ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4748/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 februarie 2009 la Judecătoria Arad, reclamantul F.W. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat de Primar, S.E.S. și S.E.E. și a solicitat instanței să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului evidențiat în CF nr. X Aradul Nou, compus din două apartamente, și să oblige pârâții să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. De asemenea, a solicitat instanței să dispună rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și înscrierii dreptului său de proprietate. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul din Arad, Calea Timișorii, a fost proprietatea părinților săi F.I.

și F.E. În anul 1973 a fost apartamentul în trei apartamente transcrise în cartea funciară nouă. La 08 aprilie 1974, apartamentul nr. 2 a fost donat reclamantului și transnotat în CF. Apartamentul nr. 3 a fost vândut unei terțe persoane și transnotat în CF Aradul Nou. În anul 1977, în urma decesului tatălui său și în baza certificatului de moștenitor și a actului de partaj, asupra apartamentului nr. 1 s-a intabulat dreptul său de proprietate asupra cotei de ¾ și al mamei sale asupra cotei de ¼, iar în 1983 acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 cu despăgubiri față de mama sa și fără despăgubiri față de reclamant. Reclamantul a arătat că Decretul nr. 223/1974 nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, fiind un act unilateral de voință al statului, care contravenea Constituției din 1965 și art. 481 C. civ., preluarea imobilului fiind abuzivă.

Reclamantul a mai arătat că este moștenitorul foștilor proprietari tabulari, iar titlul său este mai bine caracterizat decât cel al pârâților S., care au cumpărat de la un neproprietar. În drept, reclamantul a invocat art. 480 și 481 C. civ., art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, art. 21 și 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție și art. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938. Prin sentința civilă nr. 3328 din 15 aprilie 2009 Judecătoria Arad a declinat competența soluționării acțiunii reclamantului F.W. în favoarea Tribunalului Arad. Judecătoria Arad a reținut că, în raport cu valoarea de 520.000 lei a imobilului revendicat, competența materială revine Tribunalului Arad în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 334 din 02 iulie 2009 Tribunalul Arad a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul F.W. împotriva pârâților Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat de Primar, S.E.S. și S.E.E. și l-a obligat pe reclamant să plătească pârâților S. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță, în baza art. 137 C. proc. civ., a respins mai întâi excepțiile invocate de pârâtul Municipiul Arad, prin Primar. A reținut că reclamantul are calitate procesuală activă ca unic moștenitor după părinții săi, iar imobilul preluat s-a aflat în proprietatea statului și în administrarea SC R. SA, actualmente în subordinea Municipiului Arad, care are calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a mai reținut că acțiunea poate fi promovată în baza liberului acces la justiție, nefiind inadmisibilă, iar tardivitatea și prescripția nu pot fi primite, câtă vreme reclamantul nu a solicitat anularea contractelor de vânzare cumpărare. Pe fondul cauzei însă, acțiunea a fost respinsă, cu motivarea că pârâții S. sunt proprietari în baza unui contract legal încheiat. Reclamantul nu a făcut niciun demers pentru revendicarea imobilului în condițiile legii speciale, cu toate că a invocat ca temei de drept și art. 2 din Legea nr. 10/2001. Reclamantul nu a solicitat nici anularea contractului de vânzare cumpărare al pârâților S., contract încheiat legal în baza Legii nr. 112/1995 și care putea fi atacat numai în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței civile nr. 334 din 02 iulie 2009 a Tribunalului Arad a declarat apel reclamantul F.W. Prin decizia civilă nr. 212 din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Arad. Curtea de Apel Timișoara a constatat că prima instanță, deși a analizat în mod cronologic modul de dobândire și mai apoi de pierdere a dreptului de proprietate de către reclamant și antecesorii săi, doar din perspectiva înregistrărilor efectuate în cartea funciară, nu s-a pronunțat asupra modului în care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu și, în mod particular, nu s-a pronunțat în mod explicit asupra legalității acestui titlu.

În al doilea rând, tribunalul a refuzat să analizeze legalitatea titlurilor subsecvente ale pârâților S., cu argumentul că reclamantul nu are un capăt de cerere distinct în acest sens. Procedând astfel, s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în sensul că în raport de modul în care au fost formulate capetele de cerere, reiese cu evidență caracterul revendicatoriu al acțiunii reclamantului. Reclamantul contestă atât modul în care a obținut Statul Român titlul asupra imobilului, cât și titlul subsecvent al pârâților, care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În acest context, s-a constatat că instanța de fond ar fi trebuit să atribuie o eficacitate deplină dispozițiilor obligatorii, date în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, care îndeamnă instanțele ordinare să analizeze pe fondul normelor de drept comun acțiunile în revendicare a imobilelor naționalizate în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, atunci când există contrarietate între legea specială nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei civile nr. 212 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs pârâții S.E.S. și S.E.E. și Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat prin Primar. Prin decizia civilă nr. 2367 din 20 aprilie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul pârâților S. și ca tardiv recursul pârâtului Statul Român.

Instanța de recurs a reținut aplicarea corectă a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, întrucât prima instanță, care nu a analizat titlurile pârâților și nu a intrat în totalitate în cercetarea fondului litigiului. Recursul pârâtului Statul Român a fost respins ca tardiv, întrucât a fost declarat cu încălcarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 29 din 25 ianuarie 2011 Tribunalul Arad a respins excepțiile invocate de pârâtul Statul Român, prin Municipiul Arad, prin Primar, a respins acțiunea formulată de reclamant, iar acesta a fost obligat să plătească pârâților S.E.S. și S.E.E. suma de 3.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul situat în Arad, Calea Timișorii, a fost proprietatea antecesorilor reclamantului, F.I. și F.E. În anul 1973 acest imobil a fost împărțit pe apartamente, respectiv ap. 1, ap. 2, ap. 3. Apartamentul nr. 2, în baza contractului de donație încheiat la 27 martie 1974, a fost donat reclamantului și transnotat în CF, iar apartamentul nr. 3 a fost vândut unei alte persoane și înscris în CF Aradul Nou. În anul 1977, ca urmare a decesului tatălui său, în baza certificatului de moștenitor și a actului de partaj, asupra cotei de ½ din ap. 1 s-a intabulat dreptul de proprietate în cotă de 1/4 în favoarea mamei reclamantului și cota de ¾ în favoarea reclamantului, iar în baza deciziei nr. 900/1983 s-a intabulat dreptul de proprietate prin preluare în baza Decretului nr. 223/74 cu plată pentru cota mamei reclamantului, fără plată pentru reclamant.

Potrivit certificatului de moștenitor, eliberat de Judecătoria de primă instanță Ingolstadt, reclamantul este unic moștenitor al mamei sale. În anul 1998 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea familiei S. în baza contractului de vânzare cumpărare, încheiat între SC R. SA, în administrarea căreia se afla imobilul, și pârâții S., care în prezent sunt proprietari. Analizându-se excepțiile invocate potrivit art. 137 C. proc. civ., s-a constatat că acestea nu sunt fondate. Reclamantul are calitate procesuală activă ca unic moștenitor după părinții săi, iar imobilul preluat s-a aflat în proprietatea statului, care are calitate procesuală pasivă. S-a mai reținut că acțiunea poate fi promovată în baza liberului acces la justiție, iar tardivitatea și prescripția nu pot fi primite, câtă vreme reclamantul nu a solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare.

Cu toate că Decretul nr. 223/1974 a fost apreciat ulterior ca neconstituțional, prevederile sale stabileau un nou regim juridic în privința imobilelor care aparțineau cetățenilor români care doreau să se stabilească într-o altă țară, fie legal, fie în alte condiții. Cu toate acestea, preluarea imobilului ca în cazul de față reprezintă o preluare cu titlu, acest titlu fiind legea, iar potrivit deciziei de preluare, această preluare s-a făcut cu plata despăgubirilor prevăzute de lege în privința lui F.E. și fără plată pentru F.I.W., care a trecut fraudulos frontiera. Decizia de preluare s-a dat în anul 1983, deci la nouă ani după intrarea sa în vigoare, iar prevederile sale erau cunoscute cu siguranță de toate persoanele care doreau să emigreze legal sau ilegal.

Evident însă că acest fapt nu dădea dreptul statului să dispună de proprietățile lor, maniera fiind după anul 1989 apreciată ca abuzivă și creând ulterior posibilitatea reparării acestor abuzuri acoperite de norme legale. Pârâții S. au devenit proprietari prin cumpărare în anul 1997, la 2 ani după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995. Reclamantul solicită acum rectificarea de carte funciară, ceea ce arată că își exprimă în mod explicit voința de a fi proprietar, dar problema proprietății nu poate fi tranșată unilateral, câtă vreme pârâții sunt în prezent proprietari de bună-credință și nu se cere anularea contractului de vânzare-cumpărare. Prin acțiune reclamantul invocă texte legale atât din dreptul comun, cât și din Legea specială nr. 10/2001, dar acestea nu sunt compatibile, întrucât creează impresia că dacă nu este rezolvabilă situația pe dreptul comun, ar putea fi pe legea specială.

Or, în speță, este vorba despre dreptul comun, art. 480 C. civ., reclamantul nefăcând demersuri în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care acestea nu intră în discuție. Împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Arad a declarat apel, în termenul legal, reclamantul F.W. În motivarea apelului, reclamantul a arătat că titlul statului, reprezentat de Decretul nr. 223/1974, nu este valabil, fiind contrar Constituției din 1965 (art. 36) și art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate. În acest sens reclamantul a invocat și H.G. nr. 250/2007 (pct. 1.4 lit. b)), prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în conformitate cu care preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă și în cazul în care s-a făcut cu plată.

Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța poate stabili valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Reclamantul a mai arătat că titlul său, ca moștenitor al foștilor proprietari tabulari, este mai bine caracterizat decât al pârâților S., care au cumpărat de la stat, al cărui titlu nu era valabil. În plus, nu se poate reține buna lor credință, având în vedere notorietatea preluării imobilelor de la cetățenii germani. Reclamantul a mai susținut că pârâții S. au fost chiriași doar asupra apartamentului nr. 1 din imobil la data apariției Legii nr. 112/1995, iar nu și asupra apartamentului nr. 2, asupra căruia contractul a fost extins ulterior. Anterior primului termen de judecată în apel, pârâtul Statul Român, prin Municipiul Arad, reprezentat de Primar, a formulat cerere de aderare la apel, invocând art. 293 alin. (1) și următoarele C. proc.

civ. și a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, prin admiterea excepțiilor pe care le-a invocat în fața primei instanțe. Pârâtul a susținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pentru cota din imobil ce i-a aparținut numitei F.E., născută H., întrucât în certificatul de moștenitor al reclamantului apare ca F.K., născută H. Pârâtul a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului și în raport cu apartamentul nr. 3 din imobil și a terenului aferent, care a ieșit din patrimoniul antecesorilor reclamantului anterior preluării de către stat. De asemenea, pârâtul a susținut excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea încheierilor de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al pârâților, invocând art. 36 din Legea nr. 7/1996, excepție ce nu ar fi fost analizată de prima instanță.

A mai arătat că deși reclamantul nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, acțiunea sa nu poate fi analizată decât și prin prisma art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar din acest punct de vedere cererea pentru anularea actului de înstrăinare este prescrisă. În ceea ce privește apelul reclamantului, pârâtul a solicitat respingerea acestuia, susținând, în plus față de excepțiile invocate anterior, că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, la care reclamantul nu a apelat, iar pe de altă parte, acțiunea acestuia de drept comun încalcă securitatea raporturilor juridice existente. Pârâții S.E.S. și S.E.E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului reclamantului, cu motivarea că acesta nu putea să revendice și apartamentul nr. 3 din imobil, care a fost înstrăinat de antecesorii săi, iar cererea pentru rectificarea cărții funciare este prescrisă în baza art. 38 din Legea nr. 7/1996.

Au mai arătat, în raport cu motivele de apel ale reclamantului, că au fost chiriașii întregului imobil (locuință) din Arad, iar nu pe apartamente, în fișa suprafeței locative fiind înscrisă suprafața totală de 441 mp, care cuprinde inclusiv fostul apartament nr. 2. Prin decizia nr. 987 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-au respins atât apelul declarat de reclamantul F.W. cât și cererea de aderare la apel formulată de pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 29 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad.

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului s-a invocat în primul rând în ceea ce privește cota din imobil ce a aparținut numitei F.E., născută H. Pârâtul recurent consideră că reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul acestei proprietare tabulare, întrucât din certificatul de moștenitor rezultă că este moștenitorul mamei sale K.F., născută H. Este evident însă că este vorba de una și aceeași persoană, fiind diferit doar modul de scriere, certificatul de moștenitor după mama sa fiind emis în Germania; în toate actele emise în România mama sa apare cu numele F.E., născută H., de exemplu în actul de donație a apartamentului nr. 2 din imobil (fila 17 din dosarul de fond) sau în actul de apartamentare a imobilului (fila 18). Pârâtul apelant a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului și în privința apartamentului nr. 3 din imobil.

Reclamantul însă nu a revendicat acest apartament, așa cum rezultă din acțiune, prin care se precizează că imobilul revendicat se compune din două apartamente; în motivarea acțiunii arată că apartamentul nr. 3, cu o întindere de 70 mp, a fost vândut, iar în proprietatea statului au trecut în baza Decretului nr. 223/1974 apartamentele nr. 1 și nr. 2. Prin urmare, este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul apelant. Instanța de apel a considerat că este neîntemeiată și excepția tardivității acțiunii. Acțiunea reclamantului este, așa cum s-a stabilit deja irevocabil, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Capătul de cerere pentru rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților, este accesoriu revendicării și devine astfel imprescriptibil, conform art. 35 din Legea nr. 7/1996.

Nu se poate reține prescripția acțiunii nici prin raportare la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acțiunea reclamantului, cum s-a precizat deja, este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe art. 480 C. civ., fiind deci imprescriptibilă. În ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a considerat că acesta este neîntemeiat. Reclamantul, așa cum a făcut și prin cererea inițială, și acum în apel, în al doilea ciclu procesual, invocă și dreptul comun, dar în privința titlului statului invocă și Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007, ori o asemenea acțiune hibridă este inadmisibilă, stabilindu-se deja irevocabil în primul ciclu procesual că acțiunea reclamantului este o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Prima instanță, în rejudecare, în mod corect a reținut că la data la care a fost preluat imobilul de către stat, Decretul nr. 223/1974 reprezenta un titlu valabil, prevederile sale fiind cunoscute de către cei care doreau să emigreze. În ceea ce privește titlul pârâților S.E.S. și S.E.E., constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu se confirmă susținerea reclamantului că aceștia nu ar fi avut contract de închiriere anterior apariției Legii nr. 112/1995 decât asupra apartamentului nr. 1 din imobil și, prin urmare, nu puteau cumpăra decât acest apartament. Din contractul de închiriere depus la dosarul tribunalului și din înscrisurile accesorii acestui contract (filele 32 și următoarele) rezultă că a fost încheiat pentru imobilul, compus din 5 camere și dependințe (fila 33), iar nu pentru unul sau altul dintre apartamente; de asemenea, rezultă că suprafața aferentă imobilului închiriat este de 441 mp.

Toate aceste date se corelează cu ceea ce rezultă din actul inițial de apartamentare din 1973, din care rezultă că apartamentul nr. 1 este compus din 4 camere și dependințe, iar apartamentul nr. 2, din o cameră și dependințe. O acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în condițiile în care există o lege specială pentru revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1978, este admisibilă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casația și Justiție într-un recurs în interesul legii prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât nu poate fi restrâns accesul la justiție. Pe calea unei asemenea acțiuni în revendicare însă, a reținut prin aceeași decizie instanța supremă, nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

În speță, imobilul revendicat se află în prezent în proprietatea pârâților S., al căror titlu nu poate fi înlăturat în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul nefăcând dovada contrarie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul F.W., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele argumente: Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, această acțiune fiind mijlocul juridic de apărare a dreptului de proprietate cel mai eficient și nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii, ceea ce nu este cazul în speță.

Instanțele de fond și de apel au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 49 din Constituție, care stabilește când poate fi restrânsă exercitarea dreptului de proprietate, nu au avut în vedere că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituției din 1965 și art. 481 C. civ. și nici dispozițiile pct. I.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că preluarea efectuată în baza acestui decret este abuzivă, chiar dacă a fost făcută cu plată, ceea ce atrage, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constatarea că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată această calitate.

Instanțele de fond și de apel rețin în mod greșit că pârâții au avut contracte de închiriere valabile pentru cele două apartamente, deoarece din înscrisurile accesorii contractului, de la filele 32 și următoarele, rezultă că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pârâții aveau contract de închiriere doar pentru o parte din încăperile cumpărate, extinderea fiind făcută în octombrie 1995. La dosar nu s-au depus toate înscrisurile relevante necesare aprecierii corecte a probatoriului, în vederea aflării adevărului, respectiv nu s-a depus fișa locativă aferentă contractului de închiriere, ci fișa locativă întocmită ca urmare a extinderii suprafeței închiriate.

Recurentul mai arată că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cohen împotriva României), există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 chiar și atunci când vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună-credință este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al acestuia. Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat. Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat și a argumentelor expuse în susținerea acestuia, Înalta Curte reține următoarele: Susținerea recurentului, referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, este lipsită de relevanță în contextul speței, deoarece instanța de apel a examinat cauza pe fond, nicidecum nu a respins acțiunea ca prescrisă, pentru a se justifica o astfel de critică.

Recurentul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă, consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, deoarece potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 49 din Constituție, pct. I.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu și-a pierdut calitatea de proprietar, în condițiile în care preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă. Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că, pentru a se putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sau conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege. Numai în cazul în care reclamantul ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent).

În speță, reclamantul nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care Înalta Curte consideră că acesta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, prin această decizie în interesul legii s-a recunoscut posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective. Mai trebuie avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Fiind astfel lămurit faptul că, prin simpla constatare a nevalabilității titlului statului, reclamantul nu ar putea obține câștig de cauză în acțiunea în revendicare, ci ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent și având în vedere că legea specială la rândul său, stabilește în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării atribuția analizării valabilității titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007), verificare care este supusă cenzurii instanței de judecată, odată cu soluția dată notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale, Curtea apreciază că verificarea valabilității titlului statului într-un proces separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale (mai ales că posibilitatea urmării căii prevăzute de legea specială este exclusă ca urmare a neformulării notificării în termenul legal) este nu numai contrară principiului specialia generalibus derogant, dar și inutilă, în condițiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate situațiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, indiferent dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce privește critica modului de administrare și evaluare de către instanța de apel a probelor și referirea la înscrisurile accesorii contractului de închiriere, din care ar rezulta, în opinia recurentului, că pârâții nu aveau contract de închiriere pentru întreaga suprafață cumpărată în baza Legii nr. 112/1995, Înalta Curtea constată că aceste aspecte nu pot fi cenzurate în faza procesuală a recursului, cale extraordinară de atac ce presupune analiza deciziei recurate exclusiv sub aspectul legalității, nu și al temeiniciei soluției pronunțate. Neavând caracter devolutiv, recursul nu permite reevaluarea probatoriului și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., care reglementau ca motiv de recurs greșeala gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor, fiind abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Față de împrejurarea că nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în temeiul căruia pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate, nu a putut fi demonstrată de reclamant, iar acesta din urmă nu justifică existența în patrimoniul său a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul F.W. împotriva deciziei civile nr. 987 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.