ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 5 august 2011, reclamanții C.M.A. și C.V. au chemat în judecată pârâții V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., F.M.E., R.V., R.L.M. și Statul Român prin Municipiul Arad, prin primar, solicitând constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra imobilului situat în municipiul Arad, Bd. V.M., jud. Arad, compus din casă de locuit și teren, înscris în CF colectivă nr. C1. Arad și obligarea fiecăruia dintre pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentele pe care le dețin cu titlu de proprietate în acest imobil, după cum urmează: - pârâții V.D.A.

și V.A. - apartamentul nr. X1., înscris în CF nr. C2. Arad, cu nr. T1.; - pârâții P.E., L.G.E. și D.D. - apartamentul nr. X2., înscris în CF nr. C3. Arad, cu nr. T2.; - pârâta F.M.E. - apartamentul nr. X3., înscris în CF nr. C4. Arad nr. T3.; - pârâții R.V. și R.L.M. - apartamentul nr. X4., înscris în CF nr. C5. Arad, cu nr. T4. Prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamanții au solicitat totodată, radierea înscrierii drepturilor de proprietate ale pârâților indicați mai sus din CF colectivă nr. C1. Arad și din cărțile funciare individuale nr. C2. Arad, nr. C3. Arad, nr. C4. Arad și nr. nr. C5. Arad și înscrierea dreptului lor de proprietate asupra apartamentelor, cu titlu de retrocedare, conform Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul în discuție a fost inițial înscris în CF individuală nr. C6. Arad, cu nr. T5., avându-i coproprietari pe S.A. (n. L.), S.F. și M.E., dobândit prin cumpărare în anul 1938, ulterior rămânând în proprietatea exclusivă a numitei M.E., prin moștenirea celorlalți doi coproprietari. Reclamanții, în calitate de moștenitori testamentari ai numitei M.E. (d. 30 decembrie 2004) ca legatari universali, conform Certificatului de legatar nr. L1. din 14 ianuarie 2005 emis de B.N.P. M., afirmă că naționalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost efectuată într-un mod abuziv, deoarece coproprietarii din acel moment erau exceptați de la naționalizare prin chiar dispozițiile respectivului decret, coproprietarele S.A.

și M.E. fiind casnice, iar S.F., actor. După preluare, statul a sistat CF individuală în care era intabulat imobilul, l-a înscris în CF colectivă nr. C1. Arad și, împărțindu-l în 4 apartamente distincte, fiecare înscris într-o CF individuală nouă, l-a înstrăinat pârâților persoane fizice în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Ulterior, pârâtul V.A. a donat apartamentul fiicei sale, pârâta V.D.A., păstrându-și dreptul de uzufruct asupra acestuia. Reclamanții solicită admiterea acțiunii în revendicare și arată că titlul lor de proprietate asupra întregului imobil este preferabil față de titlurile cumpărătorilor, în condițiile în care provine de la un adevărat proprietar, titlul autorilor este mai vechi decât cel al pârâților, iar cumpărătorii au fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, deoarece la acel moment titlul statului era contestat de reclamanți.

Cu privire la aceste apartamente, reclamanții au formulat mai multe acțiuni în revendicare și, deși acestea au fost respinse, apreciază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată, întrucât între respectivele acțiuni și prezenta cerere nu există identitate de cauză, condiție prevăzută în mod expres de art. 1201 C. civ. În susținerea acestor afirmații, au făcut trimitere la practica judiciară constantă a C.E.D.O. care, în cauza Atanasiu c/a României, obligatorie pentru instanțele românești, a învederat Statului Român să ia măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu acea cauză, conform principiilor consacrate în Convenție, măsuri care trebuie puse în aplicare în termen de 18 luni de la data la care hotărârea C.E.D.O.

va rămâne definitivă. Prin sentința civilă nr. 1075 din 2 noiembrie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților, având ca obiect revendicare imobiliară, constatând incidența în cauză a autorității de lucru judecat. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Pe de o parte, reclamanții sunt moștenitorii defunctei M.E., care în nume propriu și în calitate de moștenitoare a solicitat restituirea imobilului din Arad str. V.M., prin acordare de despăgubiri ceea ce a și primit prin hotărârea nr. 74/1999, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 acordând-i suma maximă prevăzută de lege respectiv, 326.462.640 RON. Suma a fost încasată majorat la data de 26 aprilie 2000, respectiv 457.677.360 RON.

După apariția Legii nr. 10/2001 a mai formulat o notificare, solicitând diferența de valoare până la valoarea de circulație a imobilului. Sub acest aspect situația imobilului a fost practic tranșată, M.E. decedând în anul 2004. Reclamanții au reînceput un ciclu procesual de revendicare a imobilului, în condițiile în care despăgubirile au fost încasate, iar aceștia ca succesori testamentari aveau acces la bunurile materiale ale testatoarei la data decesului acestuia. În pofida faptului că a existat un număr semnificativ de procese care au fost irevocabil respinse, față de reclamanți, aceștia au formulat și prezenta acțiune cu toate că împrejurările invocate - problema nevalabilității titlului statului, primirea despăgubirilor, existența contractelor valabil încheiate între stat și actualii proprietari, au fost analizate de toate instanțele care au hotărât în mod irevocabil că reclamanții nu sunt îndreptățiți la cele pretinse.

Luând ca exemplu decizia civilă nr. 202 a Curții de Apel Timișoara din 8 martie 2011, prin care s-a respins un alt recurs al reclamanților în aceeași speță ca și cea dedusă judecății, se poate observa că această instanță a analizat în mod amplu împrejurarea necontestată că reclamanții au calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari și că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, pe de altă parte însă, vânzarea apartamentelor către pârâți s-a făcut în condițiile legii și mai mult, după momentul în care au fost stabilite despăgubirile.

În consecință, stăruința reclamanților de a recupera un imobil pentru care s-au primit despăgubiri, cu toate că a făcut obiectul a numeroase judecăți, toate având același obiect și aceleași părți, nu este justificată față de sentința civilă nr. 107/2005 a Judecătoriei Arad definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 6454/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, sentința civilă nr. 4933/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, sentința nr. 4967/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, nr. 5176/2010 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă. În toate aceste procese, reclamanții au chemat în judecată aceleași părți, au invocat același împrejurări, demersul lor având practic caracterul unui abuz procesual, pentru că în pofida hotărârilor C.E.D.O.

invocate, problema a fost rezolvată pe fond prin plata despăgubirilor, iar suma fiind încasată și acceptată, reclamanții au beneficiat de reparația cuvenită potrivit legii în calitatea lor de moștenitori. Tribunalul nu a pus problema inadmisibilității acțiunii, așa cum s-a invocat prin excepție, câtă vreme accesul la justiție trebuie garantat fiecărui cetățean, dar față de împrejurarea că demersurile în instanță ale reclamanților au fost soluționate irevocabil, a constatat incidența în cauză a disp.art. 1201 C. civ., în sensul că fără nici un dubiu există autoritate de lucru judecat, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții C.M.A.

și C.V., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii în sensul constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, obligării pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele 1-4 și radierii drepturilor de proprietate ale pârâților din CF și înscrierii dreptului lor de proprietate. Prin decizia civilă nr. 64/A din 21 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți și a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimații F.M.E., R.V. și P.E. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut: Potrivit art. 1201 C. civ., autoritatea de lucru judecat se exprimă prin excepția de lucru judecat și prezumția de lucru judecat.

Excepția autorității de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acțiune se judecă o singură dată, iar efectul său negativ înseamnă că nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune (identică), având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (al prezumției de lucru judecat) constituie regula potrivit căreia o hotărâre judecătorească irevocabilă nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

În speță, în mod corect prima instanță a reținut că operează excepția autorității de lucru judecat, întrucât prin sentințele civile nr. 5176 din 21 mai 2010, nr. 4933 din 30 iunie 2008 și nr. 6454 din 29 septembrie 2008 ale Judecătoriei Arad, rămase irevocabile, au fost respinse acțiunile formulate de reclamanți împotriva pârâților, toate având, ca și acțiunea de față, același obiect și anume: constatarea nevalabilității titlului statului, revendicare imobiliară și rectificare CF, aceeași cauză (art. 480-481 C. civ., Legea nr. 7/1996 și Protocolul nr. 1 adițional la Convenție) și aceleași părți.

În acest context, este de observat că invocarea hotărârii pilot, pronunțată în cauza Atanasiu și alții c/a României, nu poate avea nicio relevanță în această cauză, întrucât, în primul rând, la pronunțarea hotărârilor anterioare, care au stat la baza reținerii excepției autorității de lucru judecat, au fost avute în vedere dispozițiile Convenției (art. 1 din Protocolul nr. 1), iar în al doilea rând, hotărârea pilot nu conține nicio dispoziție de natură să confere reclamanților posibilitatea de a eluda excepția autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, potrivit hotărârii pilot menționate, se poate reține existența unui „bun actual” în sensul Convenției în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului (paragrafele 140, 143). Or, în speță, pârâții beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, câtă vreme prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate, în baza cărora s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor (cauzele Pincova și Pinc vs. Republica Cehă, Raicu vs. România).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.M.A. și C.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel. În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au invocat greșita soluționare a cauzei pe temeiul reținerii excepției autorității de lucru judecat invocate de intimații-pârâți. În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au invocat ignorarea de către instanța de apel a prevederilor Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată de C.E.D.O.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că în apel au învederat faptul că prima instanță s-a ferit să facă referire în vreun mod la incidența în cauza a dispozițiilor date Statului Român prin hotărârea Pilot din 12 octombrie de a lua „măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, par.1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. I, în contextul tuturor cauzelor similare cu aceea în care s-a emis hotărârea pilot și la precizarea reclamanților că obligațiile transmise de C.E.D.O. statului le revin și instanțelor judecătorești din România, deoarece și ele fac parte din stat, deși examinarea acestui motiv era singura activitate de judecată care trebuia desfășurată în cauză, ținând cont de faptul că reclamanții învederasem acest element de diferențiere a prezentei pricini de acelea judecate anterior, spre a-și justifica susținerea cu privire la inexistența autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Deci, practic, instanța de apel trebuia să se pronunțe în mod expres asupra acestei susțineri, că între pricinile judecate anterior și prezentul proces nu există identitate de cauză și să spună ritos dacă există sau nu acea identitate. Dar, la fel ca și prima instanță, și instanța de apel s-a ferit să se pronunțe asupra acestei chestiuni, afirmând pur și simplu că există autoritate de lucru judecat.

Totodată, ca și în cazul motivării primei instanțe și instanța de apel, referindu-se numai la existența hotărârilor anterioare, a validat implicit susținerea intimaților că reclamanții au comis un abuz de drept prin înaintarea acestei acțiuni, culmea ironiei constituind-o învinuirea adusă acestora pentru un presupus abuz tocmai de către cei care au cumpărat apartamentele de la stat cu scopul de a le specula pe piața imobiliară, instanța de apel admițând astfel (la fel ca și prima instanță) că e normal ca unele persoane să abuzeze de dispoziții legale adoptate cu titlu de protecție socială acordată acelora care nu aveau locuințe și nici posibilități materiale de a și le procura, prin faptul de a le cumpăra pentru a le revinde, spre a obține astfel de câștiguri dintr-o afacere derulată în dauna aplicării principiilor și dispozițiilor legale de acordare a reparațiilor în natură altor persoane, care au fost victime ale abuzurilor statului comunist.

În consecință, reclamanții s-au rezumat a face trimitere, în justificarea susținerii cu privire la inexistența autorității lucrului judecat, la explicațiile date pe larg în concluziile scrise depuse la dosarul primei instanțe, deoarece nici în cazul motivării deciziei din apel reclamanții nu au de combătut argumentarea unui punct de vedere juridic contrariu, de vreme ce nici instanța de apel nu le-a examinat această apărare. Recurenții-reclamanți au arătat și faptul că instanța de apel a mai adăugat un argument în reținerea autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare: faptul că „Hotărârea Pilot nu conține nici o dispoziție de natură să confere reclamanților dreptul de a eluda excepția autorității lucrului judecat". Una este eludarea incidenței autorității de lucru judecat într-un proces și alta este susținerea inexistenței autorității lucrului judecat, din cauza lipsei unuia dintre elementele de identitate dintre pricini.

Deci, reclamanții au susținut inexistența identității dintre procesul prezent și pricinile anterioare, iar instanța de apel la această susținere a noastră trebuia sa răspundă, lucru pe care nu l-a făcut.

De asemenea, reclamanții au arătat că judecătorii instanței de apel au invocat în apărarea intimaților (judecătorii transformându-se în ajutori ai apărătorilor intimaților), faptul că „pârâții beneficiază de un bun în sensul Convenției, câtă vreme prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate, în baza cărora s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor". Ceea ce este interesant în această motivare, e faptul că judecătorii apelului nu au motivat, tot în lumina jurisprudenței C.E.D.O., dacă și reclamanții sunt sau nu deținătorii unei speranțe legitime cu privire la dobândirea proprietății asupra aceluiași bun, pentru că numai printr-o asemenea antiteză se poate demonstra cine are dreptul să ajungă în mod legitim la deținerea bunului litigios.

De fapt, această motivare consfințește reclamanților suspiciunea pe care au avut-o cu privire la lipsa imparțialității judecătorilor, încă din ședința în care a avut loc dezbaterea cauzei, când președintele completului îi îndemna, cu un ton zeflemitor și fără nici un echivoc în privința dezavuării cererii noastre, să renunțe la judecarea acelei acțiuni. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Criticile formulate de reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de acest text legal, deoarece din dezvoltarea acestora se constată că reclamanții invocă o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.).

Prin urmare, susținerile recurenților pot fi încadrate în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, susținând că instanța de apel a soluționat greșit pricina pe temeiul reținerii excepției autorității de lucru judecat, reclamanții tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești anterioare, prin care s-au soluționat irevocabil acțiuni ale reclamanților împotriva pârâților, toate având, ca și acțiunea de față, același obiect și aceeași cauză. Cauza acțiunii civile trebuie privită din punct de vedere al scopului, dar și din punct de vedere al temeiului juridic al cererii. Așadar, conceptul de cauza trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât și la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existența motivelor de a acționa sau apăra în fața instanței un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuție (causa debendi).

În speță, din perspectiva acestei analize, există între prezenta pricină și cauzele anterior judecate și finalizate prin hotărâri judecătorești irevocabile, deplină identitate nu numai de părți și obiect (pe care reclamanții nu le contestă), ci și identitate de cauză, deoarece prin promovarea tuturor acțiunilor s-a urmărit de către reclamanți același scop, aceștia tinzând să valorifice același drept de proprietate în temeiul aceluiași titlu de proprietate și să readucă imobilul în patrimoniul lor. Ca urmare, în cauza de față, finalitatea urmărită de reclamanți este aceeași ca și în cauzele anterioare, respectiv redobândirea bunului, prin invocarea aceluiași temei de drept. Invocarea de către reclamanți a hotărârii pilot, ca un temei juridic nou al prezentei acțiuni în justiție nu poate conduce la concluzia unei cauze diferite a pricinii de față raportat la cauza litigiilor anterior soluționate, având în vedere argumentele analizate în precedent.

Fundamentul raportului juridic dedus judecății fiind același în prezenta pricină, ca și în cele anterior soluționate de instanțe, în cauză există autoritate de lucru judecat, fiind întrunită condiția triplei identități în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ., așa încât excepția autorității de lucru judecat a fost corect soluționată de instanțe. De altfel, contrar susținerilor recurenților, jurisprudența C.E.D.O. nu exclude ca în cazul unei acțiuni de restituire a bunurilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanțele de judecată să se raporteze la dispozițiile art. 1201 C. civ. și, analizând raportul juridic dedus judecății, să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege.

Astfel, în cauza Lungoci contra României (Hotărârea din 26 ianuarie 2006), Curtea Europeană a verificat modul în care instanțele naționale au soluționat acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat și dacă, în acest context, a fost respectat dreptul reclamantei de acces la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenție. În această cauză, C.E.D.O. a considerat că excepția autorității de lucru judecat urmărea un scop legitim, deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, un obiectiv legitim în sine, care merită o analiză atentă în contextul general al cauzei (parag.37).

Totodată, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel a ignorat prevederile hotărârii pilot M. Atanasiu și alții contra României pronunțată de C.E.D.O. Contrar susținerilor recurenților, hotărârea pilot nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, le-ar putea fi favorabile. Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația obținerii măsurii restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Așadar, reclamanții ar putea fi doar beneficiarii unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce s-ar putea acorda în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop). De asemenea, contrar susținerilor recurenților, pârâții au „un bun” în sensul C.E.D.O., având titluri de proprietate valabile pentru apartamentele în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În acest sens, este de reținut că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

În speță, acțiunile promovate de autoarea reclamanților împotriva chiriașilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au fost respinse conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, ca urmare, nu s-a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta înseamnă că titlurile de proprietate ale pârâților s-au consolidat, atâta timp cât nu au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ei fiind cei care beneficiază de „un bun” în sensul C.E.D.O. Câtă vreme aceste contracte nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în cadrul unei acțiuni de restituire a bunului.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlurilor de proprietate ale pârâților reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlurilor pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și nu pot pretinde că au o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă ar fi aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți vor fi obligați către intimații-pârâți V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., R.V., R.L.M. și F.M.E. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de transport, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.A. și C.V. împotriva deciziei nr. 64/A din data de 21 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă recurenții la plata sumei de 1.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârâți V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., R.V. și R.L.M. și la plata sumei de 3.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F.M.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012.