ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6780/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6780/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Reclamanta SC D.I. SRL a chemat în judecată

pe pârâtul C.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să constate

calitatea sa de proprietar al imobilului situat în Arad, str. A.M., înscris în

CF, deținut atât în temeiul titlului de proprietate M07 nr. P1., eliberat în

baza H.G. nr. 194 din 22 martie 1991, cât și a H.G. nr. 384 și al actului de

apartamentare și ieșire din indiviziune, autentificat sub nr. A1. de către

Notariatul de Stat.

În motivare a arătat

că prin decizia civilă nr. 101/2002, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea

de chemare în judecată promovată de C.L. împotriva Statului Român și a dispus

constatarea nelegalei preluări a imobilului de la antecesorul acestuia, C.T.,

fiind respinsă cererea de lăsare în deplină posesie și proprietate pârâtului C.L.

imobilul în discuție.

În atare condiții s-a

creat o situație cu totul inedită, ambele părți având acte de proprietate

perfect valabile asupra imobilului în litigiu. Dat fiind că deține anterior

pârâtului documente nedesființate și care conferă proprietate, provenite

dintr-un act normativ individual, reclamanta consideră că în mod evident aceste

titluri sunt mult mai valabile decât cele ale adversarului, cu atât mai mult cu

cât actele de care cel din urmă se prevalează cel din urmă nu îi sunt

opozabile.

În drept a invocat

dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 112 C. proc. civ., iar în probațiune

a depus înscrisuri.

Prin sentința civilă

nr. 375 din 29 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad a fost respinsă

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta SC D.I. SRL împotriva pârâtului

C.L.; totodată, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cu

privire la apartamentele nr. X1. și X2. din imobilul situat în Arad, str. A.M.,

înscris în CF nr. C1., nr. C2.

Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, prin

decizia nr. 1070 din 2 noiembrie 2011, a respins calea de atac, cu obligarea

apelantei la plata sumei de 3000 RON către intimat cu titlu de cheltuieli de

judecată pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a invocat

că titlul său îl constituie titlul de proprietate eliberat în baza H.G. nr. 194

din 22 martie 1991 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni prin

reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat și a HG nr. 834/1991 privind

stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu

capital de stat și, respectiv, un act de apartamentare și ieșire din

indiviziune încheiat între SC A. SA și SC A.C.M. SA pentru agricultură.

În prealabil,

instanța a reținut că, pe parcursul judecății în primă instanță și în apel,

reclamanta a făcut referiri la hotărârile judecătorești date asupra litigiilor

purtate între părți, cu precădere la decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie

2002 dată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4148/C/2003, și la decizia

civilă nr. 5523 din 05 iulie 2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosar nr. 7669/1/2002.

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție mai sus arătată a fost respinsă cererea de

constatare a nulității absolute a actelor de trecere a dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu și în favoarea reclamantei din prezenta cauză.

Prin aceeași decizie

a fost menținută decizia civilă nr. 101 din 16 septembrie 2002 prin care Curtea

de Apel Timișoara a constatat că antecesorul reclamantului C.L. (pârât în cauza

de față) și reclamantul - ca moștenitor al acestuia au dobândit în proprietate

imobilul în litigiu, a constatat preluarea fără titlu valabil de către stat a

respectivului imobil și a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate în

favoarea reclamantului C.L. Mai mult, prin decizia civilă nr. 715 din 11

septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr.

490/55/2008 litigiul purtat între părțile din prezentul dosar a fost irevocabil

soluționat prin menținerea înscrierii în CF a dreptului pârâtului din prezenta

cauză.

În consecință,

calitatea de proprietar tabular a reclamantului și nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului au fost stabilite cu putere de lucru judecat,

susținerile reclamantei vizând inopozabilitatea hotărârilor menționate fiind

neîntemeiate, iar susținerile sale din apel vizând titlul pârâtului neputând fi

primite față de dispozițiile art. 1201 C. civ.

Rezultă astfel că, pe

de o parte, reclamanta a opus propriul titlu care provine de la Statul Român ce

a deținut un titlu irevocabil declarat ca nefiind valabil pârâtului care a

dobândit imobilul cu titlu de moștenire de la tatăl său care, la rându-i, îl

dobândise cu titlu de cumpărare.

Din compararea

titlului pârâtului - care provine de la adevăratul proprietar ce a dobândit

imobilul în mod valabil (cum irevocabil s-a stabilit) și cel al reclamantei -

acesta provenind de la stat care și l-a constituit în mod nevalabil, rezultă că

titlul pârâtului este mai caracterizat și are preferință.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, conform celor mai sus-arătate, titlul pârâtului este înscris în CF

iar înscrierea a fost calificată irevocabil ca fiind legală, astfel că

prezumția instituită de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996 (în vigoare

la acea dată) operează în favoarea acestuia din urmă.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că titlul SC D.I. SRL, obținut în baza H.G. nr.

834/1991 și mai apoi în baza unui H.G. personalizat, respectiv H.G. nr.

194/1991 emis direct pe numele recurentei, este dobândit ope legis, este

translativ de proprietate, și provine de la proprietarul aparent întabulat în CF,

pe când titlul de proprietate al pârâtului, este unul convențional, declarativ

de proprietate și nu constitutiv (moștenire) și provine de la un proprietar

extratabular neîntabulat niciodată în carta funciară, pentru a putea cădea eventual

sub incidența art. 26 din Legea nr. 115/1938 sau a art. 26 din Legea nr.

7/1996.

Antecesorul pârâtului

nu a fost proprietar niciodată asupra imobilului nefiind înscris în CF, dar

nici măcar nu a fost el naționalizat ci societatea D.H., prima fabrică de bere.

Dacă se analizează și faptul că de la societatea D.H. a achiziționat nu C.T.

singur, ci C.T., I.D. și V.E., și mai apoi C.T. cumpără de la aceștia cotele

lor - dar asupra acestui contract instanța nu se pronunță ca fiind valabil,

contractul nefăcând obiectul cererii de constatare a existenței și implicit a

transferului de cote de la cei de mai sus de către C.T.

Din dispozitivul

deciziei nr. 101/2002 rezultă faptul că asupra transferului de „proprietate” de

la I.D. și Vighi instanța de judecată nu se pronunță, cu consecința directă a

faptului că în acest caz nu poate constata dobândirea proprietății asupra

întregului imobil în sarcina lui C.T., ci doar asupra cotei de ½, caz de

inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, deoarece revendicarea în

acest caz nu este promovată de toți proprietarii.

Deși aceste lucruri

nu pot fi readuse în discuție în prezentul dosar, ele în schimb lămuresc pe

deplin faptul că titlul acestuia (deși constituit de instanța de judecată) nu

este unul în fața căruia să se încline titlul acesteia de proprietate dobândit

ope legis.

Prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul pârâților

cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat

un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent și, prin urmare, nici aceștia

din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege.

Conform acestui

articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

În ce privește

compararea titlurilor de proprietate și a bunei-credințe a recurentei sunt de

observat următoarele dispoziții și consecințe ale dispozițiilor legale. Astfel,

potrivit art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 se dispune ca actele de

vânzare-cumpărare, întocmite cu bună-credință rămân valabile și, deci,

dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.

În ce privește

compararea de titluri trebuie avut în vedere caracterul exclusiv al dreptului

de proprietate, potrivit cu care asupra unui bun nu pot exista două drepturi

exclusive de proprietate.

Cum textul art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a dispus, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut irevocabil, valabilitatea titlului recurentei, rezultă că

dreptul exclusiv de proprietate aparține SC D.I. SRL.

Prin decizia nr. 101

a Curții de Apel Timișoara, dreptul de proprietate a fost confirmat ca

aparținând patrimoniului SC D.I. SRL, ca urmare a respingerii acțiunii în

nulitatea titlului de proprietate.

S-a considerat că, indiferent

de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun

pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar

însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să

creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat (cauza Raicu c. României) că persoanele care

și-au dobândit bunurile cu rea-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de

a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri.

Altminteri, s-ar

încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână

o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată,

în mod rezonabil, de valoarea imobilului., că beneficiază de un bun în sensul

Convenției, ca atare, acordarea dreptului de proprietate cu preferință în

favoarea pârâtului s-a realizat în mod greșit, întrucât tinde la lipsirea

recurentei de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la

lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecințe asupra stabilității

raporturilor juridice.

Intimatul prin

întâmpinarea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente

cauzei reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Prioritar, Înalta

Curte învederează că deși recurentul invocă și motivul de modificare prevăzut

de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului

înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute

cu putere de lege între părțile contractante, din dezvoltarea recursului nu

rezultă care este actul juridic dedus judecății interpretat greșit și a cărui

natură ori înțeles lămurit și vădit să fi fost schimbat. Drept urmare, instanța

nu are a analiza decizia cu referire la cest motiv de nelegalitate.

- Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., consacră diferite ipoteze ale aceluiași motiv de recurs -

nemotivarea hotărârii.

Recurenta invocă

faptul că instanța de apel nu se pronunță asupra titlului recurentei, în sensul

solicitat în cererea de chemare în judecată și lasă să existe două titluri

asupra aceluiași imobil.

Contrar părerii

recurentei instanța, cu respectare dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

și art. 6 din C.E.D.O., și-a motivat decizia cu trimitere la probatoriile

administrate și temeiurile de drept aplicabile cauzei. Astfel, cu privire la

titlul reclamantei se arată că „s-a stabilit cu putere de lucru judecat”

preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil.

- În cauza de față,

atât reclamanta, cât și pârâtul, au titluri emise privind dreptul de

proprietate asupra bunului în litigiu, care provin de la autori diferiți.

Doctrina în materie a

identificat mai multe soluții posibile. O primă soluție propune să se dea

preferință posesorului, conform regulii in pari causa, melior est causa

possidentis.

O altă soluție

propune să se dea preferință celui care invocă titlul cu data cea mai veche,

iar ultima soluție, aleasă de instanțele de fond, invocată și de recurentă,

propune să se compare între ele drepturile autorilor de la care provine cele

două titlu, poziția de parte câștigătoare având acea parte care a dobândit de

la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția este o aplicație a

principiului nemo plus iuris ad alium transferra quam ipse habet - nimeni nu

poate transmite mai mult decât are. Sarcina probei că autorul său a avut un

drept preferabil revine reclamantului.

În cauza de față,

dând preferință titlului pârâtului, instanțele au dat eficiență efectului

pozitiv al lucrului judecat - art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.

(2) C. civ., în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri

judecătorești se impun deopotrivă, părților și instanțelor ulterioare, care nu

pot ignora efectele unei judecăți anterioare ce a tranșat irevocabil un aspect

al litigiului.

În consecință,

criticile privind viciile dreptului de proprietate al autorului pârâtului nu

pot fi primite întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin hotărârile

judecătorești învederate de instanța de apel - decizia nr. 101 din 16 septembrie

2002 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 715/2008 a Curții de Apel

Timișoara, sentința nr. 911 a Judecătoriei Arad.

Prin aceste hotărâri

judecătorești, deși s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a

actelor de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a

constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, că

antecesorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu ce a avut destinația de locuință (dosar primă instanță),

menținându-se înscrierea în CF a dreptului pârâtului.

Drept consecință,

instanța a reținut corect efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că

recurenta nu poate în prezenta cauză să înlăture statuările irevocabile din

hotărârile judecătorești menționate.

Recurenta invocă, în

recurs prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiile securității

raporturilor juridice. Deosebit de împrejurarea că, omisso medio, nu pot fi

invocate apărări noi direct în recurs, fără să fi fost supuse judecății în

calea devolutivă de atac, recurenta evinsă are mijloace procesuale pentru

acordarea unei compensații, cu valoare apropiată imobilului, în mod rezonabil,

de valoarea imobilului, de la autorul său.

De altfel, așa cum

s-a arătat, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ambele

părți au un titlu asupra bunului în litigiu. Inevitabil, doar uneia dintre

părți i se va consolida titlul, celălalt pierzând posesia bunului.

Dat fiind poziția de

parte câștigătoare în proces a intimatului, instanța, în temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către acesta, a sumei de

3232,50 RON , cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.I. SRL împotriva deciziei nr.

1070 din data de 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3232,50

RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul -reclamant C.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

noiembrie 2012.