ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4748/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10

februarie 2009 la Judecătoria Arad, reclamantul F.W. a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat de Primar, S.E.S. și S.E.E. și

a solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului evidențiat în CF nr. X Aradul Nou, compus din două apartamente, și

să oblige pârâții să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. De

asemenea, a solicitat instanței să dispună rectificarea cărții funciare, în

sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii dreptului

său de proprietate.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că imobilul din Arad, Calea Timișorii, a fost proprietatea părinților

săi F.I. și F.E. În anul 1973 a fost apartamentul în trei apartamente

transcrise în cartea funciară nouă. La 08 aprilie 1974, apartamentul nr. 2 a

fost donat reclamantului și transnotat în CF. Apartamentul nr. 3 a fost vândut

unei terțe persoane și transnotat în CF Aradul Nou. În anul 1977, în urma

decesului tatălui său și în baza certificatului de moștenitor și a actului de

partaj, asupra apartamentului nr. 1 s-a intabulat dreptul său de proprietate

asupra cotei de ¾ și al mamei sale asupra cotei de ¼, iar în 1983

acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 cu

despăgubiri față de mama sa și fără despăgubiri față de reclamant.

Reclamantul a arătat că Decretul nr. 223/1974

nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, fiind un act unilateral de voință

al statului, care contravenea Constituției din 1965 și art. 481 C. civ.,

preluarea imobilului fiind abuzivă.

Reclamantul a mai arătat că este

moștenitorul foștilor proprietari tabulari, iar titlul său este mai bine

caracterizat decât cel al pârâților S., care au cumpărat de la un neproprietar.

În drept, reclamantul a invocat art. 480

și 481 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 213/1998, art. 21 și 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție și art.

3 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin sentința civilă nr. 3328 din 15

aprilie 2009 Judecătoria Arad a declinat competența soluționării acțiunii

reclamantului F.W. în favoarea Tribunalului Arad.

Judecătoria Arad a reținut că, în

raport cu valoarea de 520.000 lei a imobilului revendicat, competența materială

revine Tribunalului Arad în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 334 din 02

iulie 2009 Tribunalul Arad a respins acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul F.W. împotriva pârâților Statul Român, prin Municipiul Arad,

reprezentat de Primar, S.E.S. și S.E.E. și l-a obligat pe reclamant să

plătească pârâților S. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță, în baza art. 137 C. proc. civ., a respins mai întâi excepțiile invocate

de pârâtul Municipiul Arad, prin Primar. A reținut că reclamantul are calitate

procesuală activă ca unic moștenitor după părinții săi, iar imobilul preluat

s-a aflat în proprietatea statului și în administrarea SC R. SA, actualmente în

subordinea Municipiului Arad, care are calitate procesuală pasivă. Prima

instanță a mai reținut că acțiunea poate fi promovată în baza liberului acces

la justiție, nefiind inadmisibilă, iar tardivitatea și prescripția nu pot fi

primite, câtă vreme reclamantul nu a solicitat anularea contractelor de vânzare

cumpărare.

Pe fondul cauzei

însă, acțiunea a fost respinsă, cu motivarea că pârâții S. sunt proprietari în

baza unui contract legal încheiat. Reclamantul nu a făcut niciun demers pentru

revendicarea imobilului în condițiile legii speciale, cu toate că a invocat ca

temei de drept și art. 2 din Legea nr. 10/2001. Reclamantul nu a solicitat nici

anularea contractului de vânzare cumpărare al pârâților S., contract încheiat

legal în baza Legii nr. 112/1995 și care putea fi atacat numai în condițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

civile nr. 334 din 02 iulie 2009 a Tribunalului Arad a declarat apel

reclamantul F.W.

Prin decizia civilă nr. 212 din 15

octombrie 2009 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Arad.

Curtea de Apel

Timișoara a constatat că prima instanță, deși a analizat în mod cronologic

modul de dobândire și mai apoi de pierdere a dreptului de proprietate de către

reclamant și antecesorii săi, doar din perspectiva înregistrărilor efectuate în

cartea funciară, nu s-a pronunțat asupra modului în care Statul Român a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu și, în mod

particular, nu s-a pronunțat în mod explicit asupra legalității acestui titlu.

În al doilea rând,

tribunalul a refuzat să analizeze legalitatea titlurilor subsecvente ale

pârâților S., cu argumentul că reclamantul nu are un capăt de cerere distinct

în acest sens. Procedând astfel, s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (3)

și (4) C. proc. civ., în sensul că în raport de modul în care au fost formulate

capetele de cerere, reiese cu evidență caracterul revendicatoriu al acțiunii

reclamantului.

Reclamantul contestă

atât modul în care a obținut Statul Român titlul asupra imobilului, cât și

titlul subsecvent al pârâților, care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. În

acest context, s-a constatat că instanța de fond ar fi trebuit să atribuie o

eficacitate deplină dispozițiilor obligatorii, date în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, care îndeamnă

instanțele ordinare să analizeze pe fondul normelor de drept comun acțiunile în

revendicare a imobilelor naționalizate în intervalul 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, atunci când există contrarietate între legea specială nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei civile nr. 212 din 15

octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs pârâții S.E.S. și S.E.E.

și Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 2367 din 20

aprilie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul

pârâților S. și ca tardiv recursul pârâtului Statul Român.

Instanța de recurs a reținut aplicarea

corectă a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, întrucât

prima instanță, care nu a analizat titlurile pârâților și nu a intrat în

totalitate în cercetarea fondului litigiului.

Recursul pârâtului Statul Român a fost

respins ca tardiv, întrucât a fost declarat cu încălcarea termenului de 15 zile

prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.

29 din 25 ianuarie 2011 Tribunalul Arad a respins excepțiile invocate de

pârâtul Statul Român, prin Municipiul Arad, prin Primar, a respins acțiunea formulată

de reclamant, iar acesta a fost obligat să plătească pârâților S.E.S. și S.E.E.

suma de 3.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că imobilul situat în Arad, Calea Timișorii, a

fost proprietatea antecesorilor reclamantului, F.I. și F.E.

În anul 1973 acest

imobil a fost împărțit pe apartamente, respectiv ap. 1, ap. 2, ap. 3.

Apartamentul nr. 2, în baza contractului de donație încheiat la 27 martie 1974,

a fost donat reclamantului și transnotat în CF, iar apartamentul nr. 3 a fost

vândut unei alte persoane și înscris în CF Aradul Nou. În anul 1977, ca urmare

a decesului tatălui său, în baza certificatului de moștenitor și a actului de

partaj, asupra cotei de ½ din ap. 1 s-a intabulat dreptul de proprietate

în cotă de 1/4 în favoarea mamei reclamantului și cota de ¾ în favoarea

reclamantului, iar în baza deciziei nr. 900/1983 s-a intabulat dreptul de

proprietate prin preluare în baza Decretului nr. 223/74 cu plată pentru cota

mamei reclamantului, fără plată pentru reclamant. Potrivit certificatului de

moștenitor, eliberat de Judecătoria de primă instanță Ingolstadt, reclamantul

este unic moștenitor al mamei sale.

În anul 1998 s-a intabulat

dreptul de proprietate în favoarea familiei S. în baza contractului de vânzare

cumpărare, încheiat între SC R. SA, în administrarea căreia se afla imobilul,

și pârâții S., care în prezent sunt proprietari.

Analizându-se excepțiile

invocate potrivit art. 137 C. proc. civ., s-a constatat că acestea nu sunt

fondate. Reclamantul are calitate procesuală activă ca unic moștenitor după

părinții săi, iar imobilul preluat s-a aflat în proprietatea statului, care are

calitate procesuală pasivă.

S-a mai reținut că

acțiunea poate fi promovată în baza liberului acces la justiție, iar

tardivitatea și prescripția nu pot fi primite, câtă vreme reclamantul nu a

solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare.

Cu toate că Decretul nr.

223/1974 a fost apreciat ulterior ca neconstituțional, prevederile sale

stabileau un nou regim juridic în privința imobilelor care aparțineau

cetățenilor români care doreau să se stabilească într-o altă țară, fie legal,

fie în alte condiții.

Cu toate acestea,

preluarea imobilului ca în cazul de față reprezintă o preluare cu titlu, acest

titlu fiind legea, iar potrivit deciziei de preluare, această preluare s-a

făcut cu plata despăgubirilor prevăzute de lege în privința lui F.E. și fără

plată pentru F.I.W., care a trecut fraudulos frontiera. Decizia de preluare s-a

dat în anul 1983, deci la nouă ani după intrarea sa în vigoare, iar prevederile

sale erau cunoscute cu siguranță de toate persoanele care doreau să emigreze

legal sau ilegal. Evident însă că acest fapt nu dădea dreptul statului să dispună

de proprietățile lor, maniera fiind după anul 1989 apreciată ca abuzivă și

creând ulterior posibilitatea reparării acestor abuzuri acoperite de norme

legale.

Pârâții S. au devenit

proprietari prin cumpărare în anul 1997, la 2 ani după intrarea în vigoare a

Legii nr. 112/1995. Reclamantul solicită acum rectificarea de carte funciară,

ceea ce arată că își exprimă în mod explicit voința de a fi proprietar, dar

problema proprietății nu poate fi tranșată unilateral, câtă vreme pârâții sunt

în prezent proprietari de bună-credință și nu se cere anularea contractului de

vânzare-cumpărare.

Prin acțiune

reclamantul invocă texte legale atât din dreptul comun, cât și din Legea

specială nr. 10/2001, dar acestea nu sunt compatibile, întrucât creează

impresia că dacă nu este rezolvabilă situația pe dreptul comun, ar putea fi pe

legea specială. Or, în speță, este vorba despre dreptul comun, art. 480 C. civ.,

reclamantul nefăcând demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care

acestea nu intră în discuție.

Împotriva sentinței civile nr. 29 din 25

ianuarie 2011 a Tribunalului Arad a declarat apel, în termenul legal,

reclamantul F.W.

În motivarea apelului, reclamantul a

arătat că titlul statului, reprezentat de Decretul nr. 223/1974, nu este

valabil, fiind contrar Constituției din 1965 (art. 36) și art. 481 C. civ.,

care garantau dreptul de proprietate. În acest sens reclamantul a invocat și H.G.

nr. 250/2007 (pct. 1.4 lit. b)), prin care s-au aprobat Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în conformitate cu care preluarea

imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă și în

cazul în care s-a făcut cu plată.

Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998,

instanța poate stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

Reclamantul a mai arătat că titlul

său, ca moștenitor al foștilor proprietari tabulari, este mai bine caracterizat

decât al pârâților S., care au cumpărat de la stat, al cărui titlu nu era

valabil.

În plus, nu se poate reține buna lor

credință, având în vedere notorietatea preluării imobilelor de la cetățenii

germani.

Reclamantul a mai susținut că pârâții S.

au fost chiriași doar asupra apartamentului nr. 1 din imobil la data apariției

Legii nr. 112/1995, iar nu și asupra apartamentului nr. 2, asupra căruia

contractul a fost extins ulterior.

Anterior primului termen de judecată

în apel, pârâtul Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat de Primar, a

formulat cerere de aderare la apel, invocând art. 293 alin. (1) și următoarele

C. proc. civ. și a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, prin

admiterea excepțiilor pe care le-a invocat în fața primei instanțe.

Pârâtul a susținut excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului pentru cota din imobil ce i-a

aparținut numitei F.E., născută H., întrucât în certificatul de moștenitor al

reclamantului apare ca F.K., născută H.

Pârâtul a invocat lipsa calității

procesuale active a reclamantului și în raport cu apartamentul nr. 3 din imobil

și a terenului aferent, care a ieșit din patrimoniul antecesorilor

reclamantului anterior preluării de către stat.

De asemenea, pârâtul a susținut

excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea încheierilor de

carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al pârâților,

invocând art. 36 din Legea nr. 7/1996, excepție ce nu ar fi fost analizată de

prima instanță.

A mai arătat că deși reclamantul nu a

solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, acțiunea sa nu poate fi

analizată decât și prin prisma art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar din

acest punct de vedere cererea pentru anularea actului de înstrăinare este

prescrisă.

În ceea ce privește apelul

reclamantului, pârâtul a solicitat respingerea acestuia, susținând, în plus

față de excepțiile invocate anterior, că imobilului în litigiu îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, la care reclamantul nu a

apelat, iar pe de altă parte, acțiunea acestuia de drept comun încalcă

securitatea raporturilor juridice existente.

Pârâții S.E.S. și S.E.E. au formulat

întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului reclamantului, cu

motivarea că acesta nu putea să revendice și apartamentul nr. 3 din imobil,

care a fost înstrăinat de antecesorii săi, iar cererea pentru rectificarea

cărții funciare este prescrisă în baza art. 38 din Legea nr. 7/1996.

Au mai arătat, în raport cu motivele

de apel ale reclamantului, că au fost chiriașii întregului imobil (locuință)

din Arad, iar nu pe apartamente, în fișa suprafeței locative fiind înscrisă

suprafața totală de 441 mp, care cuprinde inclusiv fostul apartament nr. 2.

Prin decizia nr. 987 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-au respins atât apelul declarat de reclamantul F.W.

cât și cererea de aderare la apel formulată de pârâtul Municipiul Arad, prin

Primar, împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de

Tribunalul Arad.

În considerentele acestei decizii

instanța de apel a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului s-a invocat în primul rând în ceea ce privește cota din

imobil ce a aparținut numitei F.E., născută H. Pârâtul recurent consideră că

reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul acestei proprietare

tabulare, întrucât din certificatul de moștenitor rezultă că este moștenitorul

mamei sale K.F., născută H.

Este evident însă că este vorba de una

și aceeași persoană, fiind diferit doar modul de scriere, certificatul de

moștenitor după mama sa fiind emis în Germania; în toate actele emise în

România mama sa apare cu numele F.E., născută H., de exemplu în actul de

donație a apartamentului nr. 2 din imobil (fila 17 din dosarul de fond) sau în

actul de apartamentare a imobilului (fila 18).

Pârâtul apelant a invocat lipsa

calității procesuale active a reclamantului și în privința apartamentului nr. 3

din imobil.

Reclamantul însă nu a revendicat acest

apartament, așa cum rezultă din acțiune, prin care se precizează că imobilul

revendicat se compune din două apartamente; în motivarea acțiunii arată că

apartamentul nr. 3, cu o întindere de 70 mp, a fost vândut, iar în proprietatea

statului au trecut în baza Decretului nr. 223/1974 apartamentele nr. 1 și nr. 2.

Prin urmare, este neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de

pârâtul apelant.

Instanța de apel a considerat că este

neîntemeiată și excepția tardivității acțiunii. Acțiunea reclamantului este,

așa cum s-a stabilit deja irevocabil, o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun. Capătul de cerere pentru rectificarea cărții funciare, în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâților, este accesoriu revendicării și

devine astfel imprescriptibil, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996.

Nu se poate reține prescripția

acțiunii nici prin raportare la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Acțiunea reclamantului, cum s-a

precizat deja, este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri,

întemeiată pe art. 480 C. civ., fiind deci imprescriptibilă.

În ceea ce privește apelul

reclamantului, instanța de apel a considerat că acesta este neîntemeiat.

Reclamantul, așa cum a făcut și prin

cererea inițială, și acum în apel, în al doilea ciclu procesual, invocă și

dreptul comun, dar în privința titlului statului invocă și Legea nr. 10/2001 și

H.G. nr. 250/2007, ori o asemenea acțiune hibridă este inadmisibilă,

stabilindu-se deja irevocabil în primul ciclu procesual că acțiunea

reclamantului este o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Prima instanță, în rejudecare, în mod

corect a reținut că la data la care a fost preluat imobilul de către stat,

Decretul nr. 223/1974 reprezenta un titlu valabil, prevederile sale fiind

cunoscute de către cei care doreau să emigreze.

În ceea ce privește titlul pârâților S.E.S.

și S.E.E., constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, nu se confirmă susținerea reclamantului că aceștia nu ar fi avut

contract de închiriere anterior apariției Legii nr. 112/1995 decât asupra

apartamentului nr. 1 din imobil și, prin urmare, nu puteau cumpăra decât acest

apartament.

Din contractul de închiriere depus la

dosarul tribunalului și din înscrisurile accesorii acestui contract (filele 32

și următoarele) rezultă că a fost încheiat pentru imobilul, compus din 5 camere

și dependințe (fila 33), iar nu pentru unul sau altul dintre apartamente; de

asemenea, rezultă că suprafața aferentă imobilului închiriat este de 441 mp.

Toate aceste date se corelează cu ceea

ce rezultă din actul inițial de apartamentare din 1973, din care rezultă că

apartamentul nr. 1 este compus din 4 camere și dependințe, iar apartamentul nr.

2, din o cameră și dependințe.

O acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun, în condițiile în care există o lege specială pentru

revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1978, este

admisibilă.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta

Curte de Casația și Justiție într-un recurs în interesul legii prin decizia nr.

33 din 09 iunie 2008, întrucât nu poate fi restrâns accesul la justiție.

Pe calea unei asemenea acțiuni în

revendicare însă, a reținut prin aceeași decizie instanța supremă, nu se poate

aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice.

În speță, imobilul revendicat se află

în prezent în proprietatea pârâților S., al căror titlu nu poate fi înlăturat

în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul nefăcând dovada contrarie.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul

F.W., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele argumente:

Acțiunea în revendicare este

imprescriptibilă, această acțiune fiind mijlocul juridic de apărare a dreptului

de proprietate cel mai eficient și nu poate fi paralizată decât prin invocarea

uzucapiunii, ceea ce nu este cazul în speță.

Instanțele de fond și de apel au

încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 49 din Constituție, care stabilește când poate

fi restrânsă exercitarea dreptului de proprietate, nu au avut în vedere că

Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituției din 1965 și art. 481 C. civ. și

nici dispozițiile pct. I.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, care prevăd că preluarea efectuată în baza acestui decret este

abuzivă, chiar dacă a fost făcută cu plată, ceea ce atrage, potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, constatarea că fostul proprietar nu și-a pierdut

niciodată această calitate.

Instanțele de fond și

de apel rețin în mod greșit că pârâții au avut contracte de închiriere valabile

pentru cele două apartamente, deoarece din înscrisurile accesorii contractului,

de la filele 32 și următoarele, rezultă că la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 112/1995 pârâții aveau contract de închiriere doar pentru o parte din

încăperile cumpărate, extinderea fiind făcută în octombrie 1995. La dosar nu

s-au depus toate înscrisurile relevante necesare aprecierii corecte a

probatoriului, în vederea aflării adevărului, respectiv nu s-a depus fișa

locativă aferentă contractului de închiriere, ci fișa locativă întocmită ca

urmare a extinderii suprafeței închiriate.

Recurentul mai arată

că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cohen împotriva

României), există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 chiar și atunci

când vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună-credință este

anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de

proprietate al acestuia.

Prin întâmpinările

depuse la dosar, pârâții au solicitat respingerea recursului declarat de

reclamant, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat și a argumentelor expuse în

susținerea acestuia, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea recurentului,

referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, este

lipsită de relevanță în contextul speței, deoarece instanța de apel a examinat

cauza pe fond, nicidecum nu a respins acțiunea ca prescrisă, pentru a se

justifica o astfel de critică.

Recurentul nu contestă împrejurarea că

nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu invocă

existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul

legal. Însă, consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece potrivit art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 49 din Constituție, pct. I.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu și-a pierdut calitatea de

proprietar, în condițiile în care preluarea imobilului de către stat a fost

abuzivă.

Cu privire la aceste

susțineri, Înalta Curte constată că, pentru a se putea invoca prevederile art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun”

în sensul acestui articol. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1

din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare

comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sau conturat

câteva principii.

În primul rând,

dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința

s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca

atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în

privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a

petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând,

Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care

pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul

său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea

cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru

intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o

despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate

în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie

printr-un act administrativ.

În al treilea rând,

statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea

condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a

adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele

îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege.

Numai în cazul în

care reclamantul ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas

nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în

virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și

stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar

fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire

(în natură sau în echivalent).

În speță, reclamantul

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau

cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), motiv pentru care Înalta Curte consideră că acesta

nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă

incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

În lipsa notificării

și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său,

reclamantul nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri

pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluție este

în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, prin această

decizie în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea exercitării unei

acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în

situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui

„bun”, situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus

în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamantului. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr.

10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să

corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această

constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamanților din cauzele respective.

Mai trebuie avut în

vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța

europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului

relevanța urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la

restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de

creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea

pilot).

Dacă până la

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului

statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în

sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes

patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest

sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008,

publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva

României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea

din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9

decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este

posibilă.

Fiind astfel lămurit

faptul că, prin simpla constatare a nevalabilității titlului statului, reclamantul

nu ar putea obține câștig de cauză în acțiunea în revendicare, ci ar trebui să

urmeze calea legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent

și având în vedere că legea specială la rândul său, stabilește în sarcina

entității învestite cu soluționarea notificării atribuția analizării

valabilității titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 2.6 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007),

verificare care este supusă cenzurii instanței de judecată, odată cu soluția

dată notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale, Curtea

apreciază că verificarea valabilității titlului statului într-un proces

separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale (mai ales că

posibilitatea urmării căii prevăzute de legea specială este exclusă ca urmare a

neformulării notificării în termenul legal) este nu numai contrară principiului

specialia generalibus derogant, dar și inutilă, în condițiile în care, măsurile

reparatorii prin echivalent se acordă în toate situațiile de preluare abuzivă

enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă preluarea imobilului

de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce privește

critica modului de administrare și evaluare de către instanța de apel a

probelor și referirea la înscrisurile accesorii contractului de închiriere, din

care ar rezulta, în opinia recurentului, că pârâții nu aveau contract de

închiriere pentru întreaga suprafață cumpărată în baza Legii nr. 112/1995, Înalta

Curtea constată că aceste aspecte nu pot fi cenzurate în faza procesuală a

recursului, cale extraordinară de atac ce presupune analiza deciziei recurate

exclusiv sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei soluției pronunțate.

Neavând caracter devolutiv, recursul nu permite reevaluarea probatoriului și

stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de

apel, dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care reglementau ca motiv de

recurs greșeala gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor,

fiind abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Față de împrejurarea

că nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, în temeiul căruia pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de

proprietate, nu a putut fi demonstrată de reclamant, iar acesta din urmă nu

justifică existența în patrimoniul său a unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod corect instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul

F.W.

împotriva

deciziei civile nr. 987 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2012.