ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7113/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 5 august 2011, reclamanții C.M.A.

și C.V. au chemat în judecată pârâții V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., F.M.E.,

R.V., R.L.M. și Statul Român prin Municipiul Arad, prin primar, solicitând

constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra

imobilului situat în municipiul Arad, Bd. V.M., jud. Arad, compus din casă de

locuit și teren, înscris în CF colectivă nr. C1. Arad și obligarea fiecăruia

dintre pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie, apartamentele pe care le dețin cu titlu de proprietate în acest

imobil, după cum urmează:

- pârâții V.D.A. și V.A.

- apartamentul nr. X1., înscris în CF nr. C2. Arad, cu nr. T1.;

- pârâții P.E., L.G.E.

și D.D. - apartamentul nr. X2., înscris în CF nr. C3. Arad, cu nr. T2.;

- pârâta F.M.E. - apartamentul

nr. X3., înscris în CF nr. C4. Arad nr. T3.;

- pârâții R.V. și R.L.M.

- apartamentul nr. X4., înscris în CF nr. C5. Arad, cu nr. T4.

Prin aceeași cerere de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat totodată, radierea înscrierii drepturilor

de proprietate ale pârâților indicați mai sus din CF colectivă nr. C1. Arad și din

cărțile funciare individuale nr. C2. Arad, nr. C3. Arad, nr. C4. Arad și nr. nr.

C5. Arad și înscrierea dreptului lor de proprietate asupra apartamentelor, cu titlu

de retrocedare, conform Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că imobilul în discuție a fost inițial înscris în CF individuală

nr. C6. Arad, cu nr. T5., avându-i coproprietari pe S.A. (n. L.), S.F. și M.E.,

dobândit prin cumpărare în anul 1938, ulterior rămânând în proprietatea exclusivă

a numitei M.E., prin moștenirea celorlalți doi coproprietari.

Reclamanții, în calitate

de moștenitori testamentari ai numitei M.E. (d. 30 decembrie 2004) ca legatari universali,

conform Certificatului de legatar nr. L1. din 14 ianuarie 2005 emis de B.N.P. M.,

afirmă că naționalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a fost efectuată

într-un mod abuziv, deoarece coproprietarii din acel moment erau exceptați de la

naționalizare prin chiar dispozițiile respectivului decret, coproprietarele S.A.

și M.E. fiind casnice, iar S.F., actor.

După preluare, statul

a sistat CF individuală în care era intabulat imobilul, l-a înscris în CF colectivă

nr. C1. Arad și, împărțindu-l în 4 apartamente distincte, fiecare înscris într-o

CF individuală nouă, l-a înstrăinat pârâților persoane fizice în baza art. 9 din

Legea nr. 112/1995. Ulterior, pârâtul V.A. a donat apartamentul fiicei sale, pârâta

V.D.A., păstrându-și dreptul de uzufruct asupra acestuia.

Reclamanții solicită admiterea

acțiunii în revendicare și arată că titlul lor de proprietate asupra întregului

imobil este preferabil față de titlurile cumpărătorilor, în condițiile în care provine

de la un adevărat proprietar, titlul autorilor este mai vechi decât cel al pârâților,

iar cumpărătorii au fost de rea-credință atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

deoarece la acel moment titlul statului era contestat de reclamanți.

Cu privire la aceste apartamente,

reclamanții au formulat mai multe acțiuni în revendicare și, deși acestea au fost

respinse, apreciază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată, întrucât

între respectivele acțiuni și prezenta cerere nu există identitate de cauză, condiție

prevăzută în mod expres de art. 1201 C. civ. În susținerea acestor afirmații, au

făcut trimitere la practica judiciară constantă a C.E.D.O. care, în cauza Atanasiu

c/a României, obligatorie pentru instanțele românești, a învederat Statului Român

să ia măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul

nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu acea cauză, conform principiilor

consacrate în Convenție, măsuri care trebuie puse în aplicare în termen de 18 luni

de la data la care hotărârea C.E.D.O. va rămâne definitivă.

Prin sentința civilă

nr. 1075 din 2 noiembrie 2011, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților,

având ca obiect revendicare imobiliară, constatând incidența în cauză a autorității

de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Pe de o parte, reclamanții

sunt moștenitorii defunctei M.E., care în nume propriu și în calitate de moștenitoare

a solicitat restituirea imobilului din Arad str. V.M., prin acordare de despăgubiri

ceea ce a și primit prin hotărârea nr. 74/1999, Comisia de aplicare a Legii nr.

112/1995 acordând-i suma maximă prevăzută de lege respectiv, 326.462.640 RON.

Suma a fost încasată majorat

la data de 26 aprilie 2000, respectiv 457.677.360 RON. După apariția Legii nr. 10/2001

a mai formulat o notificare, solicitând diferența de valoare până la valoarea de

circulație a imobilului. Sub acest aspect situația imobilului a fost practic tranșată,

M.E. decedând în anul 2004.

Reclamanții au reînceput

un ciclu procesual de revendicare a imobilului, în condițiile în care despăgubirile

au fost încasate, iar aceștia ca succesori testamentari aveau acces la bunurile

materiale ale testatoarei la data decesului acestuia.

În pofida faptului că

a existat un număr semnificativ de procese care au fost irevocabil respinse, față

de reclamanți, aceștia au formulat și prezenta acțiune cu toate că împrejurările

invocate - problema nevalabilității titlului statului, primirea despăgubirilor,

existența contractelor valabil încheiate între stat și actualii proprietari, au

fost analizate de toate instanțele care au hotărât în mod irevocabil că reclamanții

nu sunt îndreptățiți la cele pretinse.

Luând ca exemplu decizia

civilă nr. 202 a Curții de Apel Timișoara din 8 martie 2011, prin care s-a respins

un alt recurs al reclamanților în aceeași speță ca și cea dedusă judecății, se poate

observa că această instanță a analizat în mod amplu împrejurarea necontestată că

reclamanții au calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari și că imobilul a

fost preluat abuziv de către stat, pe de altă parte însă, vânzarea apartamentelor

către pârâți s-a făcut în condițiile legii și mai mult, după momentul în care au

fost stabilite despăgubirile.

În consecință, stăruința

reclamanților de a recupera un imobil pentru care s-au primit despăgubiri, cu toate

că a făcut obiectul a numeroase judecăți, toate având același obiect și aceleași

părți, nu este justificată față de sentința civilă nr. 107/2005 a Judecătoriei Arad

definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 6454/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă,

sentința civilă nr. 4933/2008 a Judecătoriei Arad irevocabilă, sentința nr. 4967/2008

a Judecătoriei Arad irevocabilă, nr. 5176/2010 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă.

În toate aceste procese,

reclamanții au chemat în judecată aceleași părți, au invocat același împrejurări,

demersul lor având practic caracterul unui abuz procesual, pentru că în pofida hotărârilor

C.E.D.O. invocate, problema a fost rezolvată pe fond prin plata despăgubirilor,

iar suma fiind încasată și acceptată, reclamanții au beneficiat de reparația cuvenită

potrivit legii în calitatea lor de moștenitori.

Tribunalul nu a pus problema

inadmisibilității acțiunii, așa cum s-a invocat prin excepție, câtă vreme accesul

la justiție trebuie garantat fiecărui cetățean, dar față de împrejurarea că demersurile

în instanță ale reclamanților au fost soluționate irevocabil, a constatat incidența

în cauză a disp.art. 1201 C. civ., în sensul că fără nici un dubiu există autoritate

de lucru judecat, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel reclamanții C.M.A. și C.V., solicitând admiterea apelului, anularea

hotărârii primei instanțe și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii în sensul constatării

nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, obligării pârâților

să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele 1-4 și radierii drepturilor

de proprietate ale pârâților din CF și înscrierii dreptului lor de proprietate.

Prin decizia civilă

nr. 64/A din 21 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamanți și a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată

către intimații F.M.E., R.V. și P.E.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut:

Potrivit art. 1201 C.

civ., autoritatea de lucru judecat se exprimă prin excepția de lucru judecat și

prezumția de lucru judecat.

Excepția autorității de

lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acțiune se judecă o singură dată,

iar efectul său negativ înseamnă că nu mai poate fi introdusă o nouă acțiune (identică),

având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat (al prezumției de lucru judecat) constituie regula potrivit căreia

o hotărâre judecătorească irevocabilă nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre

judecătorească.

În speță, în mod corect

prima instanță a reținut că operează excepția autorității de lucru judecat, întrucât

prin sentințele civile nr. 5176 din 21 mai 2010, nr. 4933 din 30 iunie 2008 și

nr. 6454 din 29 septembrie 2008 ale Judecătoriei Arad, rămase irevocabile, au fost

respinse acțiunile formulate de reclamanți împotriva pârâților, toate având, ca

și acțiunea de față, același obiect și anume: constatarea nevalabilității titlului

statului, revendicare imobiliară și rectificare CF, aceeași cauză (art. 480-481

C. civ., Legea nr. 7/1996 și Protocolul nr. 1 adițional la Convenție) și aceleași

părți.

În acest context, este

de observat că invocarea hotărârii pilot, pronunțată în cauza Atanasiu și alții

c/a României, nu poate avea nicio relevanță în această cauză, întrucât, în primul

rând, la pronunțarea hotărârilor anterioare, care au stat la baza reținerii excepției

autorității de lucru judecat, au fost avute în vedere dispozițiile Convenției (art.

1 din Protocolul nr. 1), iar în al doilea rând, hotărârea pilot nu conține nicio

dispoziție de natură să confere reclamanților posibilitatea de a eluda excepția

autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, potrivit

hotărârii pilot menționate, se poate reține existența unui „bun actual” în sensul

Convenției în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și

restituirea bunului (paragrafele 140, 143).

Or, în speță, pârâții

beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, câtă vreme prin hotărârile judecătorești

irevocabile invocate, în baza cărora s-a reținut excepția autorității de lucru judecat,

li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor (cauzele Pincova

și Pinc vs. Republica Cehă, Raicu vs. România).

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții C.M.A. și C.V., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii și trimiterea

cauzei pentru rejudecare la instanța de apel.

În baza motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au invocat greșita soluționare

a cauzei pe temeiul reținerii excepției autorității de lucru judecat invocate de

intimații-pârâți.

În baza motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au invocat ignorarea de către

instanța de apel a prevederilor Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată

de C.E.D.O.

În motivarea recursului,

reclamanții au arătat că în apel au învederat faptul că prima instanță s-a ferit

să facă referire în vreun mod la incidența în cauza a dispozițiilor date Statului

Român prin hotărârea Pilot din 12 octombrie de a lua „măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, par.1 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. I, în contextul tuturor cauzelor similare cu aceea în

care s-a emis hotărârea pilot și la precizarea reclamanților că obligațiile transmise

de C.E.D.O. statului le revin și instanțelor judecătorești din România, deoarece

și ele fac parte din stat, deși examinarea acestui motiv era singura activitate

de judecată care trebuia desfășurată în cauză, ținând cont de faptul că reclamanții

învederasem acest element de diferențiere a prezentei pricini de acelea judecate

anterior, spre a-și justifica susținerea cu privire la inexistența autorității de

lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Deci, practic, instanța

de apel trebuia să se pronunțe în mod expres asupra acestei susțineri, că între

pricinile judecate anterior și prezentul proces nu există identitate de cauză și

să spună ritos dacă există sau nu acea identitate.

Dar, la fel ca și prima

instanță, și instanța de apel s-a ferit să se pronunțe asupra acestei chestiuni,

afirmând pur și simplu că există autoritate de lucru judecat.

Totodată, ca și în cazul

motivării primei instanțe și instanța de apel, referindu-se numai la existența hotărârilor

anterioare, a validat implicit susținerea intimaților că reclamanții au comis un

abuz de drept prin înaintarea acestei acțiuni, culmea ironiei constituind-o învinuirea

adusă acestora pentru un presupus abuz tocmai de către cei care au cumpărat apartamentele

de la stat cu scopul de a le specula pe piața imobiliară, instanța de apel admițând

astfel (la fel ca și prima instanță) că e normal ca unele persoane să abuzeze de

dispoziții legale adoptate cu titlu de protecție socială acordată acelora care nu

aveau locuințe și nici posibilități materiale de a și le procura, prin faptul de

a le cumpăra pentru a le revinde, spre a obține astfel de câștiguri dintr-o afacere

derulată în dauna aplicării principiilor și dispozițiilor legale de acordare a reparațiilor

în natură altor persoane, care au fost victime ale abuzurilor statului comunist.

În consecință, reclamanții

s-au rezumat a face trimitere, în justificarea susținerii cu privire la inexistența

autorității lucrului judecat, la explicațiile date pe larg în concluziile scrise

depuse la dosarul primei instanțe, deoarece nici în cazul motivării deciziei din

apel reclamanții nu au de combătut argumentarea unui punct de vedere juridic contrariu,

de vreme ce nici instanța de apel nu le-a examinat această apărare.

Recurenții-reclamanți

au arătat și faptul că instanța de apel a mai adăugat un argument în reținerea autorității

de lucru judecat a hotărârilor anterioare: faptul că „Hotărârea Pilot nu conține

nici o dispoziție de natură să confere reclamanților dreptul de a eluda excepția

autorității lucrului judecat".

Una este eludarea incidenței

autorității de lucru judecat într-un proces și alta este susținerea inexistenței

autorității lucrului judecat, din cauza lipsei unuia dintre elementele de identitate

dintre pricini. Deci, reclamanții au susținut inexistența identității dintre procesul

prezent și pricinile anterioare, iar instanța de apel la această susținere a noastră

trebuia sa răspundă, lucru pe care nu l-a făcut.

De asemenea, reclamanții

au arătat că judecătorii instanței de apel au invocat în apărarea intimaților (judecătorii

transformându-se în ajutori ai apărătorilor intimaților), faptul că „pârâții beneficiază

de un bun în sensul Convenției, câtă vreme prin hotărârile judecătorești irevocabile

invocate, în baza cărora s-a reținut excepția autorității de lucru judecat, li s-a

recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentelor".

Ceea ce este interesant

în această motivare, e faptul că judecătorii apelului nu au motivat, tot în lumina

jurisprudenței C.E.D.O., dacă și reclamanții sunt sau nu deținătorii unei speranțe

legitime cu privire la dobândirea proprietății asupra aceluiași bun, pentru că numai

printr-o asemenea antiteză se poate demonstra cine are dreptul să ajungă în mod

legitim la deținerea bunului litigios. De fapt, această motivare consfințește reclamanților

suspiciunea pe care au avut-o cu privire la lipsa imparțialității judecătorilor,

încă din ședința în care a avut loc dezbaterea cauzei, când președintele completului

îi îndemna, cu un ton zeflemitor și fără nici un echivoc în privința dezavuării

cererii noastre, să renunțe la judecarea acelei acțiuni.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de

reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de acest text legal, deoarece din dezvoltarea acestora

se constată că reclamanții invocă o greșită interpretare și aplicare de către instanța

de apel a dispozițiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat (art.

1201 C. civ.).

Prin urmare, susținerile

recurenților pot fi încadrate în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Autoritatea de lucru judecat,

în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv,

de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente

prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), excluzând posibilitatea de

a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv

al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, susținând că instanța

de apel a soluționat greșit pricina pe temeiul reținerii excepției autorității de

lucru judecat, reclamanții

tind

să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătorești anterioare, prin

care s-au soluționat irevocabil acțiuni ale reclamanților împotriva pârâților, toate

având, ca și acțiunea de față, același obiect și aceeași cauză.

Cauza acțiunii civile

trebuie privită din punct de vedere al scopului, dar și din punct de vedere al temeiului

juridic al cererii.

Așadar, conceptul de cauza

trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului

pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât

și la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existența motivelor de a acționa

sau apăra în fața instanței un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus

în discuție (causa debendi).

În speță, din perspectiva

acestei analize, există între prezenta pricină și cauzele anterior judecate și finalizate

prin hotărâri judecătorești irevocabile, deplină identitate nu numai de părți și

obiect (pe care reclamanții nu le contestă), ci și identitate de cauză, deoarece

prin promovarea tuturor acțiunilor s-a urmărit de către reclamanți același scop,

aceștia tinzând să valorifice același drept de proprietate în temeiul aceluiași

titlu de proprietate și să readucă imobilul în patrimoniul lor.

Ca urmare, în cauza de

față, finalitatea urmărită de reclamanți este aceeași ca și în cauzele anterioare,

respectiv redobândirea bunului, prin invocarea aceluiași temei de drept.

Invocarea de către reclamanți

a hotărârii pilot, ca un temei juridic nou al prezentei acțiuni în justiție nu poate

conduce la concluzia unei cauze diferite a pricinii de față raportat la cauza litigiilor

anterior soluționate, având în vedere argumentele analizate în precedent.

Fundamentul raportului

juridic dedus judecății fiind același în prezenta pricină, ca și în cele anterior

soluționate de instanțe, în cauză există autoritate de lucru judecat, fiind întrunită

condiția triplei identități în măsură să atragă incidența dispozițiilor art. 1201

C. civ., așa încât excepția autorității de lucru judecat a fost corect soluționată

de instanțe.

De altfel, contrar susținerilor

recurenților, jurisprudența C.E.D.O. nu exclude ca în cazul unei acțiuni de restituire

a bunurilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

instanțele de judecată să se raporteze la dispozițiile art. 1201 C. civ. și, analizând

raportul juridic dedus judecății, să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute

de acest text de lege.

Astfel, în cauza Lungoci

contra României (Hotărârea din 26 ianuarie 2006), Curtea Europeană a verificat modul

în care instanțele naționale au soluționat acțiunea în revendicare introdusă de

reclamantă prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru

judecat și dacă, în acest context, a fost respectat dreptul reclamantei de acces

la justiție, prevăzut de art. 6 din Convenție.

În această cauză, C.E.D.O.

a considerat că excepția autorității de lucru judecat urmărea un scop legitim, deoarece

ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie

civilă, un obiectiv legitim în sine, care merită o analiză atentă în contextul general

al cauzei (parag.37).

Totodată, în baza dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel a ignorat

prevederile hotărârii pilot M. Atanasiu și alții contra României pronunțată de C.E.D.O.

Contrar susținerilor recurenților,

hotărârea pilot nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele

concrete ale speței, le-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din perspectiva

Convenției reclamanții nu aveau vocația obținerii măsurii restituirii în natură

cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă

a Curții Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ș.a. c. României din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza concursului

dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează

de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva

României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni

în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea

bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei,

ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții

contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea

de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele

140 și 143).

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale

pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se poate

considera că reclamanții ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora

nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii

imobilului.

Așadar, reclamanții ar

putea fi doar beneficiarii unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001, ce s-ar putea acorda în procedura prevăzută de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l

elaboreze în perioada de grație stabilită de Curte în acest scop).

De asemenea, contrar susținerilor

recurenților, pârâții au „un bun” în sensul C.E.D.O., având titluri de proprietate

valabile pentru apartamentele în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția

instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

În acest sens, este de

reținut că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil

preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea

în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor

și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

În speță, acțiunile promovate

de autoarea reclamanților împotriva chiriașilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995,

au fost respinse conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, ca urmare,

nu s-a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Aceasta înseamnă că titlurile

de proprietate ale pârâților s-au consolidat, atâta timp cât nu au fost anulate

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ei fiind

cei care beneficiază de „un bun” în sensul C.E.D.O.

Câtă vreme aceste contracte

nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal,

iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie, în cadrul unei acțiuni de restituire a bunului.

Potrivit celor expuse

în precedent, menținerea titlurilor de proprietate ale pârâților reprezintă un criteriu

legal de preferabilitate a titlurilor pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât

în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, reclamanții nu pot

pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și nu pot pretinde

că au o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă

ar fi aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

nu însă și a restituirii în natură.

Față de toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților

fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți vor fi obligați către intimații-pârâți

V.D.A., V.A., P.E., L.G.E., D.D., R.V., R.L.M. și F.M.E. la plata cheltuielilor

de judecată reprezentând onorarii de avocat și cheltuieli de transport, conform

dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.M.A. și C.V. împotriva deciziei nr. 64/A din

data de 21 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă recurenții la plata sumei de 1.232 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârâți V.D.A., V.A., P.E., L.G.E.,

D.D., R.V. și R.L.M. și la plata sumei de 3.232 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimata-pârâtă F.M.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.