ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6780/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Reclamanta SC D.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul C.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate calitatea sa de proprietar al imobilului situat în Arad, str. A.M., înscris în CF, deținut atât în temeiul titlului de proprietate M07 nr. P1., eliberat în baza H.G. nr. 194 din 22 martie 1991, cât și a H.G. nr. 384 și al actului de apartamentare și ieșire din indiviziune, autentificat sub nr. A1. de către Notariatul de Stat. În motivare a arătat că prin decizia civilă nr. 101/2002, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de chemare în judecată promovată de C.L. împotriva Statului Român și a dispus constatarea nelegalei preluări a imobilului de la antecesorul acestuia, C.T., fiind respinsă cererea de lăsare în deplină posesie și proprietate pârâtului C.L.

imobilul în discuție. În atare condiții s-a creat o situație cu totul inedită, ambele părți având acte de proprietate perfect valabile asupra imobilului în litigiu. Dat fiind că deține anterior pârâtului documente nedesființate și care conferă proprietate, provenite dintr-un act normativ individual, reclamanta consideră că în mod evident aceste titluri sunt mult mai valabile decât cele ale adversarului, cu atât mai mult cu cât actele de care cel din urmă se prevalează cel din urmă nu îi sunt opozabile. În drept a invocat dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 112 C. proc. civ., iar în probațiune a depus înscrisuri. Prin sentința civilă nr. 375 din 29 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta SC D.I.

SRL împotriva pârâtului C.L.; totodată, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cu privire la apartamentele nr. X1. și X2. din imobilul situat în Arad, str. A.M., înscris în CF nr. C1., nr. C2. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 1070 din 2 noiembrie 2011, a respins calea de atac, cu obligarea apelantei la plata sumei de 3000 RON către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată pentru considerentele ce urmează. Reclamanta a invocat că titlul său îl constituie titlul de proprietate eliberat în baza H.G. nr. 194 din 22 martie 1991 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni prin reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat și a HG nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și, respectiv, un act de apartamentare și ieșire din indiviziune încheiat între SC A. SA și SC A.C.M.

SA pentru agricultură. În prealabil, instanța a reținut că, pe parcursul judecății în primă instanță și în apel, reclamanta a făcut referiri la hotărârile judecătorești date asupra litigiilor purtate între părți, cu precădere la decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie 2002 dată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4148/C/2003, și la decizia civilă nr. 5523 din 05 iulie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 7669/1/2002. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus arătată a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a actelor de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și în favoarea reclamantei din prezenta cauză.

Prin aceeași decizie a fost menținută decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie 2002 prin care Curtea de Apel Timișoara a constatat că antecesorul reclamantului C.L. (pârât în cauza de față) și reclamantul - ca moștenitor al acestuia au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a respectivului imobil și a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului C.L. Mai mult, prin decizia civilă nr. 715 din 11 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 490/55/2008 litigiul purtat între părțile din prezentul dosar a fost irevocabil soluționat prin menținerea înscrierii în CF a dreptului pârâtului din prezenta cauză.

În consecință, calitatea de proprietar tabular a reclamantului și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului au fost stabilite cu putere de lucru judecat, susținerile reclamantei vizând inopozabilitatea hotărârilor menționate fiind neîntemeiate, iar susținerile sale din apel vizând titlul pârâtului neputând fi primite față de dispozițiile art. 1201 C. civ. Rezultă astfel că, pe de o parte, reclamanta a opus propriul titlu care provine de la Statul Român ce a deținut un titlu irevocabil declarat ca nefiind valabil pârâtului care a dobândit imobilul cu titlu de moștenire de la tatăl său care, la rându-i, îl dobândise cu titlu de cumpărare. Din compararea titlului pârâtului - care provine de la adevăratul proprietar ce a dobândit imobilul în mod valabil (cum irevocabil s-a stabilit) și cel al reclamantei - acesta provenind de la stat care și l-a constituit în mod nevalabil, rezultă că titlul pârâtului este mai caracterizat și are preferință.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus-arătate, titlul pârâtului este înscris în CF iar înscrierea a fost calificată irevocabil ca fiind legală, astfel că prezumția instituită de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la acea dată) operează în favoarea acestuia din urmă. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că titlul SC D.I. SRL, obținut în baza H.G. nr. 834/1991 și mai apoi în baza unui H.G. personalizat, respectiv H.G.

nr. 194/1991 emis direct pe numele recurentei, este dobândit ope legis, este translativ de proprietate, și provine de la proprietarul aparent întabulat în CF, pe când titlul de proprietate al pârâtului, este unul convențional, declarativ de proprietate și nu constitutiv (moștenire) și provine de la un proprietar extratabular neîntabulat niciodată în carta funciară, pentru a putea cădea eventual sub incidența art. 26 din Legea nr. 115/1938 sau a art. 26 din Legea nr. 7/1996. Antecesorul pârâtului nu a fost proprietar niciodată asupra imobilului nefiind înscris în CF, dar nici măcar nu a fost el naționalizat ci societatea D.H., prima fabrică de bere. Dacă se analizează și faptul că de la societatea D.H.

a achiziționat nu C.T. singur, ci C.T., I.D. și V.E., și mai apoi C.T. cumpără de la aceștia cotele lor - dar asupra acestui contract instanța nu se pronunță ca fiind valabil, contractul nefăcând obiectul cererii de constatare a existenței și implicit a transferului de cote de la cei de mai sus de către C.T. Din dispozitivul deciziei nr. 101/2002 rezultă faptul că asupra transferului de „proprietate” de la I.D. și Vighi instanța de judecată nu se pronunță, cu consecința directă a faptului că în acest caz nu poate constata dobândirea proprietății asupra întregului imobil în sarcina lui C.T., ci doar asupra cotei de ½, caz de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, deoarece revendicarea în acest caz nu este promovată de toți proprietarii.

Deși aceste lucruri nu pot fi readuse în discuție în prezentul dosar, ele în schimb lămuresc pe deplin faptul că titlul acestuia (deși constituit de instanța de judecată) nu este unul în fața căruia să se încline titlul acesteia de proprietate dobândit ope legis. Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent și, prin urmare, nici aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Conform acestui articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În ce privește compararea titlurilor de proprietate și a bunei-credințe a recurentei sunt de observat următoarele dispoziții și consecințe ale dispozițiilor legale. Astfel, potrivit art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 se dispune ca actele de vânzare-cumpărare, întocmite cu bună-credință rămân valabile și, deci, dobânditorul rămâne proprietarul imobilului. În ce privește compararea de titluri trebuie avut în vedere caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, potrivit cu care asupra unui bun nu pot exista două drepturi exclusive de proprietate.

Cum textul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a dispus, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut irevocabil, valabilitatea titlului recurentei, rezultă că dreptul exclusiv de proprietate aparține SC D.I. SRL. Prin decizia nr. 101 a Curții de Apel Timișoara, dreptul de proprietate a fost confirmat ca aparținând patrimoniului SC D.I. SRL, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitatea titlului de proprietate. S-a considerat că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat (cauza Raicu c. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu rea-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului., că beneficiază de un bun în sensul Convenției, ca atare, acordarea dreptului de proprietate cu preferință în favoarea pârâtului s-a realizat în mod greșit, întrucât tinde la lipsirea recurentei de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice.

Intimatul prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente cauzei reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. - Prioritar, Înalta Curte învederează că deși recurentul invocă și motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute cu putere de lege între părțile contractante, din dezvoltarea recursului nu rezultă care este actul juridic dedus judecății interpretat greșit și a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit să fi fost schimbat.

Drept urmare, instanța nu are a analiza decizia cu referire la cest motiv de nelegalitate. - Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., consacră diferite ipoteze ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii. Recurenta invocă faptul că instanța de apel nu se pronunță asupra titlului recurentei, în sensul solicitat în cererea de chemare în judecată și lasă să existe două titluri asupra aceluiași imobil. Contrar părerii recurentei instanța, cu respectare dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O., și-a motivat decizia cu trimitere la probatoriile administrate și temeiurile de drept aplicabile cauzei. Astfel, cu privire la titlul reclamantei se arată că „s-a stabilit cu putere de lucru judecat” preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil.

- În cauza de față, atât reclamanta, cât și pârâtul, au titluri emise privind dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, care provin de la autori diferiți. Doctrina în materie a identificat mai multe soluții posibile. O primă soluție propune să se dea preferință posesorului, conform regulii in pari causa, melior est causa possidentis. O altă soluție propune să se dea preferință celui care invocă titlul cu data cea mai veche, iar ultima soluție, aleasă de instanțele de fond, invocată și de recurentă, propune să se compare între ele drepturile autorilor de la care provine cele două titlu, poziția de parte câștigătoare având acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Soluția este o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferra quam ipse habet - nimeni nu poate transmite mai mult decât are. Sarcina probei că autorul său a avut un drept preferabil revine reclamantului. În cauza de față, dând preferință titlului pârâtului, instanțele au dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat - art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare ce a tranșat irevocabil un aspect al litigiului.

În consecință, criticile privind viciile dreptului de proprietate al autorului pârâtului nu pot fi primite întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin hotărârile judecătorești învederate de instanța de apel - decizia nr. 101 din 16 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 715/2008 a Curții de Apel Timișoara, sentința nr. 911 a Judecătoriei Arad. Prin aceste hotărâri judecătorești, deși s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a actelor de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, că antecesorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ce a avut destinația de locuință (dosar primă instanță), menținându-se înscrierea în CF a dreptului pârâtului.

Drept consecință, instanța a reținut corect efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că recurenta nu poate în prezenta cauză să înlăture statuările irevocabile din hotărârile judecătorești menționate. Recurenta invocă, în recurs prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiile securității raporturilor juridice. Deosebit de împrejurarea că, omisso medio, nu pot fi invocate apărări noi direct în recurs, fără să fi fost supuse judecății în calea devolutivă de atac, recurenta evinsă are mijloace procesuale pentru acordarea unei compensații, cu valoare apropiată imobilului, în mod rezonabil, de valoarea imobilului, de la autorul său. De altfel, așa cum s-a arătat, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ambele părți au un titlu asupra bunului în litigiu.

Inevitabil, doar uneia dintre părți i se va consolida titlul, celălalt pierzând posesia bunului. Dat fiind poziția de parte câștigătoare în proces a intimatului, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către acesta, a sumei de 3232,50 RON , cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.I. SRL împotriva deciziei nr. 1070 din data de 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurentă la plata sumei de 3232,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul -reclamant C.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.