ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4676/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4676/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de la 30 iunie 2004, reclamanta M.E. a chemat în judecată pe

pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară solicitând să fie

desființată măsura cuprinsă în adresa din 3 iunie 2004 emisă de pârât, să se

constate trecerea abuzivă în proprietatea statului fără titlu valabil a apartamentului

nr. 4 din imobilul situat în Arad; să fie obligată pârâta la restituirea în

natură a imobilului și la radierea dreptului de administrare înscris în CF 7437

Arad în favoarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară și înscrierea

dreptului de proprietate al reclamantei.

La termenul de

judecată din 28 septembrie 2004 reclamanta și-a precizat acțiunea și a lărgit

cadrul procesual, în sensul că a chemat în judecată și pe pârâtul B.V.A. pentru

a se constata simulația în varianta operațiunii fictive în ceea ce privește

contractul de vânzare cumpărare încheiat între G.E. și D.E. cu privire la

imobilul situat în Arad, și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între D.E.

și cumpărătorul L.Ș.

A mai solicitat ca

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să fie obligat să restabilească

situația de carte funciară 209 Arad și să restituie imobilul, să radieze

dreptul de proprietate al lui L.Ș., precum și notarea dreptului de

administrare stabilit în favoarea Direcției Generale pentru Agricultură; să se

dispună radierea din CF colectivă 17436 Arad a dreptului de proprietate al

Statului Român de sub B 2 și a dreptului de administrare a Oficiului Județean

de Cadastru și Publicitate Imobiliară de sub B 3 cu privire la apartament

precum și a dreptului de proprietate al lui L.S., radierea dreptului de

proprietate al statului din CF individuală 17437 Arad de sub B 1 și notările

dreptului de administrare al Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului

de sub B 2 precum și a celorlalte drepturi de administrare notate sub B 4 și B

5 și, în final, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al

reclamantei asupra imobilelor înscrise in CF 17436 Arad și 17437 Arad cu titlu

de moștenire după G.E.

S-a arătat în

motivarea acțiunii că soții G.I. și G.E. au avut în proprietate imobilul

înscris în CF 209 Arad și din cauza măsurilor anti-evreiești adoptate în

România în timpul celui de-al doilea război mondial, proprietara G.E.,

succesoare și a defunctului său soț, a încheiat operațiuni fictive de vânzare-cumpărare

a imobilului înscris în cartea funciară mai sus-indicată cu salariații Î.F.N. fondată

de reclamantă împreună cu soțul său.

Tot la data de 28

septembrie 2004, B.V.A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu

prin care a solicitat respingerea acțiunii cu privire la revendicarea

apartamentului nr. 4 din Arad.

Prin sentința civilă nr.

20 din 18 ianuarie 2005, Tribunalul Arad – secția civilă a admis acțiunea

precizată și a constatat trecerea abuzivă în proprietatea Statului Român a

imobilului situat în Arad, a constatat simulația în ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la 25 martie 1941 între văduva lui G.I.,

născută W., și cumpărătorul D.E. cu privire la imobilul sus-menționat și cu

privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 8 martie 1943 între

vânzătorul D.E. și cumpărătorul L.S. cu privire la același imobil, a obligat

Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară să restituie în natură și în

deplină proprietate imobilul sus-menționat și a dispus restabilirea situației

anterioare și radierile solicitate de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel intervenientul B.V.A., apel ce a fost admis de Curtea

de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 1777/A din 6 octombrie 2005, a fost schimbată în tot sentința apelată și a fost respinsă acțiunea principală în totalitate.

A fost admisă cererea

de intervenție formulată de B.V.A.

Prin decizia civilă nr.

2950 din 3 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și

de Proprietate Intelectuală, a admis recursul reclamanților, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de intervenientul

B.V.A. împotriva sentinței civile nr. 20/2005 a Tribunalului Arad la Secția civilă a Curții de Apel Timișoara deoarece decizia cu nr. 1777/A din 6 octombrie 2005

a acestei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură

prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce conduce la nulitatea ei

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În atare situație, în

temeiul art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. se impunea admiterea

apelului și anularea sentinței primei instanțe și judecarea pe fond a cauzei de

către instanța de apel.

Prin decizia civilă nr.

377/A din 10 septembrie 2007 a fost admis apelul declarat de intervenientul B.V.A.

împotriva sentinței civile nr. 20 din 18 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul

Arad în dosarul nr. 3712/2004, care a fost anulată și s-a dispus reținerea

cauzei spre judecare în fond la Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a hotărî

astfel, curtea a avut în vedere faptul că nici prima instanță, nici instanța de

apel nu și-au exercitat rolul activ prev. de art. 129 alin. (2) teza I și nu a

pus în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial prin formularea

de către partea interesată a unei cereri de intervenție forțată a

cumpărătorului-moștenitorilor cumpărătorului din contractul de

vânzare-cumpărare pretins simulat.

Încălcând această

normă imperativă care reglementează un principiu fundamental al procesului

civil, sentința pronunțată de prima instanță este lovită de nulitate conform art.

105 alin. (2) C. proc. civ. și a fost anulată potrivit art. 297 alin. (2) teza

a II-a C. proc. civ.

În conformitate cu

acest ultim text de lege procesul a fost reținut spre rejudecare la curtea de apel.

În rejudecare,

instanța de apel a reținut următoarele:

G.I. și soția sa,

născută W.E., au fost proprietarii imobilului situat în Arad, dreptul lor fiind

înscris în CF sub B 5,6.

După decesul soțului,

soția a fost înscrisă ca succesoarea acestuia sub B 7.

Datorită situației

politice existente în România, în timpul celui de-al doilea război mondial, G.E.

fiind de naționalitate evreică, a fost nevoită să încheie operațiuni fictive de

vânzare-cumpărare pentru imobil cu salariați ai Î.F.N., întreprindere fondată

de antecesoarea reclamantei.

La data de 17 iulie 1941,

imobilul a fost vândut lui D.E., care era salariat al F.F.N. și apoi în 1942

s-a restabilit situația de carte funciară, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 254/1941,

care prevedea că „imobilele urbane care sunt proprietatea evreilor, persoane

fizice sau societăți evreiești, intră de plin drept în patrimoniul statului de

la data publicării decretului lege de față”.

Aplicare ce

presupunea interzicerea înstrăinării imobilelor aflate în această situație

către alte persoane.

În cartea funciară,

sub B 10, apare la data de 5 octombrie 1942 înscrisă măsura restabilirii

situației juridice anterioare, la cererea Centrului Național de Românizare –

Comisia Specială instituită conform art. 124 din Legea nr. 398/1941, și se

reînscrie dreptul de proprietate al cumpărătorului D.E., iar sub B 14, la 20

iulie 1943, apare înscris dreptul de proprietate al cumpărătorului L.S., care

la rândul său era salariat al F.F.N.

Din actele dosarului,

rezultă că, proprietara G.E. a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a

împiedica preluarea imobilului de către stat, în cadrul măsurilor anti evreiești

luate în acea perioadă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare, prin care

imobilul a fost vândut cumpărătorului D.E., a fost autentificat chiar la data

de 27 martie 1941, dată la care a fost adoptată Legea nr. 254, publicarea ei a

avut loc cu o zi mai târziu, dar evreii au fost supuși unor presiuni prevăzute

în Decretul nr. 3347/1940, la care face referire chiar Legea nr. 254. Pentru a

evita o astfel de preluare a imobilului de către stat, G.E., ca și alți evrei,

au încercat să evite trecerea la stat a proprietăților lor și au încheiat

contracte fictive cu cetățeni de naționalitate română, pe care i-au considerat

de încredere.

Moștenitorii lui D.E.

recunosc faptul că antecesorul lor nu avea posibilitatea să cumpere acest

imobil și că, niciodată nu s-a simțit proprietarul lui, dar a dorit să o ajute

pe G.E. la a cărei întreprindere acesta a lucrat, motiv pentru care D.E. a fost

și arestat.

Ulterior, prin alte

acte normative, situația de carte funciară a fost restabilită, imobilul s-a

întors la G.E., apoi s-a restabilit situația de carte funciară în baza Legii nr.

398/41 în favoarea lui D.E. și, în 1943, D.E., tot pentru a salva proprietatea lui

G.E., a vândut acest imobil lui L.S.

Și la dosarul Curții

de Apel Timișoara, pârâtul J.E., confirmă existența simulației din contractele

întocmite în 1941 și 1943, arătând că bunicul său nu a fost proprietarul

acestui imobil și nici vânzătorul său real.

În ceea ce privește

apartamentul 4, instanța a reținut faptul că, acest apartament a fost sediul

social al firmei F.N. și a fost preluat de stat prin naționalizare, în baza

Legii nr. 119/1948, deci naționalizarea a avut un alt temei juridic decât

restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.

Naționalizarea

acestui apartament s-a efectuat odată cu naționalizarea întregii Î.F.N. și, în

ceea ce privește apartamentul, acesta a fost înscris în CF 17437 Arad, în

proprietatea Statului Român ca urmare a naționalizării.

Este adevărat că prin

decizia civilă nr. 115/2002 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă, aflată

la f.19-21 din dosarul nr. 2553/2005, s-a dispus restituirea în natură către

intervenientul B.V.A., a imobilului din CF 17436 Arad individuală 17437 și din

CF ind 17348.

Însă, în ceea ce

privește apartamentul nr. 4, așa cum s-a arătat, acesta a fost naționalizat în

baza Legii nr. 119/1948, odată cu Î.F.N., fiind sediul social al acelei firme.

Din acte rezultă și

faptul că, și contractul încheiat de către L.S. a fost tot un contract fictiv,

pentru a se salva averea lui G.E., împrejurare ce rezultă din declarațiile de

martor aflate la dosar.

De altfel, intervenientul

nu a reușit să dovedească susținerile sale referitoare la faptul că L.S. a

devenit proprietarul acestui bun în 1943, pe baza unei cumpărări reale, iar

actele pe care acesta le-a depus în sensul că din 1921 imobilul a fost

închiriat de L.S., au fost înlăturate, atâta vreme cât, acesta a devenit

proprietar în 1943.

Față de materialul

probator administrat în cauză, a rezultat că între părți a existat o simulație

a actelor întocmite, că niciodată intenția antecesoarei reclamantei nu a fost

aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului și, prin

urmare, statul nu are un titlu valabil asupra imobilelor respective.

S-a mai reținut

faptul că M.E., reclamanta din acest dosar, a decedat în timpul procesului și

în cauză au fost introduși moștenitorii acesteia, C.M.A. și V., care au înțeles

să continue acțiunea formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicita

să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4

și restituirea lui în natură.

Având în vedere prev.

art. 1175 C. civ., s-a constatat simulația asupra contractelor întocmite în

1941 și 1943, și prin urmare, că trecerea în proprietatea statului a

apartamentului nr. 4 în baza Legii nr. 119/1948 a fost nelegală.

Mai mult decât atât,

reclamanta era acționară la Î.F.N., din tabelul aflat la fila 18 dosar fond,

rezultând că aceasta deținea un număr de 660 acțiuni la societatea respectivă

și, prin urmare, nu intra în categoria persoanelor prev. de D 92/1950.

Preluarea acestui

apartament s-a făcut de la o persoană care nu era proprietarul real și, în

speță, s-a reținut a fi incidente disp. art. 1 alin. (3) din Normele de

aplicare a Legii nr. 112/1995, modificată prin H.G. nr. 11/1997, astfel că,

reclamanta a chemat în judecată și Statul Român pentru ca sentința să-i fie

opozabilă.

Ca urmare a

desființării contractelor simulate, a fost restabilită și situația de carte

funciară, de radiere a dreptului de proprietate al statului, de radierea a

dreptului de administrare a Oficiul Județean de Cadastru și intabularea în

cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Cererea de

intervenție formulată de B.V.A. a fost respinsă, întrucât antecesorul acestuia

a devenit proprietar în baza unui act simulat și astfel intervenientul nu poate

dobândi în proprietate un bun, asupra căruia antecesorul său nu mai este

proprietar.

Astfel, prin decizia nr.

91 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara – secția civilă a admis

acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta M.E. și continuată de

moștenitorii testamentari C.M.A. și V. împotriva pârâților Statul Român prin

Consiliul Local Arad, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, B.V.A.,

J.E., D.E., J.E., D.C.T., D.E. și D.F.

A constatat trecerea

abuzivă în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Arad, înscris în

CF 209 Arad, compus din clădire cu 6 apartamente și teren în suprafață de 442

mp.

A constatat simulația

în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Lipova la data

de 25 martie 1941, între văduva lui G.I. născută W.E. și cumpărătorul D.E. cu

privire la imobilul menționat mai sus, precum și a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 08 martie 1943, între vânzătorul D.E. și

cumpărătorul L.Ș. cu privire la același imobil.

A fost obligat

pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să restituie în natură

imobilul din litigiu.

S-a dispus

restabilirea situației anterioare de CF 209 Arad în sensul intabulării dreptului

de proprietate a lui D.E. de sub B 8 și B 11 și intabulării dreptului de

proprietate a lui L.Ș. de sub B 14.

S-a dispus radierea

dreptului de proprietate a lui L.Ș. din CF individuală nr. 17438 Arad de

sub B III și notarea dreptului de administrare a titularilor Direcția Generală

pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Ape a Județului Arad, de sub B 4 și

Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 5, cu privire la

apartament.

S-a dispus radierea

din CF colectivă 17436 Arad, a dreptului de proprietate al Statului –

Ministerul Industriei, Întreprinderea IPCIL Arad de sub B 2 și a dreptului de

administrare al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad,

de sub B 3, cu privire la apartament, precum și a dreptului de proprietate a lui

L.Ș. de sub B 1, cu privire la apartamente.

S-a dispus radierea

dreptului de proprietate al Statului din CF individuală 17437 Arad, de sub B 2,

a dreptului de administrare al Direcției Generale pentru Agricultură, Industrie

Alimentară și Ape a județului Arad, de sub B 4, și a dreptului de administrare

al Oficiului Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Arad de sub B 5.

S-a dispus intabularea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor înscrise în CF 17436

Arad și 17437 Arad cu titlul de moștenire după G.E. și restituire conform Legii

nr. 10/2001.

A fost respinsă

cererea de intervenție formulată de intervenientul B.V.A.

Împotriva deciziei

civile nr. 91 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs

reclamanții C.M.A. și C.V. și intervenientul B.V.A.

Prin motivele de

recurs formulate, reclamanții C.M.A. și C.V. au invocat dispozițiile art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, următoarele:

Trecerea imobilului

în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil.

Restabilirea

situației legale de carte funciară se impune ca o cerere accesorie în cauză,

potrivit art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

Prin decizia atacată

s-a respins cererea de intervenție, fără a preciza dacă se respinge pe fond sau

pe excepție.

Prin motivele de

recurs formulate, intervenientul B.V.A. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5,

6 și 9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici:

Instanța a procedat

la o pronunțare plus și minus petita. Astfel, instanța a constatat trecerea

abuzivă în proprietatea statului a întregului imobil situat în Arad, deși

reclamanții au solicitat să se constate această preluare abuzivă doar pentru

apartamentul nr. 4. Totodată, reclamanții au mai solicitat să fie anulată

măsura dispusă de către unitatea deținătoare prin adresă, capăt de cerere

asupra căruia instanța nu s-a pronunțat în niciun fel.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 admițând acțiunea pentru întregul

imobil, precum și dispozițiile art. 1175 C. civ. care reglementează simulația

juridică.

Simulația subsecventă

dintre D.E. și L.Ș. nu este dovedită în nici un fel în cauză.

După cum reiese din

hotărârile judecătorești de condamnare, familia G. era în observația

autorităților din vremea respectivă pentru vânzările simulate. Or, dacă și

imobilul din litigiu ar fi făcut obiectul unei astfel de simulații în mod sigur

aceasta ar fi fost anulată de către autorități, iar participanții condamnați și

arestați. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru întărește concluziile

legalității contractului de vânzare-cumpărare dintre D.E. și L.Ș.

Prin decizia nr. 2803

din 6 mai 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate

recursurile, reținând următoarele:

Față de situația de

fapt stabilită de către instanța de apel s-a constatat că între părți a existat

o simulație a actelor întocmite, astfel că în mod corect s-a reținut de către

această instanță că niciodată intenția antecesoarei reclamante M.E. nu a fost

aceea de a înstrăina cu adevărat dreptul de proprietate asupra imobilului,

astfel că statul nu are un titlu valabil asupra acestuia.

În ceea ce privește

apartamentul nr. 4, pentru care se poartă prezentul litigiu, acesta a fost

sediul social al firmei fosta N. și a fost preluat de către stat prin

naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948, deci naționalizarea a avut un alt

temei juridic decât restul clădirii în care acest apartament s-a aflat.

M.E., reclamanta din

acest dosar, a decedat în timpul procesului și în cauză au fost introduși

moștenitorii acesteia, C.M.A. și C.V., care au înțeles să continue acțiunea

formulată de antecesoarea lor, prin care aceasta solicită să se constate

trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 4 și restituirea

lui în natură.

Față de prevederile art.

1175 C. civ., constatând simulația asupra contractelor întocmite în 1941 și

1943, în mod corect a dispus instanța de apel restabilirea situației de carte

funciară, radierea dreptului de proprietate al statului, radierea dreptului de

administrare a Oficiului județean de cadastru și intabularea în cartea funciară

a dreptului de proprietate al reclamantei.

Cât privește

susținerile recurenților-reclamanți privind modul în care instanța de apel a

soluționat cererea de intervenție s-a constatat că și acestea sunt

nejustificate.

Față de împrejurarea

că antecesorul intervenientului B.V.A. a devenit proprietar în baza unui act

simulat, în mod corect a reținut instanța de apel că cererea de intervenție

este neîntemeiată, deoarece intervenientul nu poate dobândi în proprietate un

bun care nu mai este proprietatea antecesorului său.

Referitor la motivele

de recurs formulate de intervenientul B.V.A. s-a constatat că și acestea sunt

nefondate.

Astfel, referitor la

susținerile potrivit cărora instanța s-ar fi pronunțat ultra și minus petita,

acestea nu se justifică.

S-a constatat că, la

data de 28 septembrie 2004, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a

solicitat să se constate simulația în varianta operațiunii juridice fictive a

contractelor de vânzare-cumpărare, cu privire la imobilul situat în Arad, să

fie obligat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad la restituirea

în natură în deplină proprietate a acestui imobil și să se restabilească

situația anterioară de carte funciară.

Astfel, prin

modificarea acțiunii, reclamanta a precizat că se referă la întregul imobil.

Referitor la

susținerea potrivit căreia instanța nu s-a pronunțat asupra solicitării

reclamanților de anulare a măsurii dispuse de către unitatea deținătoare prin

adresă, s-a constatat că nici aceasta nu se justifică.

Prin adresa

menționată, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu a luat nicio

măsură, ci doar a comunicat reclamantei nerezolvarea notificării.

Cu privire la

criticile recurentului - intervenient relativ la existența simulației, a

constatat că nici acestea nu sunt fondate.

Constatând că părțile

au căzut de acord ca actul lor să nu producă niciun efect între ele, ci numai

fraudarea legii, în mod corect a reținut instanța de apel simulația

intervenită.

Față de

considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele prevăzute de art.

304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursurile ca nefondate.

Împotriva

susmenționatei decizii a formulat contestație în anulare intimatul B.V.A., cale

de atac în susținerea căreia a învederat că a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii introductive de instanță pentru ceea ce excede apartamentului nr. 4

din imobilul în litigiu, în raport de împrejurarea că reclamanții nu au urmat

procedura administrativă obligatorie impusă de prevederile Legii nr. 10/2001,

ca și aspecte privind incidența prevederilor art. 1175 C. civ., potrivit căruia

actul secret în cazul unei simulații are efecte doar între părțile contractante

și succesorii lor universali, și nu în contra terțelor persoane.

Aceste chestiuni au

fost invocate atât în fața instanței de apel, care a omis să se pronunțe asupra

lor, cât și în fața instanței de recurs, care analizând recursul său, de

asemenea a omis să analizeze criticile menționate, ceea ce atrage nulitatea

hotărârii astfel pronunțate.

Nu s-a pronunțat

instanța de recurs în nici un mod asupra excepției lipsei calității procesuale

active a intervenientului, precum și asupra motivului de recurs privind

împrejurarea că instanța de apel a acordat reclamanților mai mult decât s-a

cerut, aspecte ce au fost complet ignorate de instanța de recurs în soluționarea

căii de atac cu a cărei judecată a fost învestită.

Nu a fost analizată

în nici un mod critica privind greșita aplicare în cauza a dispozițiilor art. 1175

C. civ., care în întreaga motivare a deciziei instanței de recurs nu este nici

măcar menționat, deși acesta a constituit unicul său motiv de recurs privind

fondul cauzei.

A învederat că

înscrisul exhibit de reclamanți ca fiind simulat nu-i poate fi opus întrucât

autorul său, L.Ș., a fost terț față de convenția secretă, probațiunea

administrată în cauză confirmând că dobândirea bunului litigios de către acesta

s-a făcut în schimbul unui preț plătit integral de autorul său.

A solicitat admiterea

contestației și anularea hotărârii pronunțate în recurs cu consecința

rejudecării pricinii.

Prin decizia nr. 7067

din 12 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația

în anulare și a dispus anularea deciziei instanței de recurs.

Procedând la

rejudecarea recursurilor, se constată următoarele:

Instanțele fondului

au reținut corect, în raport de probațiunea cauzei și de înscrierile de carte

funciară privind imobilul litigios, că preluarea acestuia de către stat a

operat în temeiul unor acte normative – Legea nr. 119/1948, respectiv Decretul nr.

92/1950 – considerate de legea specială, Legea nr. 10/2001, incidentă

raportului juridic litigios, drept preluare abuzivă, noțiune în care este

inclusă și preluarea fără titlu valabil (cu nerespectarea condițiilor impuse de

actele de preluare), ceea ce face drept superfluă critica din recursul reclamanților

vizând această pretenție.

Nu este fondată nici

critica constând în constatarea unei anumite compuneri/structuri a imobilului

dispus a fi restituit, atâta vreme cât, pe de o parte, nu este indicat motivul

de nelegalitate în care aceasta să poată fi încadrată, iar, pe de altă parte,  dispunându-se

restituirea bunului în întregul său, pretenția părții apare a fi formulată

exclusiv formal.

Același caracter îl

are și critica din recursul acelorași reclamanți privind nelegalitatea

hotărârii curții de apel sub aspectul dispoziției prin care a fost soluționată

cererea de intervenție, neavând, de asemenea relevanță, considerentele pentru

care această cerere a fost respinsă, pe fond sau pe excepție, atâta vreme cât

instanța de apel a justificat în considerentele sale motivele pentru care a

pronunțat această hotărâre, ce se circumscriu datelor speței, conchizând în

sensul caracterului său neîntemeiat, perspectivă în raport cu care, în raport

de soluția dată, această critică apare ca fiind și lipsită de interes.

Ca urmare, criticile

din recursul reclamanților se vădesc a nu fi fondate, cererea acestora de

recurs urmând a fi respinsă ca atare.

Cât privește recursul

formulat de B.V.A., se constată următoarele:

Potrivit art. 304 pct.

6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … „dacă

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Invocând acest motiv

de recurs, recurentul B.V.A. a susținut că prin hotărârea primei instanțe,

menținută de instanța de apel, instanța s-a pronunțat plus petita, întrucât,

deși nu a fost învestită decât cu cererea de restituire a unui apartament din

imobil, ap. 4, a dispus restituirea sa integrală și, respectiv, minus petita,

întrucât, deși reclamanta a solicitat anularea măsurii dispuse de unitatea deținătoare

prin adresă, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii în nici un fel, ceea ce,

în final, făcea imposibilă obligarea entității emitente la restituirea

imobilului în natură.

Or, cât privește

ipoteza de extra petita, vizată de motivul de nelegalitate invocat, instanțele

fondului s-au pronunțat asupra cererii deduse judecății, astfel cum aceasta a

fost precizată (dosar fond) și care a privit obligarea pârâtului la restituirea

în natură a imobilului din Arad, înscris în CF nr. 209 Arad, reprezentat de clădire

compusă din 6 apartamente și teren aferent, context în care această critică nu

poate fi primită.

Cazul de minus petita

invocat și subsumat aceluiași motiv de recurs, în urma modificării textului art.

304 pct. 6 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, nu mai constituie motiv de

recurs, prin urmare nu mai poate constitui obiect al verificărilor prin

intermediul căii de atac deduse judecății.

Invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că

omițând să se pronunțe asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a

intervenientului, a inadmisibilității cererii de intervenție, ca și a

inadmisibilității acțiunii, care făceau imposibilă dezbaterea fondului cauzei,

au fost săvârșite neregularități procedurale care atrag incidența motivului de

casare invocat și a celui prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol,cu consecința

casării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

De principiu,

pronunțarea instanței asupra unei excepții, nu se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 6 C. proc. civ., text de lege care se referă la situația când,

soluționând pricina în fond, instanța a omis să se pronunțe cu privire la unul

din capetele de cerere ale acțiunii cu care a fost sesizată.

Pe de altă parte,

nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., ce se constituie în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, vizează neregularități de ordin

procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (1) C. proc. civ.,

ce cuprinde două ipoteze distincte de nulitate, potrivit termenilor textului:

nesocotirea formelor legale și întocmirea actului de procedură de către un

funcționar necompetent, nulitate care, în ambele ipoteze nu operează în mod

automat, ci numai în măsura în care părții i s-a produs o vătămare ce nu poate

fi înlăturată în alt mod.

Sub imperiul acestui

motiv de recurs se pot include cele mai varii neregularități de ordin

procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, a cererii

reconvenționale, neregulata citare a uneia dintre părți, nesocotirea unor

principii ce guvernează judecata procesului civil.

Nu poate fi asimilații

nulității reglementată de norma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., omisiunea

instanței de a se pronunța asupra unei excepții, respectiv a lipsei calității

procesuale active a recurentului ori a inadmisibilității cererii sale de

intervenție (care fiind soluționate pe fond, nu justifică nici interesul

recurentului de a le invoca drept critici ale hotărârii astfel pronunțate), ori

a inadmisibilității acțiunii, ce se poate constitui, eventual, in ipoteză a

motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește fondul

pricinii, cu referire la încălcarea prevederilor art. 1175 C. civ., critică

încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se constată următoarele.

Potrivit art. 1175 C.

civ., „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât

între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu

poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

Deci, principiul care

domină efectele simulației față de terți este acela că lor nu le poate fi opusă

situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci numai

situația juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși

aceasta nu corespunde realității.

Norma legală evocată

consacră sancțiunea specifică a simulației și anume a inopozabilității față de

terți a situației juridice reale, care este consacrată printr-un contract

secret, motiv ce încadrează simulația în rândul excepțiilor de la

opozabilitatea față de terți a contractului. Deși singurul contract adevărat

este contractul secret – contraînscrisul – totuși, nu situația juridică creată

prin acesta va putea fi opusă terților, ci situația juridică aparentă, așa cum

rezultă ea din contractul public, deși ea nu corespunde realității.

Această soluție este

consacrată de partea a doua a textului art. 1175 C. civ., care arată că actul

secret nu poate avea nici un efect „în contra altor persoane”, în afară de

părți.

Însă pentru a

beneficia de inopozabilitatea contraînscrisului este necesar ca terții să se fi

încrezut, cu bună-credință, în aparența rezultată din contractul public, să fi

ignorat existența simulației.

Numai terțul care nu

a cunoscut simulația are dreptul de opțiune între actul aparent și actul

secret. Terțul care a cunoscut simulația urmează să suporte consecințele

anulării, întrucât știe că actul real este izbit de nulitate printr-o

dispoziție proshibitivă a legii și că scopul acestuia era tocmai fraudarea

legii prin încălcarea acelei dispoziții.

Or, la momentul

intervenirii convenției de înstrăinare între proprietara bunului litigios, G.E.

și D.E., necontestat salariat (cenzor) al fabricii proprietatea

transmițătoarei, al cărei sediu se află în același imobil și ulterior acestui

moment, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 254/1941 ce se înscriau în

paleta măsurilor agresive și abuzive antievreiești luate de autoritățile acelei

vremi. Este evident, iar recurentul nu a contestat acest aspect, că actul real,

de transmisiune, încheiat între părțile menționate nu a reflectat voința

acestora, scopul încheierii sale constituindu-l scoaterea bunului de sub

incidența actului normativ menționat, a cărei aplicare ar fi transferat, de

plin drept, proprietatea acestuia în patrimoniul statului.

L.Ș.,

antecesorul recurentului, contemporan acelor vremuri, în condițiile menționate

și după efectuarea unei mențiuni în carte funciară a imobilului sub B 10, la 5

octombrie 1942, prin care s-a dispus restabilirea situației juridice anterioare

de carte funciară, la cererea Centrului Național de Românizare (a cărui

competență potrivit Legii nr. 398/1941 era tocmai evidențierea și preluarea

bunurilor deținute de evrei), cu consecința reînscrierii dreptului de proprietate

al cumpărătorului D.E., cumpără, la data de 20 iulie 1943, bunul menționat

(operațiune ce apare înscrisă doar în evidențele de carte funciară, cartea

funciară a imobilului).

Or, în contextul

menționat, succesorul ultimului cumpărător, care a permis, după cumpărare, atât

funcționarea firmei proprietatea defunctei G.E., F.N., până la preluarea sa de

către stat, în anul 1948, cât și a vânzătoarei însăși, nu poate să invoce în

favoarea sa inopozabilitatea situației juridice reale, consacrată prin actul de

transmisiune secret, operațiunea juridică menționată constituind o regulă a

acelor vremuri, scopul său fiind acela al sustragerii bunurilor supuse

dispozițiilor legilor antievreiești, de sub incidența acestora.

Această situație,

astfel cum legal a reținut curtea de apel, este confirmată de moștenitorii

primului cumpărător, D.E., care a confirmat existența simulației din contractele

întocmite în anul 1941, respectiv anul 1943 (sub aspectul cauzei actului),

arătând că acesta nu a fost proprietarul bunului și nici vânzătorul său real.

Ca urmare, legal

curtea de apel a constatat simulate cele două contracte de vânzare-cumpărare

având ca obiect bunul litigios, cu consecința restabilirii dreptului în

favoarea vânzătoarei, antecesoarea reclamantei M.E., ai cărei succesori

testamentari sunt reclamanții în cauză, perspectivă în raport cu care se vădesc

a nu fi fondate criticile privind aspectul analizat.

Cât privește

inadmisibilitatea acțiunii, pentru nerespectarea procedurii prealabile

stipulate de prevederile Legii nr. 10/2001 în raport de limitele sesizării

unității deținătoare prin notificare, care nu ar fi vizat bunul în

integralitatea sa, se constată, pe de o parte, că reclamanta a respectat

procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, solicitând

instituțiilor abilitate acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de actul

special de reparație pentru bunul preluat abuziv de stat. Aceasta înseamnă că

solicitând acordarea beneficiului măsurilor reparatorii prevăzute de această

lege și justificând vocația sa la acordarea lor, reclamanta care a înțeles să

uzeze de dispozițiile acestui act normativ, a urmat procedura prealabilă

prevăzută de lege, pe care a continuat-o prin cererea dedusă judecății, etapă

judiciară ce se înscrie în procedurile de restituire reglementate de aceeași

lege.

Împrejurarea că la

momentul formulării notificării, reclamanta și fostă acționară a fabricii al

cărei sediu social s-a aflat în imobilul litigios, proprietatea sa, a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii pentru fosta fabrică și ulterior a imobilului,

nu este de natură a restrânge vocația sa la beneficiul legii pentru întregul

imobil preluat de stat, proprietatea sa, potrivit dispozițiilor instanțelor

fondului, menținute prin prezenta decizie și care fac ca, în condițiile

arătate, invocarea excepției menționate, ce se constituie, în realitate, într-o

apărare de fond, să nu poată fi primită pentru inexistența unei cerințe

pretinse de lege oricărei cereri/apărări în justiție, aceea a interesului în

invocarea sa.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse

judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.M.A., C.V. și de B.V.A.

împotriva deciziei nr. 91 din 22 aprilie 2009 a Curții

de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2012.