțiune în revendicare, instanța s-a pronunțat asupra unei acțiuni personale,

iar o acțiune personală presupune existența unei raport obligațional în care debitorul

datorează o sumă de bani creditorului. Printr-o acțiune personală se obține ocrotirea

unui drept de creanță, contrar unei acțiuni reale cum este cea în revendicare, care

protejează un drept real.

Faptul că a solicitat

o sumă de bani și nu restituirea terenului în natură nu poate determina instanța

de judecată la a califica acțiunea ca fiind una personală, atât timp cât cererea

nu are la baza un drept de creanță și nu intenționează protejarea unui drept de

creanță, personal.

Acțiunea în revendicare

imobiliară este o acțiune în care proprietarul care a pierdut posesia bunului său

cere să i se stabilească existența dreptului de proprietate și în consecință redobândirea

posesiei de la cel care posedă acel bun fără a fi proprietar.

Prin al doilea capăt de

cerere a solicitat să se constate că Statul a preluat abuziv imobilul - teren intravilan

în suprafață de 4949 mp înscris în CF F1. Arad nr. T1. Deoarece, în prezent terenul

este proprietatea unei alte persoane decât Statul Român, iar pe acest teren Statul

a construit un alt imobil, bloc de locuințe, ce, în mod evident, nu poate fi restituit

în natură, motiv pentru care a și solicitat obligarea Statului la plata unor despăgubiri

bănești reprezentând valoarea terenului.

Deoarece tribunalul a

respins cererea ca fiind prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului, solicită

admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea instanței de fond.

Verificând legalitatea

deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare,

astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în

patrimoniul proprietarului de drept. Într-o astfel de acțiune se tinde a se stabili,

deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de către reclamant

există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul

a pierit sau în condițiile legii speciale.

Cum natura juridică a

imobilului - preluat de către stat în baza

Decretului de expropriere nr. E1.

- îl situează în sfera

de reglementare a Legii nr. 10/2001 procedura de recuperare a imobilului și, respectiv,

natura măsurilor reparatorii sunt cele reglementate de actul normativ special, după

regula de drept potrivit căreia norma specială derogă întotdeauna de la cea generală

(specialia generalibus derogant).

De altfel, conformându-se

reglementării speciale, reclamanții L.V. și L.A. au notificat entitatea deținătoare

numai pentru parcela de teren înscrisă în CF F1. Arad sub nr. T2./1/1, emițându-se

o dispoziție - nr. 1303 din 7 noiembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea în

natură a suprafeței de 250 mp teren, condiționat de rambursarea sumei de 4.606.903

RON, reprezentând despăgubirile primite actualizate.

Reclamantul L.V. nu a

contestat judiciar în termen această dispoziție, iar în ceea ce privește terenul

intravilan de 4.949 mp nu a urmat procedura legii speciale, încercând, prin eludarea

normei speciale, obținerea de dezdăunări pentru imobilul imposibil de restituit

în natură.

Pe de altă parte, reclamantul

nu a dovedit dacă în patrimoniul lui se mai regăsește un drept de proprietate actual

asupra terenului și nici existența unui drept de creanță în despăgubiri față de

Statul Român, pe care să-l valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie

de urmarea procedurii speciale.

Prioritar acestei analize

este, însă, faptul că reclamantul reclamă echivalentul valoric al unui bun (pe care

pretinde că l-a avut în proprietate, nedovedind un drept de proprietate actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană), aspect corect

reținut de instanțele de fond.

Articolul 1 alin. (1)

din decretul nr. 167/1958 prevede că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”,

art. 3 că „termenul prescripției este de 3 ani”, iar art. 7 alin. (1) că „prescripția

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere

executarea silită”.

Actul normativ menționat

reglementează instituția prescripției extinctive ce are caracterul unei excepții

de fond.

Nu poate fi primită susținerea

recurentului în sensul inaplicabilității termenului de prescripție în acest caz,

întrucât cererea cu care a învestit instanța nu este o cerere reală, căci nu are

ca obiect protecția vreunui drept real, ci este o cerere personală, prin care solicită

despăgubiri pentru bunul preluat în anul 1970, susținându-se caracterul abuziv al

acestei preluări, deci o cerere cu caracter patrimonial.

În speța dedusă judecății,

reclamanții nu revendică bunul imobil indicat a fi preluat în mod abuziv de stat,

lucru care ar fi atras alte discuții din perspectiva dispozițiilor legale incidente,

ci echivalentul valoric al acestuia, cerere care nu mai are același caracter real

ca acțiunea în revendicare.

Cum cererea formulată

este una personală, ce vizează un drept de creanță, este supusă astfel termenului

general de prescripție, nefiindu-i aplicabile dispozițiile legale invocate în susținerea

recursului

, iar, din această perspectivă, nu se poate

reține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., neexistând

echivoc cu privire la pretenția dedusă judecății de către reclamant în prezenta

cauză.

Pe cale de consecință,

față de limitele fixate prin cererea de recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 și

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul L.V. va fi respins,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul L.V. împotriva deciziei civile nr. 31 din 16 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 septembrie 2013.